Hai la Tulcea, în Rumelia !

      Până mâine, când vom încerca un răspuns elegant întrebării puse de noua prietenă a Misterelor Dunării, M.B., privind succesul romanelor Millennium, privit dintr-un anumit punct de vedere, astăzi discutăm puţină istorie. Aceasta pentru că am promis în postul de ieri şi al doilea motiv este dorinţa de a reveni puţin la istoria din jurul Dunării, care unora dintre cititorii noştri le este foarte dragă. De asemenea, personal m-am cam plictisit să vorbim numai de literatură, moda romanelor nordice şi alte lucruri de genul acesta, cel puţin pentru moment, pentru că avem tolba plină cu subiecte de genul acesta, care mai de care mai interesant.

        Privind istoria noastră şi legătura cu otomanii, sincer până în urmă cu puţină vreme, eram destul de confuz. Nu prea înţelesesem de la şcoală care era diferenţa dintre supuşi ai Imperiului Otoman şi sub suzeranitatea acestora. Şi cum subiectul nu mă interesa foarte tare, aceasta a rămas încețoșat multă vreme, până am început să studiez temeinic istoria Dobrogei (pentru a o înţelege pe cea a Tulcei, pentru romanul Pierdut in Tulcea), motiv pentru care am avut câteva revelaţii.

Continuă lectura

Moda romanelor tulcene! – (imagine din Tulcea, la 1870!)

       Vă mai plictisesc astăzi cu nişte mici consideraţiuni personale asupra literaturii şi de mâine trecem din nou la puţină istorie. Aceasta deoarece a mai rămas ceva material interesant privind romanele suedezului Steig Larsson. Staţi liniştiţi, nu mai spun nimic despre nu ştiu ce cancan privind banii din drepturile de autor. Vreau doar să vorbim despre moda în literatură. Când spun „modă” nu mă refer la haine, pălării sau încălţări, ci la moda de a scrie (sau citi) într-un anumit fel, la un moment dat. În critica literară, când vorbim despre o modă majoră în literatură, aceasta este denumită „curent literar” sau „şcoală”, cum ar fi „clasicii”, „romanticii” etc. Noi vom vorbi despre „moda autorilor nordici”, o modă mai mică, dacă pot să mă exprim aşa. Continuă lectura

3 romane = 30 milioane de euro

       Se spune de multe ori că viaţa bate filmul, sau cartea, după caz. Aceasta atunci când vrea să sublinieze ideea că  viaţa poate fi mai bogată în surprize chiar decât un film sau o carte thriller.

      Cam acest lucru s-a întâmplat cu seria de romane Millennium ale scriitorului suedez Steig Larsson.

     Steig Larsson a fost, după spusele unora, un tip anost, un ziarist de mâna a doua, extrem de plictisitor chiar şi atunci când mergea cu colegii la o bere, cărora le povestea invariabil că se pregăteşte să scrie o serie de romane poliţiste ce vor face senzaţie în Suedia. Sau că, din cauza convingerilor sale politice de extremă stângă, este urmărit în permanenţă de serviciile secrete suedeze, care îi sabotează activitatea ziaristică pentru a nu deveni o voce puternică, cu influență asupra vieţii politice suedeze. Susţinea, de asemenea, că de câteva ori a fost ameninţat cu moartea, împreună cu partenera sa, de forţe obscure din sfera politică sau economică suedeză.

Continuă lectura

Scriitorul: o victimă?! A cui?! (2)

        Făcând un rezumat a celor spuse în postul de ieri ( Scriitorul: o victimă?! A cui?! ), rezultă că scriitorul este o mică victimă. Întrebarea care se pune este: „a cui ?”. Răspunsul este destul de simplu: „a propriei ambiţii”. Citeam pe undeva un fel de definiţie a scriitorului, pe care o citez cu aproximaţie: „un dezaxat care scrie visând la glorie şi bani”. În condiţiile în care şansele de reuşită sunt atât de reduse, marea masă a celor care scriu şi publică nereuşind să-şi amortizeze investiţiile făcute în tipografie iar de glorie nu mai vorbim, cărţile lor trecând ca expresul printr-o gară aglomerată, când toată lumea se fereşte de frica accidentelor, atunci de ce se mai scrie, când speranţa de îmbogăţire şi glorie sunt atât de reduse? Unii declară că scriu pentru semeni – dacă o fac pentru aceasta, să se facă misionari, e mult mai eficient! Cred că toţi scriitori scriu doar cu sentimentul speranţei de multe ori deşarte, aceea că ei totuşi vor reuşi. Continuă lectura

Scriitorul: o victimă?! A cui?! (1)

        Zilele acestea am primit un mail în care un prieten îmi cerea să-i dau adresa web sau librăria de unde poate cumpăra Pierdut în Tulcea, adică volumul 1 la Misterele Dunării. I-am răspuns că Pierdut în Tulcea încă nu a apărut. Atunci mi-a scris din nou şi m-a întrebat cum n-a apărut că am postat şi coperta volumului, ceea ce în mod logic înseamnă că volumul este apărut sau că va apare într-un timp foarte scurt. Logic aşa ar trebui să fie, din nefericire, până la apariţia primului volum al Misterelor Dunării mai este ceva vreme. Continuă lectura

Chestiunea zilei 25.05.2011 – scriitorul Ştefan Caraman vă invită la Bookfest 2011

      Astăzi şi-a deschis porţile Salonul internaţional de carte Bookfest 2011, care va fi deschis până pe data de 29.05.2011. Cel mai în vogă scriitor tulcean, Ştefan Caraman (cu 17 volume publicate: proză şi teatru) ne invită la lansarea romanului său „Scrisori către Rita„, semnată cu pseudonimul Kaos Moon şi publicată la editura bucureşteană Tracus Arte. Evenimentul se va desfăşura pe 28 mai, 2011, orele 19,00-20,00, în cadrul Bookfest 2011, la Romexpo, la standul editurii mai sus menţionate. Continuă lectura

romanul „Pierdut în Tulcea” – sinopsis (2)

      Mijlocul de transport până la Tulcea, de care spuneam în postul trecut, este atât de neobişnuit încât el nici nu există, mijloacele de transport se numesc „korablii” (denumirea veche, în slavonă, pentru corăbii), dar bineînţeles că nu este vorba despre simple corăbii, deoarece, vă aduc aminte, că Dunărea este îngheţată precum gheaţa dintr-o fostă gheţărie din Tulcea (vezi postul „Gheţăriile de altădată…”). Aşa cum spuneam, Korabli, este denumirea unui mijloc de transport care nu a existat şi, probabil, nu va exista niciodată.

      Această caravană inedită porneşte spre Tulcea şi în timpul popasului de peste noapte, este atacată de un grup de „tâlhari de Dunăre”. Are loc un schimb de focuri de armă, în urma căruia, personajul nostru Aristotel-Platon Cantemir este rănit grav la braţul drept. Transportat de urgenţă la Tulcea, este preluat de un medic evreu, cel mai priceput din Tulcea, pe nume Carol Feldman (numele este provizoriu, deoarece este numele unui scriitor tulcean evreu, plecat din ţară, care nu ştiu cum va reacţiona când îţi va întâlni numele în „Pierdut în Tulcea”). Continuă lectura

Chestiunea zilei 22.05.2011-„Misterele Dunării” la… munte

       Îmi cer scuze pentru lipsa de postări în ultimile zile, lucru care se va perpetua până luni sau marti, deoarece „Misterele Dunării” sunt plecate la Sinaia pentru documentare. Când zic „documentare” este puţin exagerat, deoarece romanul „Pierdut în Tulcea” nu are nici o legătura cu muntele. Pur şi simplu îndeplinesc funcţia de „baby sitter” la 22 de prichindei de clasa a patra, care fac o „excursie de studii” la Sinaia. Mai precis sunt „asistent de doamnă învăţătoare”, adică „domnu’ „, care are grijă de buna desfăşurare a celor patru zile de „studii”. Mi-am luat lap-top-ul cu mine, am găsit şi un wireless gratuit, problema este ce cei 22 de princhidei sunt atât de energici încât nu am timp nici măcar să respir, darămite să mai şi scriu ceva. Aşa că, cerându-mi scuze „encore un fois”, cotinuăm postările „Misterele Dunării, de mâine, sau cel târziu de poimâine.

Nicolae C. Ariton

romanul „Pierdut în Tulcea” – sinopsis (1)

      În iarna anului 1870, misiunea diplomatică a funcţionarului de gradul II, Aristotel-Platon Cantemir la Capuchehaia Principatelor Unite ale Ţării Româneşti şi Moldova, la Istanbul se încheie, urmând ca tânărul istoric, de numai 25 de ani, absolvent a celebrei Universităţi Sorbona, să se întoarcă acasă.

     După ce a profitat de cei aproape doi ani de diplomaţie la Istanbul, pentru a studia sute de volume, salvate prin biblioteci ascunse, după cucerirea Constantinopolului, tânărul istoric hotărăşte să se întoarcă la Bucureşti urmând un alt drum decât cel obişnuit: Istanbul-Varna-Giurgiu-Bucureşti. Pentru a fi mai original, hotărăşte să facă drumul de întoarcere pe ruta: Istanbul-Sulina-Galaţi-Bucureşti, prima parte cu vaporul, a doua cu trenul pe linia ferată abia pusă în funcţiune.

Continuă lectura

Gheţăriile de altădată…

     Amânăm discuţia despre sinopsisul romanului Pierdut în Tulcea, care chiar dacă nu va fi un sinopsis adevărat, ci mai mult un fir narativ, pentru a discuta astăzi despre gheţăriile din Tulcea. Sincer, nu ştiu exact motivul, dar, efectiv, de câteva săptămâni mă tot gândesc la fostele gheţării din Tulcea. Poate din cauza faptului că am avut o iarnă destul de lungă, poate că am fost răcit vreo două săptămâni sau, poate, ideea că urmează să vină canicula. Toate acestea, fiecare mai mult sau mai puţin, m-au determinat să scriu aceste rânduri despre gheţăriile din Tulcea.

Continuă lectura

Chestiunea zilei 18.05.2011 – Violeta Bălan – A doua realitate, Volumul I pe Google Books.

Anunţam acum câteva zile că a apărut volumul II al romanului A doua realitate, scris de talentata autoare Violeta Bălan, cu detalii pe blogul acesteia: www.violetabalan.wordpress.com . Între timp, volumul a ajuns de la editură şi la Tulcea şi poate fi găsit în princiaplele librării din oraşul nostru. Tot de pe blogul tinerei scriitoare am aflat că volumul I al romanului A doua realitate poate fi citit gratuit, în întregime, pe Google Books. Sincer să fiu, prima reacţie a fost de respingere a gestului de a oferi cartea la „liber”, având în vedere că ştiu câtă muncă ascunde în spatele ei şi prin vânzarea fiecărui volum este o recuperare infimă a efortului depus. Apoi, am realizat „lovitura de maestru” a Violetei Bălan, care astfel îşi va mări considerabil numărul de cititori, cărora le va creea dependenţă pentru a cumpăra volumul II şi următoarele. Continuă lectura

Groază sau Emoţii puternice?!…

     Am tot scris în postările anterioare că Pierdut în Tulcea, adică vol.1 la Misterele Dunării, este o ficţiune istorică, ba mai bine zis chiar un thriller istoric. Spunând aceasta, lucrurile încep să se complice, deoarece dacă ne uităm în DEX, chiar într-unul on-line, thriller înseamnă în primul rând „groază”, deci, luat mot-a-mot, reiese că Pierdut în Tulcea este un roman de groază. Doamne fereşte! Nu am nimic cu genul respectiv, doar că personal nici nu pot să răsfoiesc o asemenea carte, darămite să mă mai apuc să şi scriu o asemenea grozăvie. Deci, primul lucru foarte important: Pierdut în Tulcea nu este un roman de groază!

Continuă lectura

Mici indiscreţii despre „Pierdut în Tulcea”

       În ultimele zile, v-am plictisit cu postări în care povesteam despre ce se mai întâmplă pe la şcoala unde predau, despre o super interesantă expoziţie de imagini inedite ale Tulcei şi Gurile Dunării (la care nici măcar nu am mai avut timp să spun cum a fost – a fost excelent, un BRAVO lui Aurel Stănică şi echipei lui !) şi chiar o mică atitudine politică (vezi postarea din 15.05.2011). Acestea se adaugă la majoritatea postărilor de pe acest blog, care au avut ca drept temă într-o mică măsură istoria oraşului nostru şi în mai mare măsură elemente istorice care au influenţat indirect istoria tulceană (vezi postările despre ieniceri, Comisia Europeană a Dunării şi Charles Hartley).

Continuă lectura

Chestiunea zilei 15.05.2011 – „Eliberarea piticilor de grădină”

      În urmă cu mai multă vreme, am cunoscut un occidental care era un foarte mândru membru al unei organizaţii care se intitula „Eliberarea piticilor de grădină”. Activitatea lor a reuşit să mă facă să amuţesc de uimire, la timpul respectiv. În principal, membrii organizaţiei mergeau noaptea prin curţile oamenilor, strângeau în saci simpaticele figurine de ceramică sau plastic şi-i transportau în pădurea cea mai apropiată, unde îi abandonau. Această operaţiune de „răpire” se intitula „eliberarea piticilor din grădină” şi reuşea să stârnească numeroase polemici pro şi contra între cetăţenii posesori de grădini populate cu simpaticele creaturi, pe care de multe ori, dimineaţa nu-i mai găseau. Unii se revoltau considerând acţiunile membrilor organizaţiei, furt calificat, alţii, mai înţelegători, acceptau că au greşit ținând prizonieri piticii de grădină în grădinile lor.

Continuă lectura

Chestiunea zilei 14.05.2011 – Grupul Şcolar „Charles Hartley” Tulcea

       Şcolii unde predau este pe cale să i se atribuie numele unei personalităţi. Şcoala se numeşte acum Grupul Şcolar Tulcea, după ce în cei douăzeci de ani de la înfiinţare, s-a numit în vre-o patru feluri, în funcţie de reformele succesive din învăţământul românesc. Acum, îndeplineşte condiţiile de a-şi alege numele unei personalităţi. S-a întocmit o listă cu „personalitățile libere”, ca să spun aşa, adică a căror nume nu a fost atribuit unei alte şcoli din Tulcea, şi urmează ca profesorii şcolii să aleagă unul din ele. Dintre aceştia nu l-am reţinut decât pe George Constantinescu, căruia i se mai spune şi Gogu Constantinescu, un distins inginer, care a inventat, printre altele, şi tehnica tirului de mitralieră printre palele elicei avionului, în plin zbor a acestuia, un lucru care m-a impresionat foarte mult când eram mai tânăr şi am citit prima dată despre aceasta. Din păcate, atât Gogu Constantinescu cât şi celelalte personalităţi, nu au nici o legătură cu oraşul nostru, probabil că unii dintre ei nu ajuns niciodată pe meleagurile noastre, sau, în cel mai bun caz, au fost la o partidă de pescuit în Deltă.

Continuă lectura

Chestiunea zilei 13.05.2011 – „Tulcea și Gurile Dunării în imagini inedite”

       Aşa cum zice afişul de mai jos, nu rataţi sâmbătă 14.05.2011, o expoziţie unică în oraşul nostru, despre oraşul nostru. Pentru mai multe detalii intraţi pe blogul http://blog.noviodunum.ro/, care face parte din Frăţia Misterele Dunării.

       Imaginea utilizata pentru afis, reprezinta o scanare a gravurii „Schițe din război, Tulcea – Vedere dinspre Dunăre”, publicată în ziarul englez „The Illustrated London News”, 23 iunie 1877. (precizare apărută în blog.noviodunum.ro)

Nicolae C. Ariton

afis3

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (4).

       Astăzi încheiem serialul dedicat ienicerilor. Aşa cum spuneam, după o existenţă glorioasă, care a dus şi la expansiunea Imperiului Otoman, activitatea armatei ienicerilor a intrat în declin, datorat în mare măsură faptului că dintr-un anumit moment au fost acceptate înrolările musulmanilor turci, mai întâi a celor bogaţi, apoi a meşteşugarilor.

        Demn de interes este şi modul de organizare a trupelor ienicerilor. Dacă taberele lor erau foarte asemănătoare cu orice cazarmă occidentală, adică ziduri groase şi înalte, cu o sumedenie de inscripţii religioase şi cu o moschee poziţionată în centrul acesteia, ierarhia şi simbolurile militare erau structurate după o formă complet originală. Închipuiţi-vă că modul de organizare avea ca bază organizarea unei bucătării. Astfel, simbolurile principale ale ienicerilor erau marmitele (nişte oale mari pentru gătitul ciorbei, mâncarea de bază în timpul campaniilor militare), apoi tot felul de linguri, mai mari sau mai mici, care reprezentau simbolul puterii, adică un fel de baston de mareşal şi alte bastoane mai mici. Închipuiţi-vă, cât de uimiţi erau primii soldaţi europeni în momentul când se întâlneau cu fioroşii ieniceri şi care aveau prinsă la turban câte o lingură de lemn, semn al unităţii din care făcea parte.

  Continuă lectura

Chestiunea zilei! 12.05.2011

         Începând de azi, debutăm cu o rubrică nouă în cadrul blogului Misterele Dunării, şi anume  „Chestiunea zilei„, care doreşte a fi un post, sau mai multe, de mici dimensiuni, care să prezinte o chestiune importantă a zilei, fără a afecta cu nimic postul (articolul) de fond, privitor la Tulcea şi scrierea romanelor Misterele Dunării, care vom încerca să-l publicăm (aproape) în fiecare zi.

Continuă lectura

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (3).

       Cu toate că oficial nu se făceau „înrolări” dintre copiii români, cu siguranţă că un anumit număr dintre aceştia au ajuns totuşi ieniceri, datorită faptului că prin cele două state române: Valahia şi Moldova, acţionau bande de turci care ocupau şi cu răpirea copiilor pe care îi vindeau apoi ca robi la Istanbul.

        Sistemul otoman de „încorporare” din rândul popoarelor cucerite funcţiona impecabil. În taberele de pregătire, copiii erau selectaţi după aptitudini, deoarece Înalta Poartă nu avea nevoie numai de soldaţi. Avea nevoie de economişti, arhivari, muzicieni şi chiar poeţi etc. În felul acesta, copiii erau îndreptaţi către una din ocupaţiile de care avea nevoie imperiul. Astfel, cu timpul, vizirii (miniştrii), marii viziri (prim miniştrii) sau generalii de oşti proveneau din ce în ce mai des din rândurile ienicerilor.

         Continuă lectura

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (2).

      Sincer, mă simt mai mult decât frustrat de faptul că valahii şi moldovenii nu făceau parte din lista de „încorporări” ale Imperiului Otoman pentru trupele de ieniceri şi curte. Motivul nu este acela că domnitorii români au reuşit nu ştiu ce performanţe diplomatice prin care i-au convins pe otomani să ierte familiile româneşti de un tribut atât de cumplit. Pur şi simplu nu eram suficient de viteji şi copiii românilor nu creşteau suficient de voinici pentru aceste trupe de elită. Aşa cum spuneam, în prima fază erau căutaţi copiii de bulgari, greci şi armeni. Dacă vă aduceţi aminte, bulgarii au fost vestiţi încă de pe vreme Imperiului Bizantin, de „bătăuşi”, grecii, nu mai zic, cu răscoalele şi revoluţiile lor interminabile. Mai târziu, albanezii au devenit, cei mai căutaţi, aceasta după ce conducătorul lor Skanderberg  le-a administrat turcilor nişte înfrângeri răsunătoare.

Continuă lectura

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (1).

        Astăzi vom începe să vorbim despre ieniceri. Motivul este acela că aceştia apar în romanul Pierdut în Tulcea, volumul 1 al seriei Misterele Dunării. Apariţia este uşor tangenţială, sau chiar centrală, depinde din ce punct de vedere priveşti acţiunea romanului. Iniţial, aveam intenţia să discutăm despre ieniceri într-un post, ceva mai târziu, dar un mesaj de la prietena noastră de la Istanbul, Akale, m-a hotărât să grăbesc această discuţie despre vajnicii soldaţi otomani. Înainte de a continua lectura, am rugămintea de a vă sacrifica fix 2minute şi 21 de secunde din viaţa personală, pentru a urmări videoclip-ul de mai jos, postat pe youtube (link-ul ne-a fost oferit de prietena noastră Akale). Este un marş de pornire a ienicerilor. Linia melodică este de excepţie, şi sincer habar nu aveam că muzica otomană poate fi atât de melodioasă. Nu mă pricep la muzică, dar am vaga impresie că mai mult de 8 măsuri (cât permite legea copy-right-ului muzical) se regăsesc din această melodie în multe compoziţii muzicale contemporane, în care unii compozitori au devenit chiar vestiţi, afirmând că ei au prelucrat linii melodice balcanice. De fapt, este vorba despre vechea muzică militară otomană.

        

Continuă lectura