Mic tratat despre procurarea unei cărţi… înainte de ’89 (1)

       CAPITOLUL I – ŢIGĂRI CONTRA CĂRŢI

      După ce se însera, mergeam trei sau patru prieteni, colegi de liceu, pe malul Dunării şi căutam un barcagiu dispus să ne ducă până la unul din vapoarele ancorate în rada Întreprinderii de pescuit oceanic (IPO). Călătoria ne costa 25 de lei de persoană şi dacă doream să ne aştepte şi să ne facă şi „returul” ne mai costa încă pe atât. Îi dădeam lipoveanului banii, pregătiţi cu grijă dinainte şi ne urcam călcând cu atenţie pe crevasele bărcii fragile din lemn, care mirosea a smoală, catran şi ţuică „doi ochi albaştri„. Nu ne era teamă de miliţie, pentru că dacă ne-ar fi oprit vre-o şalupă a acesteia, spuneam că mergem la mătuşa unuia din noi, care locuia pe malul celălalt al Dunării.

Continuă lectura

„Misterele Dunării” între Kaos Moon şi bestseller (2)

         Subsemnatul, am preluat germenul ideii lui Ştefan Caraman şi fără prea multe ezitări am purces la realizarea acestui blog, crezând că cititorii de bloguri abia aşteaptă apariţia lui, precum așteptau românii camionul cu ziare, la chioşc, acum câţiva ani buni. Greşit. Spaţiul blogurilor româneşti s-ar părea că se ridică la aproximativ 60 de mii exemplare, câteva dintre ele depăşesc în accesări tirajele multor cotidiene, cel puţin câteva sute sunt date naibii de bune, iar alte câteva sute bune. Să vrei să citeşti doar 10% şi tot nu reuşeşti, asta dacă vrei să mai faci şi altceva în viaţă.

Continuă lectura

„Misterele Dunării” între Kaos Moon şi bestseller (1)

      Cine accesează pentru prima dată Misterele Dunării trăieşte sentimentul că a descoperit o adevărată tocăniţă de postări, sau un fel de ciorbă, nici măcar de peşte. Anunţat cu pompă, blogul seriei de romane Misterele Dunării, autor Nicolae C. Ariton, eventualul cititor găseşte postate articole cu tot felul de teme: de la istorie, până la soft-political, via science-fiction.  Recunosc că iniţial, ideea acestui blog a fost alta. În urma unei discuţii cu scriitorul tulcean Ştefan Caraman pe marginea ultimei sale apariţii editoriale, Scrisori către Rita, acesta mi-a povestit că în timpul scrierii romanului a administrat un blog dedicat acestuia. Scrierea romanului a durat aproximativ un an, atât cât a fost deschis şi blogul, care a avut în această perioadă în jur de 100 de mii de accesări. Continuă lectura

Cât de mult l-am urât pe Crin Antonescu

      Crin Antonescu este tulcean. Tulcea este un oraş mic pe malul Dunării, sau cum le place tulcenilor să spună: Ultimul mare oraş pe Dunăre, înainte de vărsarea în Marea Neagră. Oraşul lui Crin Antonescu este capitală de judeţ (încă!) şi nu are nici cine ştie ce istorie, nici prea multă economie. Din punct de vedere istoric, are un nume roman: Aegesyus, dar de fapt a fost până în 1877, provincie a Rumeliei, partea europeană a Imperiului Otoman. Noroc cu Comisia Europeană a Dunării, care din 1860 a început să amenajeze canalul Sulina pentru navigaţie şi Tulcea a cunoscut o înflorire economică neaşteptată. Devine chiar reşedinţă de sangeac a Dobrogei şi o mică porţiune din Bulgaria. Economic are un şantier naval vândut unor norvegieni+coreeni, un combinat de alumină, vândut ruşilor şi un combinat metalurgic (mai mult închis), vândut tot ruşilor, via turci. Deci, cam de 150 de ani, oraşul Tulcea este românesc, până atunci, românii trăiau în 2-3 mahalale, în celelalte 10-11 fiind turci, ruşi, evrei, bulgari, greci, armeni, tătari.

Continuă lectura

Bazarul otoman din… Lipova…

      Cu toate că pare incredibil, în România a rezistat până în ziua de astăzi un bazar otoman veritabil. Din păcate, el nu se află la Tulcea. Ce este curios, că el nu se află nici măcar în Dobrogea, provincie care a fost otomană aproximativ 500 de ani. Nici la graniţa de sud a Moldovei şi Munteniei, care fiind sub suzeranitate otomană,  nu ar fi fost o mirare atât de mare să se regăsească un asemenea bazar pe la Brăila, Galaţi sau Giurgiu. Ei bine, ţineţi-vă zdravăn de scaune, să nu vă prăbuşiţi de uimire, când veţi afla că bazarul otoman rămas „în picioare” atâta amar de vreme se află la Lipova, în judeţul Arad.

