Skip to content

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (1).

8 Mai 2011

        Astăzi vom începe să vorbim despre ieniceri. Motivul este acela că aceştia apar în romanul Pierdut în Tulcea, volumul 1 al seriei Misterele Dunării. Apariţia este uşor tangenţială, sau chiar centrală, depinde din ce punct de vedere priveşti acţiunea romanului. Iniţial, aveam intenţia să discutăm despre ieniceri într-un post, ceva mai târziu, dar un mesaj de la prietena noastră de la Istanbul, Akale, m-a hotărât să grăbesc această discuţie despre vajnicii soldaţi otomani. Înainte de a continua lectura, am rugămintea de a vă sacrifica fix 2minute şi 21 de secunde din viaţa personală, pentru a urmări videoclip-ul de mai jos, postat pe youtube (link-ul ne-a fost oferit de prietena noastră Akale). Este un marş de pornire a ienicerilor. Linia melodică este de excepţie, şi sincer habar nu aveam că muzica otomană poate fi atât de melodioasă. Nu mă pricep la muzică, dar am vaga impresie că mai mult de 8 măsuri (cât permite legea copy-right-ului muzical) se regăsesc din această melodie în multe compoziţii muzicale contemporane, în care unii compozitori au devenit chiar vestiţi, afirmând că ei au prelucrat linii melodice balcanice. De fapt, este vorba despre vechea muzică militară otomană.

        

 Dacă majoritatea tulcenilor nu au auzit de Charles Hartley, despre ieniceri toată lumea ştie câte ceva. Existenţa lor a fost zugrăvită atât de tragic şi glorios de către istorici încât a devenit unul din lucrurile cele mai interesante învăţate în lecţiile de istorie de la şcoală. Spun de o existență tragică, datorită faptului că trupele de ieniceri erau formate din copii creştini smulşi din familiile lor şi glorioasă deoarece cele mai importante victorii ale armatei otomane se leagă de prestaţia ienicerilor.

      Adevărul este însă mult mai complex decât pare. Denumirea de ieniceri vine de la Yeni-Ceri, ceea ce înseamnă Noua Oaste şi apare undeva pe la mijlocul secolului XIV, sub sultanul Murad I. La început, sistemul de „încorporare” dorea să construiască o armată profesionistă, având în vedere că armata otomană era alcătuită din triburi răzleţe, strânse cu ocazia războaielor, şi care, ulterior se întorceau la viaţa lor civilă. În primii ani de funcţionare, racolarea se făcea din prizonierii de război sau robi. Apoi a apărut aşa numita Devsirme, în care popoarele creştine aflate sun ocupaţie sau suzeranitate otomană erau nevoite să ofere imperiului, copii-adolescenţi pentru armată şi curte. Această „încorporare” se făcea la început, la perioade de 5 sau 7 ani, pentru ca mai târziu, aceasta să se facă ori de câte ori era nevoie. Sistemul era sinistru chiar şi pentru timpurile respective. El avea însă nişte reguli foarte stricte şi poate va fi interesant să citiţi că românii din Valahia şi Moldova nu au apărut niciodată pe listele Devsirme, fiind preferaţi la început: bulgarii, grecii şi armenii, apoi, cu trecerea timpului: albanezii, sârbii, bosniacii. De ce? Vom afla în post-ul de mâine.

Copiii lui Allah – Ienicerii

Nicolae C. Ariton

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. culea permalink
    8 Mai 2011 13:59

    Misterele dunarii sunt foarte interesante .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: