Skip to content

Sacagiii de altădată

24 Ianuarie 2012

     Una din cele mai des întâlnite figuri pe ulițele Tulcei de odinioară era sacagiul. Dacă doriți o comparație, sacagiii erau la fel de prezenți în peisajul cotidian precum sunt astăzi mașinile care distribuie pâine sau alte produse la magazinele din oraș. Într-un oraș ale cărui mahalale erau cocoțate pe dealuri, așa cum este Tulcea, fântânile și puțurile erau extrem de rare, deoarece și pânza de apă freatică era la mare adâncime. În aceste condiții, singura sursă de apă pentru gospodăriilor tulcenilor erau zecile de sacagii care băteau străzile pietruite din centru sau ulițele înguste din mahalale, strigând cu tărie: Aaapaaa!. Ceea ce pentru tulceanul zilelor noastre pare un non sens, dar s-ar părea că acum 150 de ani (discutăm tot de Tulcea anilor 1870) apa de Dunăre chiar era curată și potabilă. Sacagiii tulceni erau oameni sărmani, care pentru câțiva bănuți vindeau tulcenilor apă de Dunăre, luată dintr-un loc cunoscut cu numele de Vadul sacagiilor, aflat în amonte de oraș, încărcată în butoaie de lemn și livrată la cofă sau doniță (un fel de găleți din lemn). Butoiul era transportat cu ajutorul unei șarete cu două roți, la care era înhămat un cal sau un măgar, de atelaj fiind agățate vasele de lemn, de care spuneam mai înainte, folosite pentru livrarea apei. În locurile aglomerate, cum ar fi în piețe, oborul de animale sau la bazarul „sub coloane”, puteai întâlni sacagii ambulanți care vindeau apă la pahar, dintr-un burduf de piele sau un recipient din lemn sau metal, pe care îl purtau în spate. Erau foarte căutați vara, când căldura de afară era înăbușitoare, iar dacă sacagiul avea și câteva bucăți de gheață (provenită din ghețăriile orașului, umplute cu calupuri de gheață din timpul iernii), atunci afacerea vânzării de apă pute  fi un mic succes. În plus, era o practică des întâlnită la comunitatea turcă de a face pomană cu apă proaspătă , în memoria unui membru al familiei, decedat. Astfel, i se plătea sacagiului conținutul vasului cu apă și sub privirile atente ale celui care plătea, sacagiul începea să strige în gura mare că oferă apa gratis din partea familiei respective. De multe ori, concurența era nemiloasă între sacagii, câștigând cei care aveau vase mai curate, apa mai limpede și animalele de povară mai puternice. Cei care vindeau la pahar trebuiau să se lupte pentru a câștiga clienții cu vânzătorii ambulanți de bragă, așa numiți bragagii, care știau să-și ademenească clienții cu băutura dulceag acrișoară, la mare trecere la toate etniile orașului. Nu avem mărturii privind publicitatea pe care și-o făceau sacagiii în timp ce încercau să-și vândă marfa, cu siguranță că unii dintre ei, cei mai inventivi aveau texte special pregătite în acest sens, așa cum aveau unii sacagii din București, care nu se sfiau să folosească versurile poeziei Dâmbovița, de Enric Winterhalder, publicată în 1846: „Dâmbovița, apă dulce, Cin’te bea, nu se mai duce, Și cumva de se va duce, Înapoi iar îl aduce.” Poate: „Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere…”

   Nicolae C. Ariton

P.S. – Imaginea aparține lui Carol Pop de Szathmari, pictor și fotograf român (1812-1887) și datează, cu aproximație, din perioada 1860-1870, probabil în București. Din nefericire, deocamdată nu avem nici o imagine cu sacagiii tulceni.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: