Pentru că Dunărea era aproape de oraș, mult mai limpede și cu mult mai mult pește, obiceiurile culinare tulcene se învârteau în jurul fluviului, hrana zilnică însemnând foarte mult pește. Dar nu pentru toți locuitorii, unii preferau carnea de porc și mămăliga, chiar și doar pentru motivul că otomanii nu puneau zeciuială (yushur ) pe porcine și porumb. Alții, cum erau mocanii și grecii, apreciau tare mult carnea de miel și oaie, sub diferite forme, iar tătarii pe cea de cal.
Oricum, castronul din lut (strachina) plin cu ciorbă de pește nu lipsea aproape de la nici o masă. Rețeta era simplă: apă, sare, pește, cartofi și ceapă, vara mai mergea câte o roșie pentru culoare. Cegă friptă pe plită și învelită iute în frunze de nuc, ce aromau carnea fragedă și îi dădeau culoare. Cum focul de stuf ardea încet, oamenii strânși în jurul mesei mai gustau un bob de icre de știucă sau de sturion, o piftie din nisetru, din bucăți tăiate mărunt și plutind în gelatina albă, semănând cu Dunărea înghețată iarna. Dacă povestea se lungea, mergea și un bol cu felii de scrumbie crudă, curățată și ținută în apă cu oțet și usturoi, de mirosul căreia fugeau și țânțarii din casă.