Case tulcene, fără mușcate la ferestre

             Pe la 1870, casele tulcene nu aveau mușcate la ferestre. Nici măcar gutui, tulcenii preferând să le țină pe dulap, dacă îl aveau și pe acesta! Nu este vorba chiar de toate casele Tulcei, ci de cele mai sărmane, aflate la marginea mahalalelor etnice, cocoțate pe colinele orașului, în număr de șapte, exact ca la Roma, așa cum zic unii. Dar haideți să începem cu începutul!

    Când călătorii străini ajungeau în dreptul orașului Tulcea, navigând la bordul corăbiilor, în susul sau josul Dunării, oftau de plăcere. Panorama în amfiteatru a orașului aproape îi extazia, cu casele mici și albe așezate pe dealuri, înconjurate de grădini și copaci. Morile de vânt și minaretul Geamiei Azzizi dădea chiar un aer de prestanță micului orășel, care era imediat categorisit ca oraș turcesc.

     Dacă acești călători făceau o haltă scurtă în oraș, impresiile nu se schimbau foarte tare. Digul olandez care ridica malul Dunării în dreptul portului, străzile principale pietruite, bazarul cu sumedenia de negustori și mușterii de toate națiile, clădirea Konakului mutesarifului și numeroasele cârciumi și cafenele mențineau această impresie agreabilă.

    Lucrurile se complicau dacă călătorii noștri aveau mai mult timp la dispoziție și musai voiai să vadă orașul până în cele mai ascunse cotloane. Porneau pe străduțele înguste și întortocheate, pe care abia încăpea hulubele sacagiilor, ce aprovizionau gospodăriile cu apă proaspătă de Dunăre și, încet orașul se transforma într-un sat cu case mici și sărăcăcioase. Acestea erau construite din chirpici, tencuite cu pământ galben și spoite cu var alb. Păreau mai scunde decât erau în realitate, deoarece tulcenii preferau să aibă pardoseala caselor cam cu jumătate de metru în jos, sub nivelul terenului natural, lucru care făcea ca pe timp de vară, încăperile să fie mai răcoroase, iar iarna mai călduroase. Erau alcătuite dintr-o bucătărie și o odaie cu un pat mare, cu picioarele înfipte în pământ, în care dormea tot neamul. Casele erau acoperite mai toate cu stuf, cu tija groasă la baza acoperișului și  subțire la partea superioară. Se prefera stuful din zona Deltei, unde apa dulce se amesteca cu cea marină, creând un mediu ideal pentru stuful de calitate. O casă cu un asemenea acoperiș putea rezista în timp 50-60 de ani, care erau însă cifre fantasmagorice pentru tulceni. De obicei, la 10-15 ani rușii mai puneau de un război cu turcii, sau de un conflict local, motive pentru sosirea corăbiilor de război, care bombardau garnizoana Tulcei, să incendieze casele și de multe ori să deporteze o parte din locuitori. De multe ori, garnizoana dădea bir cu fugiți cu câteva săptămâni înainte de sosirea cuceritorilor, motiv pentru care bande de tâlhari, veniți pe Dunăre sau din codrii din jur, să prade în voie orașul. În asemenea condiții, ce rost avea să construiești trainic, din piatră, pentru istorie?

    Dar nu din acest motiv, tulcenii nu aveau mușcate la ferestre, ci pentru faptul că sticla era încă destul de scumpă și atunci cei mai sărmani își acopereau golurile de fereastră cu bășici de sturion, translucide, prin care trecea o lumină tulbure. Nu avea nici un farmec să ții mușcate la o fereastră din bășică de sturion!

    Nicolae C. Ariton

    P.S. – am citit despre ferestrele din bășici de sturion în cartea domnului Tudose Tatu, Împrăștiatele povești ale Portului de Aur, editura Sinteze 2006.

       P.S. – imaginea de sus prezintă case vechi din Deltă.