De 1 Mai, la iarbă verde… la Zurich…

        Ieri a fost 1 Mai, ziua internaţională a muncii, care la noi se sărbătoreşte prin nemuncă. Bun, a fost şi duminică, deci oricum nu prea aveam cum să muncim, dar chiar dacă era într-o zi lucrătoare, tot nu munceam, deoarece la noi de 1 Mai muncitoresc se iese la iarbă verde, se pleacă pe litoralul românesc, care este o ruină în reparaţii necontenite (la fel ca zidurile Constantinopolului în timpul asediului otoman), sau la Bulgari, despre care, în general, avem părerea că le suntem superiori din toate punctele de vedere, dar se uită că prin secolul X-XI aveau un stat organizat şi foarte puternic, şi au atacat Constantinopolul să-l cucerească, cu mult înainte să o facă otomanii. Bizantinii era atât de speriaţi de bulgari, încât le-au plătit o perioadă taxă de protecţie, cum s-ar spune în ziua de azi, ani buni, până când unul dintre împăraţii Bizanţului a organizat o expediţie războinică împotriva lor, i-a bătut de le-a sunat apa în cap, şi ca să vedeţi că a fost o victorie extrem de importantă, împăratul respectiv a fost supranumit „omorâtorul de bulgari”. Adevărul că le-a dat şi o pedeapsă exemplară, omorând câteva zeci de mii şi se spune că la zece mii dintre prizonierii de război le-a scos ochii şi le-a dat drumul spre casă, conduşi de doar câţiva care mai vedeau.

       Revenind la timpurile noastre, mai puţin crude, nici eu nu puteam munci într-o zi a nemuncii la noi, aşa că nu am postat nimic pe blogul nostru dedicat misterelor Dunării. Mi-ar fi plăcut însă să mai fiu o dată în Elveţia, la Zurich, cum s-a întâmplat acum vreo 14 ani, când am participat la sărbătorirea zilei de 1 Mai elveţian cu prietenul meu, Emil Scharer (Dumnezeu să-l odihnească… şi care atunci avea 75 de ani). Domnul Emil era un socialist convins şi după ce am vizitat împreună câţiva prietenii de-ai dânsului, tot socialişti şi care visau la o revoluţie a la Cuba în Elveția, în dimineaţa zilei de 1 mai, am mers pentru a ne strânge într-o piaţă publică din Zurich, supranumită şi Piaţa Roşie. Acolo s-au ţinut discursuri aprinse, din care nu am înţeles nici o iotă, deoarece la Zurich se vorbeşte un fel de germană imposibilă pentru nişte timpane normale ( de exemplu, în loc de Ja (da), se spune Yo ). Apoi, am pornit spre un parc foarte mare, unde se servea cârnaţi la grătar şi bere, de către socialiştii elvețieni. După amiaza, au venit trupe de poliţie suplimentare şi a început un fel de îmbrânceală între manifestanţi şi aceştia, în memoria luptelor sângeroase din urmă cu o sută de ani. Lucrurile au degenerat când grupuri de huligani au început să spargă vitrinele şi poliţia a început să dea cu bastoanele de-a adevăratelea. Atunci, am tăiat-o acasă, spre regretul domnului Emil, care nu mai putea să se bată cu poliţia, ca în tinereţe, acum având un stimulator cardiac care îl incomoda foarte tare.
      Cam aşa se petrece prin alte locuri 1 Mai. Dar nu aceasta era tema post-ului de azi, cel puţin aşa cum fusese anunţată în urmă cu câteva zile. Trebuia sa vorbim de Charles Hartley, discuţie pe care o amânăm pe mâine, dacă nu va interveni, din nou, ceva neprevăzut. Mai ales că văd anunţurile de-o şchioapă cu uciderea lui Ben Laden. Dar acesta chiar nu are nici o legătură cu misterele Dunării sau cu ziua de 1 Mai. Cum nu avea nici post-ul de faţă, dar am zis că după atâtea date istorice, care de la zi la zi au devenit parcă şi mai seci, simţeam nevoia să revin din ficţiunea istorică din 1870 în care trăiesc de ceva timp, în actualitate. Sincer să fiu nu mi-a făcut prea multă plăcere, doar faptul că mi-am readus aminte de domnul Emil Scharer, un prieten adevărat.

Nicolae C. Ariton