Continuă lectura

Tulcea veche – Bazarul otoman

       Începând de astăzi, timp de două episoade, vom discuta despre bazar, dar nu despre bazarul care apăruse în Tulcea, după 89, locul acela ciudat în care românii învăţau primele lecţii de economie capitalistă şi localizat în oraşul nostru, la început lângă Autogară, apoi lângă stadionul Delta, apoi Piaţa nouă. Vom discuta despre bazarul turcesc, care a existat în Tulcea, din anii 1865 până în 1963, pe care îl vom numi Bazarul otoman, deoarece atunci când a fost construit Turcia nu era, exista doar Imperiul Otoman, iar Tulcea era sangeac al Rumeliei, adică provincie otomană. Continuă lectura

Paradoxul science-fiction (2)

    Continuăm astăzi, tema paradoxului science-fiction, cu partea a doua şi ultima.      Încheiam partea I cu ideea că un roman cu sinposisul prezentat, mai mult ca sigur că nu va avea succes printre fanii SF anglomani, motivele fiind, posibil, următoarele:

    -în primul rând, intriga ideologică cu ortodocşi  de rituri diferite şi independenţa Moldovei nu prea ar înţelege-o, fiind cam departe de problemele americane ;

     -locaţia  din Delta Dunării, Sulina, Ismail şi Chişinău ar fi destul de interesantă ca exotism, dar destul de confuză din punct de vedere geografic  pentru americanul cu o cultură medie.

Continuă lectura

De la thriller istoric la science fiction, via scufiţa autorului…

      Înainte de a continua cu Paradoxul SF, partea a doua (şi ultima), intervin cu acest post, menit să fie un răspuns noii noastre prietene Diana Coman, precum şi altor cititori ai Misterelor Dunării, care au intrat puţin în ceaţă privind componenta science fiction ce se potriveşte ca nuca în perete blogului nostru. În primul rând, vreau să vă asigur că primul volum Pierdut în Tulcea, din seria Misterele Dunării, nu are nici cea mai mică legătură cu literatura SF, el fiind o ficţiune istorică de cea mai înaltă speţă. Autorul Nicolae C. Ariton are însă foarte multe în comun cu genul literar science-fiction, care, pur şi simplu, l-a consumat pe pâine o lungă perioadă de timp (şi-l mai consumă încă, dar în cantităţi mai moderate, pentru că de la o anumită vârstă, trebuie să fii mai cumpătat în toate 🙂 ). Motivul pentru care am inclus Paradoxul SF şi probabil, vor mai şi altele pe tema sf-ului este acela că blogul Misterele Dunării se doreşte a fi un spaţiu în care să participăm împreună la scrierea romanelor din această serie, în momentul de faţă strofocându-ne (mai ales eu) la primul volum Pierdut în Tulcea. Chiar dacă blogul pare la prima vedere un „ghiveci”, care cuprinde istoria mai veche sau mai nouă a Tulcei, Deltei şi Dunării, ceva istorie otomană, ceva cancan literar (vezi postările cu romanele lui Steig Larsson), câteva „respiraţii” politice, alături de sinopsisul romanului, mici destăinuiri privind tehnica scrisului ( că nu pot să spun „meşteşugul scrisului” !), intenţia mea a fost aceea de a realiza un tablou complet a atmosferei în care se desfăşoară acţiunea romanului (vă aduc aminte că aceasta are loc la 1871), alături de starea de spirit a autorului, care oricât s-ar da el de „trăitor” într-un turn de fildeş, scriitura romanului este în mare parte sub efectul vieţii cotidiene: bugetar, politic, emoţional, lecturi, vizionări, discuţii etc. Continuă lectura

Paradoxul science-fiction (1)

      De astăzi, dragi prieteni, o dăm niţel pe science-fiction, un gen literar foarte drag mie, lucru care sunt mai mult ca sigur că nu este la fel de valabil şi pentru voi. Foarte mulţi îl consideră un gen literar minor (unii chiar că nu ar fi literatură !), alţii că este o literatură a inginerilor, iar alţii, pentru copii. Având o oarecare experienţă în domeniu, m-am hotărât să scriu rândurile de mai jos, ca să vedeţi că în spatele romanului nostru Pierdut în Tulcea stă şi o anumită doză de SF, cu toate că este un thriller istoric.     

Continuă lectura

Răceala transcendentală !

       Anul acesta am reuşit contraperformanţa de a răci de două ori. Asta după ce  în ultimii 7-8 ani nu am răcit deloc şi nu am avut nici gripă. Asta nu că aş fi vre-un „gică duru” cu plămânii de oţel şi ancticorpii mai solizi ca hormonii. Ba nu zic, că la un moment dat, începusem să intru în panică că treceau iernile una după alta, fără pic de răceală, făcându-mă să mă simt un fel de mutant altoit împotriva acestei maladii. De multe ori, mă simţeam de-a dreptul penibil, pentru că ştiţi cum este când eşti răcit: mai primeşti un ceai fierbinte de la nevastă, o mângâiere suplimentară, o compătimire, ce mai, poate să fie chiar un motiv serios de socializare cu colegii de muncă, zile în şir.

Continuă lectura