Skip to content

Tablou cu săcărari și barcazuri, la 1870

1 Martie 2012

        Imaginea șablon a Tulcei vechi este alcătuită din una bucată Dunăre, pe care plutesc 3-4 corăbii, o geamie albă și câteva mori de vânt așezate în vârful colinelor orașului. O asemenea imagine ar putea fi numită Natură moartă cu mori și corăbii. Dar oare chiar așa arăta o zi obișnuită în frumoasa noastră urbe, pe la 1870? Haideți să mai facem o călătorie în timp. În zorii unei zile din luna iulie sau august.

    Dis de dimineață, zeci de căruțe, cu coșurile înalte, pentru cereale și trase de perechi de boi, încep să se audă pe străzile care duc la Dunăre. Roțile din lemn, căptușite cu tălpi din oțel, pentru a nu se toci, fac un zgomot infernal pe ulițele pietruite cu piatră cubică, numite pe turcește caldarâm, sau kălădărm în bulgărește. Noroc că acestea nu sunt prea numeroase și nici prea lungi, doar cele care duc în centrul orașului, la Bazar și Konak, reședința mutesarifului și celorlalți oficiali otomani. Căruțașii sunt întâmpinați de vătafii care se ocupă de formarea poștelor (echipelor) de atelaje pentru transportul de cereale, butoaie cu pește sărat, brânză, vin și miere. Toată lumea strigă și înjură. Biciuștile plesnesc spatele animalelor, căruțele îndreptându-se spre caravana de atelaje, tocmite de cu seară, la mesele cârciumilor, sau pe loc, în această dimineață. Încet, acestea se urnesc, în același zgomot, menit să trezească orașul, spre magaziile negustorilor care îi așteaptă cu zeci de argați și ușile deschise pentru a încărca marfa.

   La malul Dunării începe altă vânzoleală. Vătafii docherilor sau săcărarilor, cum li se punea în acele timpuri, strigă în gura mare și înjură organizând poște (echipe de zece-douăzeci de oameni) pentru fiecare ambarcațiune care așteaptă să fie încărcată. Echipajele de pe corăbii, barcazuri și șlepuri deschid chepengurile pentru ca vintrele acestora să poată fi încărcate mai ușor. Căpitanii răcnesc, dând primele sfaturi cum să fie așezată încărcătura pentru a păstra echilibrul bastimentului. Armatorii și negustorii, care plătesc transportul, se agită  pe cheiul de piatră a Dunării, tocmind și plătind vătafii săcararilor, lopătarilor (care încarcă cerealele în saci, cu lopețile), rujarilor (cei care nivelează cerealele în vrac, în cambuza navelor). Toată lumea se vaită că prețurile sunt prea mari sau prea mici, scoțând paralele din pungă sau ascunzându-le la brâu sau sub haină.

    Primele căruțe sosesc încărcate pe chei, mărfurile fiind preluate și cântărite de zecile de cantaragii angajați de armatori și negustori. Alte  înjurături din cauza sacilor, coșurilor sau butiilor prea ușoare sau prea grele, care însemnau pagubă în negustoria tocmită. În acest timp, printre toată această lume agitată, polițiștii turci se plimbă sictiriți, cu câte o flintă veche agățată de umăr, veghind ca hoții să nu-și facă mendrele printre atâția negustori. Îi pândesc mai ales pe pușlamalele care vând apă rece în burdufuri de piele, bragagii, evreii cu tejghele din lemn, legate de gât, cu tot felul de nimicuri: nasturi, ață, ace sau opinci atârnate de grumaz, pentru cei care rămân în pană, cu toate că este cald și aproape toată lumea este desculță, că nu este nimeni nebun să-ți pună obiele și opinci pe așa zăpușeală. Ici, acolo, poți să vezi și câte un funcționar otoman cu jiletcă, cravată și papuci în picioare.

   Agitația se mai liniștește, în timp ce săcărarii, înșirați unul după altul ca niște furnici, fac adevărată echilibristică pe pasarelele ce leagă cheiul de ambarcațiunile ce trebuiesc încărcate, cărând în spate saci cu grâu și ovăz, sau rostogolind butoaie pline.

    Pe mijlocul Dunării, din când în când, trece câte o corabie care coboară de la Ibraila sau Galatzi, căpitanul salutând fudul mulțimea de pe chei, în timp ce aceasta se oprește câteva clipe din zăpăceala agitației, pentru a răspunde strigând sau făcând cu mâna și reîncepe munca, apoi, mai abitir.

    Spre prânz, mulțimea se înmoaie din cauza oboselii și a căldurii, oamenii se retrag la umbră pentru prânz. Vătafii pricepuți știu să-și recompenseze echipele, oferindu-le muncitorilor câte un borș de pește, fiert în marmitele uriașe, chiar pe malul Dunării, pe sub sălcii. Mai întâi se mănâncă peștele, apoi se bea zeama, care ține și de foame și de sete. Pentru cei mai setoși, cu gândul la o ulcică de vin sau rachiu, un urcior cu apă din Dunăre, luată mai de la adânc, îi face să uite setea și să amâne paharul cu băutură până spre seară, când vor umple cârciumile orașului, pentru a cheltui o parte din câștigul zilei.

   Sătui și somnoroși, oamenii se întind la umbra copacilor de pe malul Dunării, pentru a-și face siesta, după buna orânduire orientală a muncii și tihnei, până când căldura amiezii se va mai stinge, pentru a continua încă câteva ore de muncă, până spre seară.

     Nicolae C. Ariton

    P.S.1 – imagine de sus este din portul Brăila, cu căruțe pline de cereale, așteptând să fie încărcate pe bastimente

    P.S.2-imaginea de jos prezintă un grup de hamali în fața halelor din portul Brăila

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: