Visul bătrânului muezin

Muezinul marii Geamii Azizi din Tulcea visa că slujește la o geamie mică din lemn, în care minaretul nu este mai înalt decât acoperișul unei case obișnuite, și unde pentru a ajunge la müezzin mahfili (balconul muezinului), pentru a-i chema la adhan pe credincioșii musulmani, trebuia să urce doar câteva trepte din lemn.

Acum, la bătrânețe, Sultanul Abdul Aziz și mutesariful Tulcei Ahmed Rezim Pașa îl pricopsisră cu o geamie nouă, din piatră și un minaret a cărui vârf ajungea aproape până în nori, cu numai puțin de două sute de trepte colțuroase, din granit, până la müezzin mahfili, unde se înfășurau vânturile și îi tremurau picioarele de frică. ”Ești fericit, muezine, îi spunea imamul geamiei. Acum ești mai aproape de Allah, ca nimeni dintre noi.”

Imamul era un grăsan leneș, care nici măcar nu putea să încapă pe scările înguste ale minaretului și care îi dijmuia tot timpul leafa amărâtă de doi kuruși pe zi, pentru a-și cumpăra baclavale și halva.

De cinci ori pe zi, în două momente de lumină și trei de umbră, muezinul urca gâfâind cele două sute de trepte, ținându-se de pereți, pentru a cânta cu voce guturală Allāhu Akbar! (Allah este Cel mai Mare!), în timp ce toți credincioșii tulceni se îndreptau cu fața către Mecca, îngenuncheau și începeau să se roage.

Iarna era cel mai greu, după ce ajungea în vârful minaretului , trebuia să se țină bine pe picioare atunci când deschidea ușa îngustă din lemn a müezzin mahfili și crivățul ce venea de la ruși se repezea la el să-l arunce de sus. Unele nopți erau atât de geroase încât fălcile îl refuzau să se deschidă sau simțea cum bulgări de gheață i se rostoglesc pe gât, până în stomac. Pentru acele zile, avea aprobare specială de la imamul geamiei să urce în minaret cu un mic clondir de lut, plin cu raki, numit de credincioși laptele leilor iar de ghiaurii greci ouzo, pentru a-și încălzi gâtul și a avea tăria să cânte chemarea la rugăciune. În plus, nici nu mai auzea așa bine, din cauza degetelor arătător pe care legea îl obliga să și le înfigă adânc în urechi pentru a nu fi perturbat de alte zgomote în timpul adhanului… și degetele îi erau atât de reci pe timpul iernii!

Ce era cel mai rău, era că tulcenii nu-l iubeau, toți îl priveau chiorâș când mergea la cafenea să bea o cafea la nisip și să fumeze o narghilea. Sau în piața de legume și fructe, copiii ghiaurilor aruncau în el cu boabe de struguri sau smochine uscate, că le strica în fiecare zi somnul de dimineață, când le cânta adhanul dintre zori, cu puțin înainte de răsăritul soarelui, exact atunci când lumina era suficientă pentru a distinge un fir de ață neagră de unul alb.

Aceasta era viața necăjită a unui muezin bătrân tulcean, pe la 1870.

Nicolae C. Ariton

1. Imaginea de sus este tabloul Geamie turceasca, de pictorul Nicolae Darascu, pictat în perioada interbelică, la Tulcea, în colecția Muzeului de Arta Tulcea.

2. Imaginea minaretului unei geamii, în balconul căreia se poate observa muezinul.