Călătorind pe Dunărea înghețată, la 1870

Navigația de astăzi pe Dunăre este imaginea unui transport dinamic, cu tot felul de nave mărunte, printre care se scurge maiestuos câte un cargou uriaș, pilotat cu dificultate. Pare un spectacol unic, datorat modernității vremurilor pe care le trăim, dar ce ar fi să putem călători în timp, în 1870, și să stăm câteva ore pe faleză, pe digul olandez (cum i se spunea în acele timpuri), și cu o cană de bragă (sau de vin fiert, la vremea asta!) în mână să privim trecerea navelor pe Dunăre.

La 1870, numărul de bastimente care au intrat și ieșit din Marea Neagră, pe Dunăre, au fost de 2564, după statistica foarte exactă a Comisiei europene a Dunării (noi am folosit un raport al acestei comisii, care oferea o medie anuală în perioada 1865-1870). Scăzând numărul de zile în care Dunărea era înghețată bocnă, iar pe Dunăre circulau doar căruțe și sănii (în romanul meu Misterele Dunării – Pierdut în Tulcea, mai circulau niște corăbii fantasmagorice numite corablii, dar nu se pun la socoteală, fiind imaginație pură), situația a fost cam așa.

În anul 1870, Dunărea a fost înghețată doar 25 de zile, începând cu 5 februarie și până pe 2 martie, când ghețurile s-au topit. Scăzând aceste zile și împărțind numărul de nave, reiese că media zilnică a fost de 7-8 nave. Capacitatea maximă a acestor bastimente era de 212 tone, fiind vorba, mai ales, de corăbii. Cea mai mare navă care a trecut pe Dunăre în această perioadă a fost un vapor cu aburi de 1500 de tone. În acea vreme, tulcenii aveau obișnuința de a măsura capacitatea navelor în butoaie, un butoi având 100 de kg. Deci, pe Dunăre au trecut nave de 2120 de butoaie și cea mai mare, care avea 15000 de butoaie.

Dar statistica CED ne prezintă doar navele care au intrat și ieșit în Marea Neagră, navigând pe Dunăre, la acestea trebuie să adăugăm puzderia de corăbii, barcazuri, barje, bărci de diferite dimensiuni, lotci pescărești, care se deplasau de-a lungul Dunării, fără să iasă la mare. Acestea transportau mărfuri între Galați și Sulina, cereale, lemn și piatră pentru lucrările de la Sulina, pește și icre de la Sulina pentru Tulcea și Galați, vin de la Niculițel, prin portul de la Isaccea, blănuri și piei de la Ismail, brânză și miere de la Galați, Brăila și Tulcea pentru Istanbul etc.

Trebuie să recunoașteți că la 1870, Dunărea era destul de aglomerată cu zecile de corăbii din lemn, vapoare cu aburi, având pereții construiți din lemn sau metal nituit (sudura încă nu se inventase), cu zbaturi sau elice, barje și bărci. Doar că la mijlocul lui februarie 1870, digul olandez (faleza) era aproape pustiu. Doar câteva vapoare cu aburi erau trase la mal, prinse în capcana de gheață a Dunării, care părea o oglindă uriașă. Ici, acolo, câte o căruță sau sanie, pline cu saci sau pește, se deplasa pe drumul neted, ocolind pescarii la copcă. Se auzea doar Crivățul, scârțâitul roților și cel al palelor morilor de vânt. Tulcea era încremenită sub gerul năprasnic, așteptând, într-o stare de criogenie totală, sosirea primăverii.

Nicolae C. Ariton

P.S. – imaginea este o fotografie de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din portul Brăila, înghețat.