Cerchezii

    Din unele documente păstrate, reiese că una din etniile cele mai „înfricoșătoare” din Dobrogea, până în anul 1878, au fost cerchezii. Aceasta, în condiţiile în care această margine a Imperiului Otoman, denumită Rumelia, unde se află şi Tulcea, era un adevărat mozaic de naţionalităţi: români, turci, ruşi, bulgari, greci, tătari, evrei, armeni, germani etc., ce se împăcau bine, fiind organizaţi în oraşele mari pe cartiere etnice.

 

     Cerchezii s-ar părea că au fost singurii care au reuşit contra performanța de a intra în conflict cu toţi locuitori din zonă. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par la prima vedere, pentru că există alte documente din care reiese o latură mai puţin cunoscută a cerchezilor. Dar să discutăm organizat!

Publicitate

Sulina şi englezii (cei buni)

    În perioada 1812 şi 1856, Dunărea a fost sub administraţie rusească, putere câştigată în urma Războiului Ruso-Turc, încheiat în 1812, cu victoria ruşilor. În toată această perioadă, Ţara Românească şi Moldova sunt în continuare sub suzeranitate otomană iar Dobrogea făcea parte din provincia Rumelia a Imperiului Otoman, adică zona europeană a acestuia. Tulcea făcea parte din sangeacul Silistrei (localitate aflată pe Dunăre, în apropiere de Călăraşi). Deci dacă aveai nevoie de o ştampilă, hopa în căruţă sau în corabie şi tulcenii dădeau o fugă până la Silistra.

   Administraţia rusească a Dunării timp de 45 de ani a fost un adevărat dezastru pentru navigaţia pe iubitul nostru fluviu. Intenţionat, pentru a limita cât mai mult circulaţia navelor mari pe Dunăre, având în vedere că acestea erau nave comerciale care aprovizionau Istanbulul cu produse provenind din ţările româneşti. Nu mai vorbim de flote militare şi ieşirea la mare a unor ţări riverane la fluviu. În aceste condiţii, se fac presiunii asupra ruşilor pentru a îngriji mai cu spor Gurile Dunării. Aceştia chiar cumpără de la englezi o dragă, pentru a menţine navigabil canalul Sulina, dar nu este folosită deloc din motive tehnice. În felul acesta, bara de la Sulina (pragul de nisip natural de la intrarea pe Dunăre) creşte, astfel că singurele bastimente care reuşesc să treacă sunt cele sub 200 de tone.

Sulina şi englezii (cei răi)

      Nici un alt oraş din România nu-şi are istoria atât de strâns legată de englezi. Ba chiar pot afirma, că fără englezi, oraşul Sulina nu ar fi existat, rămânând un sat pescăresc asemănător Sfântului Gheorghe, sau, în cel mai bun caz, un orăşel haotic, tipic oriental. În plus, legătura Sulinei cu englezii este una a extremelor, aceştia distrugând şi construind oraşul din temelii. Dar să purcedem la povestit. Până în anul 1854, Sulina era un sat cu câteva sute de suflete, mare parte dintre ele aşa numiţii piraţi de apă dulce. Aceştia, mai mult prin viclenie decât vitejie, jefuiau navele care eşuau din diferite motive pe bancurile de nisip din preajma oraşului. Motivele erau următoarele: plimbatul pe ţărm a unui felinar legat de coarnele unei vite, astfel încât navele din larg să creadă că este un far… piloţii de Dunăre sulineni, care propteau corăbiile în primul banc ieşit în cale, după care fugeau. Jefuitul navelor nu era decât rareori violent, se prefera ca spre nava eşuată să se repeadă o hoardă de oameni înarmaţi cu parâme şi animale de tracţiune, repunând-o pe linia de plutire, iar reprezentantul echipei de salvare să încaseze de la una din societăţile de asigurări din oraş prima de salvare, conform Regulamentului Navigaţiei pe Dunăre. Se mai trăia binişor şi din transbordarea cerealelor, cu ajutorul barjelor, cam în următorul mod. Până la 1860, bara de la Sulina făcea imposibilă trecerea pe Dunăre a unor nave mai mari de 200 de tone, motiv pentru care, grâul era adus până la Sulina, descărcat în barje, trecut bara de nisip şi reîncărcat pe aceleaşi corăbii sau pe altele mai mari. De obicei, barjele sulinenilor aveau fundul dublu, aşa că o parte din cereale se scurgeau din greşeală în acesta, de unde era vândut după câteva zile.

Degetul lui Winnetou sau tehnica sesizării microclimatului

    Când zic „iarbă” vă rog respectuos să nu vă gândiţi la canabis. Este vorba despre iarba iarbă şi  gazon. Adică, să mai vorbim puţin despre iarba de pe Arena Naţională, acum când s-au mai liniştit apele. În primul rând, voiam să vă zic, că francezii (a căror presă o urmăresc cu mare atenţie ca un francofon convins ce sunt) nu au fost chiar atât de scandalizaţi de proasta calitate a gazonului arenei noastre naţionale, ci mai mult uimiţi. Nu au priceput cu nici un chip cum se poate ca pe un stadion nou şi frumos, gazonul să se prezinte ca un covor vechi, mâncat de molii, ce se rupe în bucăţi la fiecare crampon mai apăsat. Au mai zis ei prin câte un jurnal că s-a jucat pe un „câmp de cartofi”, dar în rest nimic ofensator, lucru la care sunt mari maiştrii atunci când vor.

Între inteligenţă şi eroism

    Stimabilul nostru Guvern Boc, funcţionând cu oribila Criză economică în coaste, a trebuit încă de la primii paşi guvernabili să aleagă între inteligenţă şi eroism. Din păcate cele două calităţi umane nu pot coexista în trupul şi mintea unui om în acelaşi timp. Şi nici măcar în cadrul unui guvern, adică jumătate din acesta să fie inteligent, iar cealaltă jumătate eroic. Pentru că s-a demonstrat ştiinţific că persoanele inteligente nu pot fi şi eroi, deoarece instinctul conservării este mult mai dezvoltat, astfel încât înainte de o faptă eroică, persoana inteligentă stă şi analizează riscurile pierzând oportunitatea momentului. Eroii din născare, pur şi simplu se aruncă cu vitejie în mijlocul celor mai mari primejdii, fără să facă nici un calcul al riscului, murind repede, dar glorios.

Trăiască Cuza !

     În primul rând vreau să vă zic că sunt dependent de calculator şi internet. Fără ele parcă sunt închis într-o cuşcă. Când acestea îmi lipsesc câteva zile, intru în sevraj cu manifestări extreme de genul: degete tremurânde, conexiuni neuronale cu toate reţele wi-fi din jur (inclusiv cele criptate), puseuri 3G etc.

    Pe la începutul verii, am fost şi eu ca tot românul trei zile în Bulgaria, într-o staţiune litorală, all inclusive, să văd cum este, că nu fusesem niciodată. Trecem peste trăirile vacanciere bulgăreşti, despre care aproape toată lumea povesteşte de bine şi să vă spun cât am pătimit digital şi virtual, dacă pot să mă exprim aşa.

Sulina – Asalturi însângerate

     Scopul acestui post este de a sublinia faptul că o carte tipărită care nu este însoţită şi de o campanie on-line, are toate şansele să fie înmormântată în „cimitirul uitării” chiar de autor. Iar autorii care nu „există” şi pe internet, îşi pierd din start un mare număr de potenţiali cititori.

     M-am lovit de acest crud adevăr în timp ce mă documentam pentru romanul meu Pierdut în Tulcea, primul din seria Misterele Dunării (pe care vă anunţ, cu această ocazie, că l-am gătat de scris pe 31 august şi acum stă niţel la dospit). Aveam nevoie de referinţe despre istoria oraşului Sulina, ocazie ce m-a dus la descoperirea cărţii domnului Tudose Tatu, publicată în 2009 la editura Sinteze din Galaţi. Cartea prezintă un moment extrem de interesant din existenţa Sulinei, care în vara anului 1854 a fost distrusă aproape în totalitate (au rămas doar farul şi biserica) de cine credeţi, de o mică flotă de nave de război engleză. Trebuie să recunoaşteţi că detaliile unui asemenea eveniment reprezentau un adevărat butoi cu miere pentru un tânăr scriitor (despre mine e vorba 🙂 ), a cărui acţiune romanescă se petrece la Tulcea, Sulina şi Babadag, la anul de graţie 1871. Şi dă-i şi caută pe google atât cartea, apoi autorul, în dorinţa de a o cumpăra, alături de alte câteva cărţi scrise de domnul Tatu, şi care sunt adevărate „istorii” ale Dunării. Nu am găsit decât un interviu al autorului la un ziar, cu ocazia lansării cărţii, apoi o scurtă bibliografie pe site-ul unui alt ziar, câteva prezentări a celorlalte cărţi ale sale şi…cam atât. Nu blog, nu site. M-am ambiţionat şi am început să caut editura, nimic. Am scris la câteva reviste de cultură din Galaţi, în încercarea de a afla telefonul sau adresa de e-mail a autorului. Nimic. Înainte de a continua, doream să vă asigur că ştiu al naibii de bine să caut ceva pe internet, iar distanţa dintre Tulcea (unde locuiesc) şi Galaţi (unde locuieşte) este de doar o sută de kilometri. În oferta tuturor librăriilor on-line din ţară, nici o carte din cele şase publicate de domnul Tatu.

Primul roman nord-coreean publicat în Europa, septembrie 2011

     Lumea literară franceză este în marea efervescenţă (aici am exagerat puţin 🙂 ) deoarece în septembrie va apare primul roman, în traducere, a unui scriitor din Coreea de Nord. Este pentru prima oară în Europa, când un scriitor din această ţară este tradus şi publicat. Romanul se numeşte „Des amis” (Prieteni) şi nu este nici un manifest împotriva dictaturii comuniste, nici un „omagiu” adus „conducătorului mult iubit”. Este povestea unui divorţ în cadrul unei familii nord coreene, într-un cuplu alcătuit dintr-un muncitor şi o cântăreaţă. Francezii consideră apariţia un adevărat eveniment, numind-o „ o fereastră deschisă peste ţara cea mai închisă din lume”. Dacă romanul în sine nu se ştie ce valoare literară reprezintă, „povestea” publicării lui este extrem de interesantă. Autorul, Baek Nam-Ryong  este un fost muncitor într-o uzină, care apoi a absolvit „filologia” la Universitatea Kim II – Sung. Cartea a fost publicată în 1988 şi ajuns „ilegal” într-un anticariat din Coreea de Sud. Aici a fost descoperită şi tradusă de Patrik Maurus, care a învăţat coreeana în copilăria petrecută în Coreea de Sud, fiind fiul unui diplomat francez. Demersurile pentru acordul traducerii şi publicării în Franţa au fost cele mai complicate lucruri. Traducătorul a trebuit să aştepte trei ani până oficialităţile nord-coreene au acceptat o întâlnire la Pyongyang în 2009, întâlnire care nu a putut fi tet-a-tet, ci împreună cu un comitet al Uniunii Scriitorilor din Coreea de Nord (foarte mușchiuloși). În timpul discuţiei purtate, autorul a vorbit mai mult de activitatea sa fost muncitor în uzină şi mai puţin de actul literar al romanului şi opera sa alcătuită din douăzeci de cărţi.

SuperBlog 2011…

        Începând de astăzi, am înscris blogul din dotare la concursul „SuperBlog 2011”, faptă pe care vă sfătuiesc să o faceţi şi voi, adică să vă înscrieţi blogul pe care-l administraţi la acest super concurs. Se acordă premii consistente, stimă şi respect în lumea blogurilor.

Detalii la adresa:

        http://pcnews.ro/2011/09/01/incep-inscrierile-la-superblog-2011/

        Nicolae C. Ariton

Boc şi Ciomu…

     Pentru cine nu-şi mai aduce aminte, doctorul Ciomu este un medic chirurg care acum câţiva ani de zile i-a tăiat, în timpul unei operaţii, penisul unui pacient, mutilându-l pentru tot restul vieţii. În urma procesului, spitalul în care profesa medicul a plătit vre-o două sute de mii de euro drept daune. Cine nu-şi aduce aminte cine este Emil Boc… este destul de grav. Sunt sigur însă, ca o să vă aduceţi aminte de el foarte mulţi ani de acum încolo. Dar nu m-am hotărât să scriu aceste rânduri pentru a face investigaţii despre cum staţi cu memoria. Ideea este că pentru mine cele două personaje: Boc şi Ciomu sunt foarte asemănătoare, deoarece amândoi taie. Primul taie orice: salarii, subvenţii, alocaţii… adică, aproape tot ce îi iese în cale (l-am văzut la televizor tăind cu o coasă iar altădată un trunchi de copac), de stai şi te gândeşti dacă nu cumva, când era copil a avut o problemă cu obiectele tăioase.