Skip to content

TULCEA… înger căzut

1 martie 2014

 

scopiti

Interzis lecturii celor sub 18 ani

    Pentru cei care înnoptau în Tulcea, pe la 1870, șansele de a deveni înger erau destul de mari. Motivele de a rămâne în orașul de pe malul Dunării, peste noapte, erau de mai multe feluri, dar se legau mai întotdeauna de piroscaful societății de navigație Lloyd Austriaco, ce asigura transportul pasagerilor între Galați și Constantinopol.

   De obicei, făcea stație la Tulcea jumătate de oră, pentru pasageri, mărfuri și poștă, dar uneori rămânea peste noapte, din cauza vremii, a vreunei defecțiuni la motoare sau scandal la bord. Într-una din aceste situații, călătorul obișnuit, curios și plictisit, de pe bastimentul Lloyd Austriaco, nu-i rămânea altceva de făcut decât să coboare pe chei, să facă un mic tur de Bazar și apoi să alunge plictisul și țânțarii cu un pahar de șnaps. În funcție de grosimea pungii, putea alege o locandă cu ștaif și pretenție de restaurant din centrul orașului sau, pentru cei mai aventuroși, una din speluncile din chirpici și acoperite cu stuf, aflate printre magaziile de cereale din Portul tulcean. Aici, printre marinari, hamali și pescari putea să dea peste cap un pahar în cea mai autentică atmosferă locală. Dacă avea puțin noroc (sau ghinion) la masă avea companioni și 2-3 lipoveni zdraveni, cu bărbi roșcate și ochi albaștri, ce îl îmbiau să lase deoparte paharul cu vin alb-gălbui, ca apele Dunării toamna și să încerce votca lor, adusă de la Odessa. Se înțelegeau vorbind Lingua Franca, un amestec fără nici o noimă de cuvinte grecești, turcești, italiene și românești, corectate cu gesturi largi, din mâini, degete și pumni dați în masă, când vorbele erau prea subtile și de neînțeles. Cu cât timpul înainta mai spre noapte, sticlele deveneau mai goale iar oamenii mai plini, prietenia se închega. Astfel, străinul afla că cei trei erau scapeți (scopiți), adică adevărații îngeri ai domnului pe Pământ, la Tulcea, după ce își scurtaseră de bună voie organele genitale. La auzul acestor vorbe, străinul amuțea, privindu-i cu groază, la care lipovenii izbucneau în râs, bătându-l cu palmele grele pe spate și invitându-l să se alăture credinței lor. Dacă călătorul nu o zbughea pe ușă, fiind prea beat, scopiții îi ofereau bani, o rusoaică frumoasă pentru însurătoare și abia după ce făcea 2 copii, putea să-și taie giuvaerurile pentru a intra în armata îngerilor. Dar nu era nici o grabă, să meargă liniștit către Constantinopol, să-și rezolve treburile și dacă avea vreun gând adevărat îi găsea în același loc, în fiecare seară. Și cei trei râdeau zgomotos de fața călătorului la așa invitație, spunându-i printre hohote: Harașo, gospodin, harașo! turnându-i alte și alte pahare de votcă. Și pentru că, la un moment dat, călătorul părea a fi preaplin, unul din lipoveni scotea din buzunar o bucată de hârtie maronie, dezvelind o scrumbie uscată și afumată, pe care o tăia rapid în fâșii subțiri, cu un cuțit scurt, pescăresc. Toți mestecau câteva felii și setea revenea și mai abitir ca înainte. Din acest moment, poate călătorul ar fi fost bine să observe că unul dintre lipoveni abia își înmuia buzele în votcă, vorbea puțin și zâmbea doar în colțul buzelor. De fapt, el era Apostolul scopit, cel care lupta pentru întregirea Armatei îngerilor, care o dată ajunsă la 144 de mii de suflete, avea să pogoare Divinitatea pe Pământ, în timp ce ceilalți doi erau doar doi bieți circari bețivi, buni doar să-l amețească pe călătorul curios, naiv și speriat. În zorii zilei, acesta se trezea buimac, în Port, pe vre-o grămadă de cărbuni, sau bușteni, cu o durere cumplită de tâmple și insuportabilă între coapse. Fără să-și mai aducă aminte mare lucru, își ducea mâna jos, mai mult din obișnuință și un răcnet neomenesc îi țâșnea din piept, când degetele tremurânde de băutură descopereau vălmășagul de bandaje, cusături, sânge închegat și minunatele giuvaeruri lipsă. În buzunarul din dreapta al hainei, simțea ceva cald și reușea să scoată un pachet străin, din hârtie maronie, cu miros de scrumbie uscată, pe care începuse să se întindă pete de sânge. Cineva scrisese, cu un creion chimic, cu litere slavone și latine: Bine ai venit printre îngeri, străine. Călătorul leșina, nemaiștiind dacă totul este real sau o închipuire etilică, în timp ce caraulele care păzeau în port, se trezeau din picoteală și schimbându-și flinta de pe un umăr pe altul, clatinau din cap, gânditori: Un alt scapet (scopit) la Tulcea.

    Nicolae C. Ariton

scopiti 2

 

About these ads
13 comentarii leave one →
  1. 12 martie 2014 11:53

    Pentru domnul Sandu Aldea… Mulțumesc frumos pentru comentariu… m-am străduit să ofer o nouă abordare literară a atmosferei tulcene de acum două secole… Mă bucur că a plăcut… Numai de bine!

  2. 12 martie 2014 11:51

    Pentru d. Tudose Tatu… Complet adevărat în cele scrise de dvs., cu toate că există părerea că pe la marginea Imperiului Otoman era un fel de sat fără câini, lucrurile stau puțin altfel, otomanii fiind destul de riguroși în aplicare legilor și în asigurarea ordinii. Așa că, textul nu este decât o ficțiune pură, care are însă farmecul ei. Am scris-o mai mult și pentru faptul că sunt deja exasperat de textele horror cu vampiri, care au devenit un fel de șablon, oferindu-le o mică idee celor pasionați să scrie și să citească așa ceva, un nou subiect. Numai de bine și vă aștept pe la Tulcea. Fără teamă, nu mai avem scapeți :-)

  3. 12 martie 2014 11:44

    Pentru Succesulpe … http://www.succesulpe.wordpress.com … Mă bucur că textul a fost pe gustul dvs… Poate mai recidivăm pe viitor :-)

  4. 12 martie 2014 11:43

    Pentru Alexandru Martin… Mulțumesc frumos… Meritați o bere pentru cuvintele frumoase scrise :-)…

  5. 12 martie 2014 11:38

    Pentru Gabriel Hyberg… Și eu mulțumesc mult pentru apreciere. sper să publicăm și altele la fel de interesante :-)

  6. 9 martie 2014 10:19

    Pentru d. Vali Jipa… Mulţúmesc pentru comentariu şi… revenire… Tulcea, într-adevăr, este un oraş extrem de periculos :-)

  7. Sandu Aldea permalink
    8 martie 2014 9:04

    In perioada interbelica in DELTA DUNARII ,langa Mila 23 a fost o manastire lipoveneasca de scopiti;vezi si Brunea Fox;deci fenomenul surprins scriitoricesc f.frumos de f.talentatul domn Ariton a existat;..poate nu l-a dimensiunile agresive povestite captivant;darul scriitoricesc o ia inainte ;povestea conteaza…cititorii se bucura…ok

  8. Tatu T. permalink
    7 martie 2014 17:04

    Boierule de Tulcea, adica cel ce se lupta amarnic cu historia.
    Povestea e frumoasa n-am ce zice, insa ma indoiesc ca respectiva secta ar fi putut sa-si desfasoare nestingherita activitatea de “racolare” sub ochii ageri ai autoritatilor turcesti, consulilor straini, dar, dar mai ales a episcopului de Tulcea, oricare ar fi fost el, bulgar sau grec, pravoslavnic din fire, avand purtari si influenta tarista pana peste poate.
    Adevarul este ca respectiva secta era aspru certata de ortodoxie, ca sa nu spun prigonita, vezi interventiile episcopului Melchisedec de la Dunarea de Jos care-si avea sediul la Ismail, chiar peste Dunare, taman intre 1857-1878.
    Din aceasta cauza operatiunile de “ingerisare” se faceau pe ascuns, departe de ochii lumii, in cadrul unor adevarate ceremonii, ca orice “botez”.
    In plus daca s-ar fi intimplat asa ceva, chestiunea ar fi ajuns si la urechile reprezentantilor CED si cum acestia aveau control juridic total asupra Deltei Dunarii, cu ateliere si sediul serviciului tehnic la Tulcea in prima faza de existenta, intamplarea de pomina nu s-ar fi ingropat. Ar fi mentionat-o chiar si Edmond Engelhard in mica sa lucrare “Etude sur les embouchures du Danube”, cel care confirma existenta sectantilor “scopti”.
    Cer iertare pasionatilor de “senzatii tari” dar viermele adevarului nu-mi da deloc pace!
    La mai multe povesti-inventii ca doar sunt de toate 1001 zile si 1001 nopti.
    Alt tau prieten.
    Tatu T.

  9. 6 martie 2014 19:24

    Am fost imediat captivat de firul povestirii… Aveti un talent deosebit in a tine aproape cititorul.

  10. Alexandru Martin permalink
    6 martie 2014 8:33

    Felicitări pentru scriitură,d-le Ariton.Chiar ficţiune să fie,şi tot ar fi sublim! De la Painait Istrati ,Jean Bart şi Fănuş Neagu nu am mai citit ceva atât de frumos şi ….bine scris.În spatele istoricului se ascunde un scriitor autentic!

  11. Gabriel Hyberg permalink
    5 martie 2014 9:11

    Incredibil cum o aemenea poveste a ramas necunoscuta pina acum! E demna de un scenariu de film. Multumiri pentru aceste minunate bucatsele de istorie !

  12. Vali permalink
    2 martie 2014 12:03

    Intretimp Armata ingerilor sa fi ajuns la 143.999 de suflete… Aveti grija cat si cu cine beti! :) Cu toate astea betivii sunt ca si homosexualii: desi nu pot face copii sunt din ce in ce mai multi. :)

Trackbacks

  1. De ce NU plângem după Ceaușescu | Radu Ștefan prezintă: Blogu' cu de toate

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: