Sări la conţinut

Ienicerii, de la “Noua Oaste” la o castă dispreţuită (4).

13 mai 2011

       Astăzi încheiem serialul dedicat ienicerilor. Aşa cum spuneam, după o existenţă glorioasă, care a dus şi la expansiunea Imperiului Otoman, activitatea armatei ienicerilor a intrat în declin, datorat în mare măsură faptului că dintr-un anumit moment au fost acceptate înrolările musulmanilor turci, mai întâi a celor bogaţi, apoi a meşteşugarilor.

        Demn de interes este şi modul de organizare a trupelor ienicerilor. Dacă taberele lor erau foarte asemănătoare cu orice cazarmă occidentală, adică ziduri groase şi înalte, cu o sumedenie de inscripţii religioase şi cu o moschee poziţionată în centrul acesteia, ierarhia şi simbolurile militare erau structurate după o formă complet originală. Închipuiţi-vă că modul de organizare avea ca bază organizarea unei bucătării. Astfel, simbolurile principale ale ienicerilor erau marmitele (nişte oale mari pentru gătitul ciorbei, mâncarea de bază în timpul campaniilor militare), apoi tot felul de linguri, mai mari sau mai mici, care reprezentau simbolul puterii, adică un fel de baston de mareşal şi alte bastoane mai mici. Închipuiţi-vă, cât de uimiţi erau primii soldaţi europeni în momentul când se întâlneau cu fioroşii ieniceri şi care aveau prinsă la turban câte o lingură de lemn, semn al unităţii din care făcea parte.

       Ienicerii au dispărut de pe scena istoriei cu aproximație în 1826, când după o serie de înfrângeri umilitoare, armata Imperiului Otoman intrase într-uu  proces de modernizare, sub îndrumarea unor ofiţeri germani şi francezi. Bineînţeles, că trupele de ieniceri erau complet împotriva acestor schimbări şi după o serie de răzmeriţe, s-a aflat că puneau la cale o mare revoltă prin care Sultanul să fie înlăturat şi puterea să fie preluată de comandanţii ienicerilor. Semnul răscoalei ienicerilor era același de sute de ani, marmitele uriaşe erau întoarse cu gura în jos şi se băteau în ele ca în nişte tobe, inducând groaza în tot Istanbulul şi celelalte mari oraşe otomane. De data aceasta, când a început răscoala, noua armată otomană pregătită de ofiţeri străini a ripostat, bombardând cu tunurile cazărmile ienicerilor, iar aceştia au fost atacaţi inclusiv de populaţia civilă, care pătimise toate înjosirile posibile sub asuprirea lor ca polițiști şi pompieri. Într-o singură noapte, din falnica armată a ienicerilor nu a mai rămas decât un morman de ruine, iar cei care au scăpat cu viaţă au fugit în provinciile otomane.

       Încheiem istoria ienicerilor doar cu câteva cuvinte despre poeţii ieniceri. Aceştia erau o categorie, alături de cei care alcătuiau fanfara, contabili, arhivarii şi completau marea masă a soldaţilor ieniceri. La prima vedere, pare un grup de otomani privilegiaţi care trebuiau doar să compună poeme în care să slăvească vitejia sultanului şi a armatei. Chiar asta şi făceau, doar că viaţa de artist în armata ienicerilor nu era deloc de invidiat. În timpul luptelor, poeţii alcătuiau avangarda, deci prima linie de luptători. Menirea lor era de a-şi striga fiecare versurile, cât mai tare cu putinţă pentru a-i impresiona pe duşmani, în timp ce săgeţile şi gloanţele le zburau pe la urechi. Trebuie să recunoaşteţi că viaţa de poet nu era nici o „halviţă” în armata ienicerilor. Încheiem aici postările dedicate armatei ienicerilor. De mâine, veţi citi subiecte şi mai interesante. Rămâneţi aproape de blogul „Misterele Dunării”!

Nicolae C. Ariton

About these ads
No comments yet

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: