Skip to content

Sir Charles A. Hartley, „Părintele Dunării” (1)

3 Mai 2011

        După ce am amânat nepermis de mult post-ul cu Charles Hartley, astăzi încercăm să-i conturăm cât de cât profilul. Dacă am face un sondaj printre tulceni, probabil că marea majoritate nici măcar nu au auzit de celebrul englez, care la sfârşitul secolului al XIX-lea era supranumit de Carol I, şi nu numai, „Părintele Dunării”, iar regina Angliei îl înnobilase cu titlu de Sir, după reuşita lucrărilor din Delta Dunării.

       Existenţa lui Charles Hartely este strâns legată de cea a Comisiei Europene a Dunării, motiv pentru care este nevoie să lecturaţi şi postul dedicat acestei instituţii, pentru a putea înţelege activitatea inginerului Charles A. Hartley.

        Acesta s-a născut într-o familie modestă din Anglia şi din adolescenţă a început să se pregătească pentru cariera de inginer. La mijlocul secolului XIX, noţiune de inginer în Anglia nu avea prestigiul de care se bucură astăzi, aceştia fiind consideraţi un fel de maiştrii ceva mai pricepuţi. Dacă în Franţa, ingineri erau pregătiţi într-un sistem academic sofisticat, în Anglia, viitori ingineri erau racolaţi dintre tineri, în timpul unor lucrări, ziua muncind efectiv iar seara mergeau la un soi de cursuri unde dobândeau cunoştinţe teoretice de matematica, fizica, chimie etc. La 28 de ani era deja un inginer apreciat, înrolat în armata britanică, ca ofiţer-inginer în trupele de geniu, participând la Războiul Crimeii. Este aproape anecdotic de spus faptul că la sfârşitul războiului, se îmbarcă de la Ismail, întorcându-se de pe frontul rusesc, pentru a ajunge la Istanbul şi de acolo în Anglia. Corabia de împotmoleşte însă la Sulina şi este nevoit să se întoarcă înapoi cu o căruţă care avea roţile în opt colţuri, s-ar părea un model destul de răspândit în zonă.

        Trecând peste alte detalii, în urma înfiinţări Comisiei Europene a Dunării, în anul 1856, tânărul Charles Hartley este numit inginer şef al comisiei, urmând să coordoneze activitatea lucrărilor asupra şenalului navigabil al Dunării. Lucrurile debutează cum nu se poate mai rău, englezi erau angrenaţi deja în lucrări costisitoare precum Canalul Suez, sistemul de canalizare al Londrei etc, astfel încât proiectele şi devizele de sute de mii de lire sterline în aur ale tânărului inginer, le produceau atacuri de panică. Dar despre ce era vorba în aceste proiecte atât de scumpe? Pentru cei care nu ştiu, braţul Sulina are la intrarea în Marea Neagră un prag natural numit „bara Sulina”, care constă într-un fel de recif de nisip, care scădea adâncimea de navigare la aproximativ 2 m. Ciudăţenia zonei este că bara nu este formată din aluviuni aduse de Dunăre ci din nisip aşezat în straturi succesive de curenţi marini din zonă. Din acest motiv, în zonă, navigaţia cu nave de mare tonaj nu mai era posibilă de foarte mulţi ani. Capacitatea maximă era de 100 tone, şi de cele mai multe ori, mărfurile erau transbordate peste bara cu barje şi barcazuri, operaţiuni ce erau costisitoare şi sub influenta timpului nefavorabil. Adâncirea barei cu doar un metru ar fi însemnat nave mai mari care ar fi putu naviga pe Dunăre, de până la 200-300 de tone. Iar 2-3 metri în plus ar fi însemnat nave adevărate de peste 1000 de tone, inclusiv flote de război. Pentru a reuşi această lucrare genială era nevoie de o persoană genială. Charles Hartley a fost omul potrivit. Cum a reuşit el să treacă peste toate obstacolele, în postul de mâine.

Nicolae C. Ariton

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: