Skip to content

Corăbii la edec, pe Dunăre

5 Martie 2012

        Timp de sute de ani, Dunărea a fost împărăția corăbiilor. Se scurgeau semeț pe valurile mult mai albastre ale marelui fluviu, cu pânzele umflate de vânt, stârnind admirația oamenilor și invidia pescarilor, care din bărci și lotci  se fereau din drumul lor arogant, de parcă toată Dunărea și Dobrogea le aparțineau. Singurele care se ridicau, în acele timpuri, la fel de mândre, pregătite parcă de luptă, erau morile de vânt, unele dintre ele având palele din pânză de corăbii scufundate de furtuni sau tâlharii apelor.

    Tulcenii le priveau tăcuți, din fața caselor, din mahalalele  cocoțate pe dealuri, pentru a fi ferite de inundații și țânțari. Rușii și bulgarii le spuneau korabli, turcii, ghimie, iar românii le botezaseră pânzară sau catargă. Câte un francez rătăcit pe melegurile noastre le apelau cu velier sau caravelle. Și numele fudulelor nave cu vele pot continua la nesfârșit, punând la socoteală mulțimea neamurilor ce locuiau în Tulcea.

    Dar când nu bătea vântul? Erau zile întregi, mai ales pe timp de vară, când vântul doar adia, nereușind să miște nici măcar palele morilor de vânt, darămite ditamai pânzara cu două sau chiar trei catarge, în susul Dunării. În drum spre Sulina mai mergea, purtate de curentul fluviului, dar contra lui, chiar dacă nu era încărcată cu marfă și tot nu se putea mișca. Corăbiile fără încărcătură erau lestate cu pietre sau nisip, pentru a le ține în echilibru, ca un fel de hopa mitică plutitor.

    Chiar în zilele în care bătea vând bun de navigare pe Dunăre în sus, meandrele acesteia, cu întortocheri de drum și de 180 de grade, făcea ca drumul de la Sulina în sus să fie un chin. Porțiuni întregi de drum, echipajul cobora pe mal și înhămați cu funii lungi, trăgeau la edec corabia, cârmită cât mai la mal, unde curentul era mai slab, de căpitanul ce striga la oameni. În felul acesta, o călătorie corăbească (scuze pentru cuvântul inexistent) de la Sulina la Galați se făcea în 10-12 zile. Doar cei norocoși peste limită, se puteau lăuda că au făcut drumul în 2-3 zile, cu un vânt bun în pânze.

   Cu timpul, începând chiar de la începutul secolului al XIX-lea încep să apară primele piroscafuri (nume vechi dat navelor cu motor cu aburi), printre care și mici remorchere care remorcau, pe bani frumoși, corăbiile ce urcau pe Dunăre. Astfel, încet, edecul a început să dispară, așa cum s-a întâmplat cu atât de multe lucruri și oameni de pe malurile bătrânului fluviu.

    Nicolae C. Ariton

   P.S.1-Imaginea de sus: Edecarii de pe Volga, un tablou celebru al pictorului Ilia Repin. Dacă priviți cu atenție, în depărare se poate vedea fumul unui remorcher cu motor, dar care, probabil, era prea scump a fi angajat, edecarii fiind mult mai ieftini, lucru la fel de valabil și pentru Dunăre.

    P.S.2-Imaginea de Jos: Edecarii de pe Volga, un alt tablou, mai puțin celebru, probabil tot de Ilia Repin, sau Ivan Aivazovsky.

   P.S.3 – Articolul a fost scris în urma lecturii cărții domnului Tudose Tatu, Cărți vechi, corăbii, reisi, neguțători și diplomați, Dunărea de Jos 1745-1856, Editura Istru, 2006, în paginile cărei am citit pentru prima oară despre edecarii pe Dunăre, de ghimii, pânzare, piroscafuri și multe alte lucruri interesante.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: