Skip to content

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (3).

11 Mai 2011

       Cu toate că oficial nu se făceau „înrolări” dintre copiii români, cu siguranţă că un anumit număr dintre aceştia au ajuns totuşi ieniceri, datorită faptului că prin cele două state române: Valahia şi Moldova, acţionau bande de turci care ocupau şi cu răpirea copiilor pe care îi vindeau apoi ca robi la Istanbul.

        Sistemul otoman de „încorporare” din rândul popoarelor cucerite funcţiona impecabil. În taberele de pregătire, copiii erau selectaţi după aptitudini, deoarece Înalta Poartă nu avea nevoie numai de soldaţi. Avea nevoie de economişti, arhivari, muzicieni şi chiar poeţi etc. În felul acesta, copiii erau îndreptaţi către una din ocupaţiile de care avea nevoie imperiul. Astfel, cu timpul, vizirii (miniştrii), marii viziri (prim miniştrii) sau generalii de oşti proveneau din ce în ce mai des din rândurile ienicerilor.

         Tot cu trecerea timpului, turcii musulmani, mari amatori de oportunităţi de slujbe sigure şi bine plătite, şi-au dat seama că armata ienicerilor era un loc excelent pentru copiii lor, astfel încât au început să facă presiuni asupra Sultanului pentru ca şi musulmanii să fie primiţi în glorioasa armată. Când s-a aprobat acest lucru, trupele ienicerilor au început să-şi piardă invincibilitatea iar imperiul să decadă. Mai întâi au început să pătrundă printre ieniceri, copiii musulmanilor bogaţi care plăteau sume consistente ştiind că ienicerii erau o rampă sigură către funcţiile înalte de la curte. Apoi au început să fie primiţi masiv tineri meseriaşi otomani, care aveau toate calităţile posibile, mai puţin vitejie.

      În perioadele de pace din ce în ce mai lungi, ienicerii erau pompieri şi poliţişti. Din ce în ce mai des intrau în conflict cu populaţia civilă din marile oraşe unde îşi aveau cazărmile, deoarece erau aroganţi, scandalagii şi extrem de agresivi. Când nu erau plătiţi la timp, se răsculau, incendiind oraşele sau chiar căsăpeau sultanul, cum s-a întâmplat de câteva ori în istorie. Au intrat în dizgraţie totală când grecii s-au răsculat şi ienicerii au fost înfrânţi, Grecia câștigându-și independenţa. De multe ori, vajnicii ieniceri pur şi simplu părăseau câmpul de luptă, înainte de primul semn de război.

      În acelaşi timp, structurile organizatorice ale ienicerilor erau cele mai conservatoare, dacă toate armatele lumii se modernizau, ienicerii refuzau orice idee novatoare, după ce au acceptat trecerea de la arcul cu săgeţi la archebuză şi muschetă, totul s-a oprit în evoluţia acestui corp de soldaţi. Naţiunea turcă a început să-i urască din ce în ce mai mult, după ce ca pompieri erau bănuiţi de declanşarea marilor incendii, ca poliţişti săvârşeau numai abuzuri iar ca şi controlori în pieţele otomane, o zi pe săptămână, cereau un fel de taxă a pieţelor. Nu mai spunem că umblau noaptea în găşti, de multe ori tulburând liniştea şi iscând scandaluri şi bătăi.

      Au dispărut de pe scena istoriei în urma unui adevărat complot al Sultanului şi poporului turc, în 1826. Despre aceasta şi alte câteva chestii simpatice despre ieniceri, în ultimul episod, în postul de mâine.

Nicolae C. Ariton

Anunțuri
4 comentarii leave one →
  1. 13 Mai 2011 17:47

    Mulţumesc pentru aprecieri. Dezavantajul ficţiunii istorice este că necesită o documentaţie foarte vastă, iar un thriller istoric la Tulcea a însemnat chiar de două ori mai multe eforturi în acest sens. Cu ocazia aceasta am aflat însă lucruri mai mult decât interesante. Aş vrea să ţinem legtura în continuare pentru schimb de idei şi sfaturi.

  2. 13 Mai 2011 17:42

    Povestea ienicerilor este cu adevărat deosebită, numai scriind despre întâmplările posibile şi imposibile ale acestora şi se pot face două, trei romane. Cât despre romanul nostru Pierdut în Tulcea (deja îi consider cooautori pe toţi cei care trimit comentarii pe acest blog, mai puţin la drepturile de autor 🙂 ), scrisul merge încet, dar sigur. Cei drept, şi mie se pare uneori că rândurile romanului se târâie mai încet ca o colonie de melci în excursie, dar singur mi-am ales o cadenţă de armată otomană, adică aproximativ 2 pagini A4 pe zi, mai puţin vinerea şi în week-end. Este o metodă simplă, care creează un soi de reflex condiţionat de a scrie aproape în fiecare zi, ca şi câinele lui Pavolv. În principiu, pe la mijlocul lui iulie ar trebui să fie gata, după care să înceapă lupta cu editurile. Mai multe detalii într-un post din zilele următoare. Mulţumesc pentru mesaje şi interes.

  3. 13 Mai 2011 8:31

    Evenimente interesante si mai putin stiute care starnesc curiozitatea si incita la cautari prin cotloanele prafuite(dar pline de comori) ale istoriei. Felicitari pentru articol!

  4. Akale permalink
    12 Mai 2011 21:12

    Foarte interesante franturi de istorie otomana. Bine ar fi fost sa fi disparut din istorie acea armata de ieniceri corupta, retrograda, conservatoare si, ce e si mai rau, care se credea mai presus decat statul insusi. Din pacate ea exista inca, armata turca este inca un stat in stat, de cele mai multe ori mai stat decat statul 🙂 Dar sa nu intram in actualitate, ca nu mai discutam istorie ci facem politica 🙂
    Misterele Dunarii in ce stadiu au ajuns? Le teseti sau le desteseti? 🙂
    Eu abia astept sa le citesc.
    Spor si imaginatie si salutari de pe malul Bosforului,
    Akale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: