Tulceanul Gordon Chinezul

      Astăzi vom discuta despre un personaj deosebit, care a locuit în Tulcea timp de aproape 2 ani, între 1871-1872, ca vice-consul al Marii Britanii la Comisia Europeană a Dunării. În general, despre acești Comisari (cum erau numiți, în general) nu se știe prea multe, existând părerea că erau diplomați de rangul 2, aflați chiar într-un fel de exil politic în acest capăt de Europă, considerat de mulți mai mult orient decât occident, și pe bună dreptate având în vedere că în acea perioadă Dobrogea era sub stăpânire otomană.

    Adevărul este că acești Comisari au fost diplomați abili, care știau să negocieze la sânge pentru interesele țărilor lor și aceste interese erau extrem de mari pentru Dunărea de Jos. De la înființarea Comisiei în 1856 până în 1871, comisar englez a fost John Stokes, fost ofițer genist în armata engleză, a cărui experiență inginerească a fost hotărâtoare în susținerea proiectelor pentru amenajarea șenalului navigabil al Dunării. Din 1871, este înlocuit cu Charles Gordon, despre care noi nu știm mare lucru, cu toate că este unul din eroii Angliei.

Publicitate

Oglinda de gheață a Dunării

    Luând în considerare vremea din zilele acestea, cu ninsori abundente, temperaturi scăzute, șosele și autostrăzi blocate, haideți să vorbim puțin despre blocajul circulației de pe cea mai mare autostradă din România: Dunărea. Ultima oară, când a înghețat frumosul nostru fluviu, a fost în iarna anului 2006. Înghețat este impropriu spus, deoarece, de câțiva zeci de ani, orice tentativă de acest gen a naturii, asupra valurilor Dunării, este rapid amendată de către umanitatea aciuiată în preajma malurilor acestuia, pornind cu spărgătoarele de gheață pentru a sparge frumoasă oglindă de gheață. Când eram copil, Dunărea de Jos îl avea în dotare pe Voinicul, un spărgător de gheață vedetă, care își făcea imediat apariția cum Dunărea încerca să se solidifice. Sute de oameni se adunau extaziați pe Faleza orașului pentru a urmări dihania de oțel, ce scotea un nor de fum negru, opintindu-se printre valurile ce păreau de piftie. În cele mai multe cazuri, era doar un mic spectacol, pentru că dacă Dunărea îngheța de-a binelea, atunci era adus un spărgător adevărat de gheață, sovietic, care trecea ca prin brânză, lăsând în urmă blocuri uriașe de gheață, care se buluceau pe Dunăre, făcând navigația la fel de imposibilă.

Sacagiii de altădată

     Una din cele mai des întâlnite figuri pe ulițele Tulcei de odinioară era sacagiul. Dacă doriți o comparație, sacagiii erau la fel de prezenți în peisajul cotidian precum sunt astăzi mașinile care distribuie pâine sau alte produse la magazinele din oraș. Într-un oraș ale cărui mahalale erau cocoțate pe dealuri, așa cum este Tulcea, fântânile și puțurile erau extrem de rare, deoarece și pânza de apă freatică era la mare adâncime. În aceste condiții, singura sursă de apă pentru gospodăriilor tulcenilor erau zecile de sacagii care băteau străzile pietruite din centru sau ulițele înguste din mahalale, strigând cu tărie: Aaapaaa!. Ceea ce pentru tulceanul zilelor noastre pare un non sens, dar s-ar părea că acum 150 de ani (discutăm tot de Tulcea anilor 1870) apa de Dunăre chiar era curată și potabilă. Sacagiii tulceni erau oameni sărmani, care pentru câțiva bănuți vindeau tulcenilor apă de Dunăre, luată dintr-un loc cunoscut cu numele de Vadul sacagiilor, aflat în amonte de oraș, încărcată în butoaie de lemn și livrată la cofă sau doniță (un fel de găleți din lemn).

Cele mai vechi imagini ale orasului Tulcea

   Numărul imaginilor cu Tulcea veche este de câteva zeci, cea mai mare parte fiind de la începutul secolului 20 și constând în cărți poștale și fotografii. Comparativ cu alte mari orașe de pe Dunăre, numărul acestora este mic, poate și pentru faptul că începând cu această perioadă, Tulcea începuse să-și piardă din importanța economică și politică, amintindu-ne că între 1864 și 1877, în timpul ocupației otomane, Tulcea a fost reședința sangeacului Dunărea de jos, adică a întregii Dobrogi.

   Imaginile cu Tulcea anilor 1870 sunt extrem de puține și pentru faptul că tehnica fotografiei era abia la început, imaginile publicate în presa vremii fiind gravuri făcute de reporteri sau călători specializați în acest domeniu grafic. Cu ajutorul lui Aurel Stănică (www.blog.noviodunum.ro), am reușit să facem un fel de top a celor mai vechi imagini cu Tulcea. Eu, chiar am fost foarte prins de această idee, ca orice amator (de istorie) care vrea să pară mai grozav decât un profesionist (Aurel Stănică), motiv pentru care am început să caut cu ambiție prin documentele gallica BNF (Bibliothèque nationale de France) și cât pe ce să-mi fac abonament și la The British Newspapaer Archive. După căutări pasionante, vă prezentăm TOP 4 a celor mai vechi imagini cu orașul Tulcea. Aceasta până când vor apare noi mărturii cu o Tulce și mai veche.

Trilogia New York-ului, Paul Auster

      O carte pe care am citit-o cu o reală plăcere, rare fiind momentele de plictiseală în timpul lecturii. Este considerată de mulți critici una din cele mai reușite realizări literare și sincer să fiu, chiar cred că este. Cartea este alcătuită din trei mini romane (novella după cum le clasifică americanii, adică, după numărul paginilor, situându-se între roman și nuvelă), în aparență fără nici o legătură între ele. De asemenea, tot la prima vedere, cele trei novella par a fi genul detectivist, scrise după regulile genului în care cititorul este ținut cu sufletul la gură până la ultima pagină pentru a afla deznodământul. Numai că, Paul Auster nu este doar un simplu autor de romane polițiste, el reușind să grefeze pe trama polițistă probleme existențiale, care reușesc să acceadă mintea cititorului la nivele superioare. Astfel, mini romanele sunt un aliaj din cele mai strălucite idei detectiviste, filozofice și existențiale, amestecate de un adevărat alchimist. Există și un fel de top al celor trei mini romane, în funcție de reușita literară, un lucru păgubos după părerea mea, având în vedere că autorul nu s-a gândit nici o clipă că Trilogia New York–ului va fi analizată ca trei romane diferite, mai ales că finalul cărții oferă un fir extrem de fin de legătură între cele trei părți ale cărții sale.

Secretul lui Nifon Bălășescu

   Nifon Bălășescu a fost un ilustru om de cultură, care a trăit între 1806-1880. Născut la Hașag, Sibiu, a făcut studii de drept, filologie și teologie. În 1852 se călugărește la Mânăstirea Neamț, devenind ieromonah, adică călugăr-preot. Aproape toată viața a ctitorit școli românești și a fost în preajma evenimentelor care au dus la formarea României. În anul 1870, la vârsta de 64 de ani, când majoritatea aventurierilor îți pun armele în cui, iar fețele bisericești se retrag în schituri pentru a negocia cu divinitatea trecerea cât mai onorabilă în lumea celor drepți, Nifon Bălășescu pășea într-o nouă lume, deloc sfântă, ba chiar putem spune că, dimpotrivă, într-una păgână, ajungând în Dobrogea otomană.  Înfăptuirile sale sunt cunoscute din corespondența bogată pe care a avut-o cu pașoptistul ardelean George Barițiu.

Boboteaza pe la 1870

     În fiecare iarnă, Dunărea îngheța bocnă, pe la sfârșitul lui decembrie și până aproape de luna martie. Bărcile, corăbiile și barcazurile de lemn erau trase pe mal, pentru ca menghina de gheață să nu le prindă pe Dunăre și să le transforme în țăndări. Singurele lucruri care se mai mișcau sub gerul năprasnic erau palele morilor de vânt care măcinau scârțâind din toate încheieturile în bătaia puternică a Crivățului. Sărbătorile religioase deveneau adevărate evenimente nu numai pentru comunitățile creștine: români, greci, bulgari, ruși, armeni ci și pentru musulmanii turci, tătari și cerchezi. În ziua de Bobotează, șiruri de oameni coborau de pe dealurile tulcene, unde își aveau mahalalele (cartierele) organizate pe etnii, spre Dunărea înghețată, care îi aștepta ca o oglindă uriașă. Strânși în jurul preoților, sutele de oameni tăiau în gheața groasă copci mari în formă de cruce, pentru a ajunge la apa (pe atunci) limpede a fluviului. Urmau slujbele religioase în care preoți români, armeni, greci, bulgari și ruși sfințeau apa, fiecare în limba lor, în ritualuri asemănătoare și diferite în același timp. Din plictiseală, zeci de musulmani se apropiau pentru a privi spectacolul oferit de creștini. După ce slujbele se încheiau, începea petrecerea. Pe gheața groasă era adus pământ, iar peste acesta se făceau focuri zdravene pe jarul cărora se frigea carne și se fierbea țuică și vin. În acest tablou, apăreau și lăutarii care începeau să cânte hore și sârbe. Printre creștini începeau să se amestece și turcii și evreii. Mai întâi, comercianții cu halviță, acadele, șerbet sau mere murate (specialitate evreiască), bragă. Și toată lumea petrecea până la asfințit, pe lângă focurile din ce în ce mai slabe și melodii lăutărești din ce în ce mai tânguitoare.

    Nicolae C. Ariton

    P.S.-Imaginea de mai sus surprinde un grup de oameni care se deplasează pe Dunărea înghețată, la Giurgiu, traversând spre orașul bulgăresc Ruse.

Pașă sau Bey?

   Istoria este plină de pași și bey, la fel de numeroși în partea orientală de cum sunt lorzii, conții și ducii în cea occidentală. Dacă în lumea creștină, lucrurile sunt relativ clare privind toate aceste denumiri, în cea musulmană, lucrurile sunt ceva mai complicate, sau cel puțin mai confuze din cauza unor autori sau istorici, care au folosit cele două titluri precum grade militare sau funcții administrative, instaurând ideea că pașă sau bey înseamnă general, mareșal, vizir sau guvernator.

   Dacă privim la conducătorii sangeacului Tulcei în perioada 1864-1877, acesta a fost condus de 7 mutesarifi (guvernator de sangeac), dintre care 2 cu mandat dublu. Ei au fost, în ordine cronologică: Suleiman Bey, Resid Paşa, Ahmed Rezim Paşa, Suleiman Bey a doua oară, Ismail Paşa, Fahri Bey, Ali Bey, Said Bey şi Fahri Bey a doua oară. Deci, la o simplă socoteală, am avut 3 pașă și 4 bey. Care este explicația, sau diferența între cei 7, având în vedere că funcția era aceiași, adică de mutesarif a sangeacului Tulcea, care cuprindea întreaga Dobroge (inclusiv Constanța și Mangalia, care erau simple cazale).

Marele troc cu micul sangeac al Tulcei

   

După încheierea Războiului de Independență din 1877, la 18 februarie 1878, se semnează Tratatul de pace de la San Stefano, prin care se recunoștea independența României, Bulgariei, Serbiei și Muntenegrului. Turcia trebuia să plătească despăgubiri de război Rusiei de 1 miliard şi patru sute de milioane  de ruble, din care se scădeau 1 miliard şi 1 sută de milioane de ruble, contravaloarea sangeacului Tulcea, care trecea din stăpânirea otomană în cea rusească.

    Deci, cam la atât se ridica valoarea Tulcei în anul 1877. Dar nu este vorba de orașul Tulcea, sau județ, ci de toată Dobrogea, care reprezenta sangeacul Tulcea, alcătuit din cazalele (districtele) Kilia (Chilia), Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge (Constanța) şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest de Silistra şi până la Mangalia.