Mic tratat despre procurarea unei cărţi… înainte de ’89 (1)

       CAPITOLUL I – ŢIGĂRI CONTRA CĂRŢI

      După ce se însera, mergeam trei sau patru prieteni, colegi de liceu, pe malul Dunării şi căutam un barcagiu dispus să ne ducă până la unul din vapoarele ancorate în rada Întreprinderii de pescuit oceanic (IPO). Călătoria ne costa 25 de lei de persoană şi dacă doream să ne aştepte şi să ne facă şi „returul” ne mai costa încă pe atât. Îi dădeam lipoveanului banii, pregătiţi cu grijă dinainte şi ne urcam călcând cu atenţie pe crevasele bărcii fragile din lemn, care mirosea a smoală, catran şi ţuică „doi ochi albaştri„. Nu ne era teamă de miliţie, pentru că dacă ne-ar fi oprit vre-o şalupă a acesteia, spuneam că mergem la mătuşa unuia din noi, care locuia pe malul celălalt al Dunării.

Continuă lectura

„Misterele Dunării” între Kaos Moon şi bestseller (2)

         Subsemnatul, am preluat germenul ideii lui Ştefan Caraman şi fără prea multe ezitări am purces la realizarea acestui blog, crezând că cititorii de bloguri abia aşteaptă apariţia lui, precum așteptau românii camionul cu ziare, la chioşc, acum câţiva ani buni. Greşit. Spaţiul blogurilor româneşti s-ar părea că se ridică la aproximativ 60 de mii exemplare, câteva dintre ele depăşesc în accesări tirajele multor cotidiene, cel puţin câteva sute sunt date naibii de bune, iar alte câteva sute bune. Să vrei să citeşti doar 10% şi tot nu reuşeşti, asta dacă vrei să mai faci şi altceva în viaţă.

Continuă lectura

„Misterele Dunării” între Kaos Moon şi bestseller (1)

      Cine accesează pentru prima dată Misterele Dunării trăieşte sentimentul că a descoperit o adevărată tocăniţă de postări, sau un fel de ciorbă, nici măcar de peşte. Anunţat cu pompă, blogul seriei de romane Misterele Dunării, autor Nicolae C. Ariton, eventualul cititor găseşte postate articole cu tot felul de teme: de la istorie, până la soft-political, via science-fiction.  Recunosc că iniţial, ideea acestui blog a fost alta. În urma unei discuţii cu scriitorul tulcean Ştefan Caraman pe marginea ultimei sale apariţii editoriale, Scrisori către Rita, acesta mi-a povestit că în timpul scrierii romanului a administrat un blog dedicat acestuia. Scrierea romanului a durat aproximativ un an, atât cât a fost deschis şi blogul, care a avut în această perioadă în jur de 100 de mii de accesări. Continuă lectura

Cât de mult l-am urât pe Crin Antonescu

      Crin Antonescu este tulcean. Tulcea este un oraş mic pe malul Dunării, sau cum le place tulcenilor să spună: Ultimul mare oraş pe Dunăre, înainte de vărsarea în Marea Neagră. Oraşul lui Crin Antonescu este capitală de judeţ (încă!) şi nu are nici cine ştie ce istorie, nici prea multă economie. Din punct de vedere istoric, are un nume roman: Aegesyus, dar de fapt a fost până în 1877, provincie a Rumeliei, partea europeană a Imperiului Otoman. Noroc cu Comisia Europeană a Dunării, care din 1860 a început să amenajeze canalul Sulina pentru navigaţie şi Tulcea a cunoscut o înflorire economică neaşteptată. Devine chiar reşedinţă de sangeac a Dobrogei şi o mică porţiune din Bulgaria. Economic are un şantier naval vândut unor norvegieni+coreeni, un combinat de alumină, vândut ruşilor şi un combinat metalurgic (mai mult închis), vândut tot ruşilor, via turci. Deci, cam de 150 de ani, oraşul Tulcea este românesc, până atunci, românii trăiau în 2-3 mahalale, în celelalte 10-11 fiind turci, ruşi, evrei, bulgari, greci, armeni, tătari.

Continuă lectura

Bazarul otoman din… Lipova…

      Cu toate că pare incredibil, în România a rezistat până în ziua de astăzi un bazar otoman veritabil. Din păcate, el nu se află la Tulcea. Ce este curios, că el nu se află nici măcar în Dobrogea, provincie care a fost otomană aproximativ 500 de ani. Nici la graniţa de sud a Moldovei şi Munteniei, care fiind sub suzeranitate otomană,  nu ar fi fost o mirare atât de mare să se regăsească un asemenea bazar pe la Brăila, Galaţi sau Giurgiu. Ei bine, ţineţi-vă zdravăn de scaune, să nu vă prăbuşiţi de uimire, când veţi afla că bazarul otoman rămas „în picioare” atâta amar de vreme se află la Lipova, în judeţul Arad.

Continuă lectura

Tulcea veche – Bazarul otoman

       Începând de astăzi, timp de două episoade, vom discuta despre bazar, dar nu despre bazarul care apăruse în Tulcea, după 89, locul acela ciudat în care românii învăţau primele lecţii de economie capitalistă şi localizat în oraşul nostru, la început lângă Autogară, apoi lângă stadionul Delta, apoi Piaţa nouă. Vom discuta despre bazarul turcesc, care a existat în Tulcea, din anii 1865 până în 1963, pe care îl vom numi Bazarul otoman, deoarece atunci când a fost construit Turcia nu era, exista doar Imperiul Otoman, iar Tulcea era sangeac al Rumeliei, adică provincie otomană. Continuă lectura

Paradoxul science-fiction (2)

    Continuăm astăzi, tema paradoxului science-fiction, cu partea a doua şi ultima.      Încheiam partea I cu ideea că un roman cu sinposisul prezentat, mai mult ca sigur că nu va avea succes printre fanii SF anglomani, motivele fiind, posibil, următoarele:

    -în primul rând, intriga ideologică cu ortodocşi  de rituri diferite şi independenţa Moldovei nu prea ar înţelege-o, fiind cam departe de problemele americane ;

     -locaţia  din Delta Dunării, Sulina, Ismail şi Chişinău ar fi destul de interesantă ca exotism, dar destul de confuză din punct de vedere geografic  pentru americanul cu o cultură medie.

Continuă lectura

De la thriller istoric la science fiction, via scufiţa autorului…

      Înainte de a continua cu Paradoxul SF, partea a doua (şi ultima), intervin cu acest post, menit să fie un răspuns noii noastre prietene Diana Coman, precum şi altor cititori ai Misterelor Dunării, care au intrat puţin în ceaţă privind componenta science fiction ce se potriveşte ca nuca în perete blogului nostru. În primul rând, vreau să vă asigur că primul volum Pierdut în Tulcea, din seria Misterele Dunării, nu are nici cea mai mică legătură cu literatura SF, el fiind o ficţiune istorică de cea mai înaltă speţă. Autorul Nicolae C. Ariton are însă foarte multe în comun cu genul literar science-fiction, care, pur şi simplu, l-a consumat pe pâine o lungă perioadă de timp (şi-l mai consumă încă, dar în cantităţi mai moderate, pentru că de la o anumită vârstă, trebuie să fii mai cumpătat în toate 🙂 ). Motivul pentru care am inclus Paradoxul SF şi probabil, vor mai şi altele pe tema sf-ului este acela că blogul Misterele Dunării se doreşte a fi un spaţiu în care să participăm împreună la scrierea romanelor din această serie, în momentul de faţă strofocându-ne (mai ales eu) la primul volum Pierdut în Tulcea. Chiar dacă blogul pare la prima vedere un „ghiveci”, care cuprinde istoria mai veche sau mai nouă a Tulcei, Deltei şi Dunării, ceva istorie otomană, ceva cancan literar (vezi postările cu romanele lui Steig Larsson), câteva „respiraţii” politice, alături de sinopsisul romanului, mici destăinuiri privind tehnica scrisului ( că nu pot să spun „meşteşugul scrisului” !), intenţia mea a fost aceea de a realiza un tablou complet a atmosferei în care se desfăşoară acţiunea romanului (vă aduc aminte că aceasta are loc la 1871), alături de starea de spirit a autorului, care oricât s-ar da el de „trăitor” într-un turn de fildeş, scriitura romanului este în mare parte sub efectul vieţii cotidiene: bugetar, politic, emoţional, lecturi, vizionări, discuţii etc. Continuă lectura

Paradoxul science-fiction (1)

      De astăzi, dragi prieteni, o dăm niţel pe science-fiction, un gen literar foarte drag mie, lucru care sunt mai mult ca sigur că nu este la fel de valabil şi pentru voi. Foarte mulţi îl consideră un gen literar minor (unii chiar că nu ar fi literatură !), alţii că este o literatură a inginerilor, iar alţii, pentru copii. Având o oarecare experienţă în domeniu, m-am hotărât să scriu rândurile de mai jos, ca să vedeţi că în spatele romanului nostru Pierdut în Tulcea stă şi o anumită doză de SF, cu toate că este un thriller istoric.     

Continuă lectura

Răceala transcendentală !

       Anul acesta am reuşit contraperformanţa de a răci de două ori. Asta după ce  în ultimii 7-8 ani nu am răcit deloc şi nu am avut nici gripă. Asta nu că aş fi vre-un „gică duru” cu plămânii de oţel şi ancticorpii mai solizi ca hormonii. Ba nu zic, că la un moment dat, începusem să intru în panică că treceau iernile una după alta, fără pic de răceală, făcându-mă să mă simt un fel de mutant altoit împotriva acestei maladii. De multe ori, mă simţeam de-a dreptul penibil, pentru că ştiţi cum este când eşti răcit: mai primeşti un ceai fierbinte de la nevastă, o mângâiere suplimentară, o compătimire, ce mai, poate să fie chiar un motiv serios de socializare cu colegii de muncă, zile în şir.

Continuă lectura

Haideţi la Brăila, la raia !

     După două postări dedicate bacalaureatului, ne întoarcem la istoria Dunării, care ne place atât de mult. Cu ocazia aceasta, mă ţin şi eu de cuvânt privind un articol despre raiaua Brăilei, cam târziu, ce-i drept… dar mai bine mai târziu, decât niciodată.

     Aşa cum spuneam în postări mai de demult, confuzia şi asemănarea dintre Tulcea şi Brăila – strict din punct de vedere istoric – este destul de mare, pentru noi, nespecialiştii. Faptul că sunt tot pe malul Dunării, pentru mine, cel puţin, însemna că sunt două oraşe destul de asemănătoare. Nu prea!

Continuă lectura

Pliroforisirea de azi – Bachalariatus de altădată…

     Continuăm astăzi cu poveşti despre bacalaureat, aşa cum am promis ieri. Acum câteva zile, recunosc că am promis că vom discuta despre raiaua Brăila, şi nu m-am ţinut de cuvânt. O fac, pe cuvânt de pionier (fost), mâine, nu de alta, dar istoria este mult mai răbdătoare cu oamenii, deci poate să mai aştepte un pic. Bacalaureatul, abia a început de două zile şi parcă merită, pentru moment, mai multă atenţie.

    Mai întâi, puţintică istorie. Originea cuvântului vine de la bachalariatus, care era un grad mic în cadrul Cavaleriei armate. Bacalaureatul a fost introdus, în forma modernă, pentru prima dată, de către Napoleon I în Franţa, în anul 1808. Fetelor le era interzis. Abia din anul 1924, fetele şi băieţi susţin aceleaşi examene pentru bacalaureat. Dar erau cu totul alte vremuri.

Continuă lectura

Pliroforisirea de azi – BAC-ul românesc, între festin şi fentă…

     Luni, 06.06.2011, începe BAC-ul. De fapt, un fel de încălzire la BAC, deoarece este vorba despre susţinerea competenţelor, unde candidaţii obţin nişte calificative privind deprinderile dElevii prinşi copiind la bacalaureat nu vor mai putea susţine examenul timp de două sesiuni la rânde comunicare în limba română, o limbă străină şi în manevrarea calculatorului. Cele trei probe scrise la BAC, cele adevărate, încep niţel mai târziu.

    În cei aproximativ 35 de ani de când cunosc cum se desfăşoară bac-ul românesc, cu excepţia unei foarte scurte perioade, a fost un adevărat festin. Adică, examenul de maturitatea era o sărbătoare cu procente de promovare de aproximativ 90%. Explicaţia era simplă, la liceele bune se învăţa, la cele slabe fie se copia, fie se acordau 2,3,4 puncte în plus la toţi candidaţii, astfel încât să promoveze aproape toţi. Nimeni nu se supăra deoarece „sita” adevărată era la examenul de admitere în învăţământul superior, unde pe un număr extrem de redus de locuri se luptau hoarde de bacalaureaţi. Din când în când şi din lumea universitară mai transpira câte o mânărie, dar, de obicei, intervenea Securitatea şi lucrurile se aranjau rapid, fără să devină ceva „endemic”.

Continuă lectura

Hai la Tulcea, la sangeac !

             Tot am scris despre Tulcea că a fost sangeac. Deci, în mai multe postări, apare cuvântul sangeac în sus, în jos. Dar ce este acesta? Luat mot-a-mot înseamnă, în turceşte, steag, din punct de vedere administrativ reprezintă o formă de organizare a Imperiului Otoman, în provincii, care se numeau sangeac. Cel al Tulcei cuprindea toată Dobrogea şi o parte a Bulgariei. Aceasta ca să vă daţi seama cât de importantă devenise Tulcea la un moment dat, pentru că nu tot timpul Tulcea a fost reşedinţă de provincie otomană. Prin comparaţie, nici o altă localitate din Dobrogea nu a fost vreodată sangeac, nici măcar Constanţa care foarte multă vreme a fost un port amărât la mare, care a început să se dezvolte abia după ce a fost construită calea ferată Cernavodă-Constanţa, dar a devenit ceea ce este abia după construirea podului de la Cernavodă.

Continuă lectura

Seria Millennium, un succes de cancan macabru?!

      Am primit două mesaje de la doi noi prieteni ai Misterelor Dunării: M.B. şi S.D.C. care m-au obligat să mă gândesc profund la postul „3 romane=30 milioane de euro”. Articolul respectiv a fost scris în ideea de a schimba puţin „tonalitatea” blogului nostru, care parcă prea alunecase pe o pantă puternic istorică tulceană şi otomană şi de a da un uşor iz de cancan literar spaţiului nostru virtual. Chestiunea de bază care se desprinde din întrebările celor doi prieteni este aceea că dacă autorul suedez nu ar fi decedat, cărţile nu ar fi avut succesul enorm de care s-au bucurat. Am stat şi m-am tot gândit la acest aspect, pentru că în tot ce am citit despre acest subiect, nu s-au făcut nici un fel de referiri la această problemă. Am încercat să disec problema în spirit detectivist, aşa cum am văzut în filmele americane, doar când am încercat să lipesc pe peretele din sufragerie fotografii ale „cazului” şi tăieturi din ziare, m-am lovit de un refuz categoric al soţiei care nu a înţeles deloc demersul meu literar poliţist.

Continuă lectura