Skip to content

Misterul monumentului din curtea Bisericii Sf. Nicolae, Tulcea (1)

15 Mai 2013

DSCN2208

   În curtea Bisericii Sf. Nicolae, Tulcea, se află un monument din marmură, cu înălțimea de apriximativ 4 metri, cu un potir în vârf. La baza acestuia sunt inscripționate următoarele cuvinte: Acest monument s-a ridicat de Consiliul Comunei Tulcea și s-a sfințit în ziua de 24 iunie 1894 (textul ușor adaptat la ortografia din zilele noastre). Alături de impunătoarea construcție a bisericii, dar și din ce în ce mai ascuns de vegetația bogată, obeliscul din marmură trece neobservat de trecători, care fie nu-l văd, fie nu-i înțeleg rostul. Astăzi, vom dezlega misterul lui.

DSCN2211

   În primăvara anului 1830, porneau din localitatea Beștepe și Prislav (actualul Nufăru), zeci de căruțe, trase de boi și cai, încărcate cu lucrurile sărăcăcioase ale locuitorilor, obligați de autoritățile otomane să se strămute în Tulcea. Copiii din căruțe îi priveau – neînțelegând ce se întâmplă – pe părinții care lăcrimau uitându-se în urmă la casele sărăcăcioase și cimitirul, unde se aflau înmormântați bunicii și străbunicii lor. Totul se întâmpla în urma Războiului Ruso-turc din 1828-1829, câștigat de ruși, ce impunea, prin Trataul de pace de la Adrianopol, o fâșie de teritoriu neutru în Delta Dunării, între rușii, care primiseră canalul Chilia și turcii care rămăseseră cu canalul Sf. Gheorghe (canalul Sulina, de la mijloc, era deschis, pentru prima oară, navigației libere). Conform Tratatului, localitățile situate mai aproape de aproximativ 30 de km de cele două frontiere, trebuiau strămutate.

   Sub privirile plictisite ale soldaților turci, care vegheau ca plecarea ghiaurilor din Beștepe să se desfășoare în ordine, ultimile căruțe se scurgeau pe drumul colbuit spre Tulcea. În câteva dintre ele, se afla o parte din bisericuța de lemn a satului, construită astfel încât la vremuri de bejenie să poată fi desfăcută și reclădită acolo unde te alungau stăpânii vremelnici. În urma beștepenilor, otomanii au pus foc caselor, lăsând în urmă doar ruine și cenușă. Avea să rămână așa aproape un sfert de secol, până la următorul război dintre ruși și turci, cel din 1853-1856, numit și cel al Crimeii, când satul avea să fie repopulat.

   Tulcea îi aștepta cu brațele deschise, sau cel puțin așa păreau colinele care se ridicau în amfiteatru pe malul Dunării, o parte din ele încă acoperite de pădure. Din nefericire și Tulcea trecuse prin război, un fort otoman, amplasat pe Dealul Taberei, încercând să reziste atacurilor rușilor. În urma bombardamentelor, Tulcea fusese distrusă aproape în totalitate, doar câteva case, probabil prea prăpădite pentru a fi luate la țintă de artileriștii ruși, scăpaseră. Tulcenii plecaseră și ei în bejenie, pentru a se feri de război, ezitând dacă să se întoarcă sau nu.

   Otomanii se pricepau la ademenit oameni, atunci când doreau s-o facă. În dorința de a reface Tulcea o localitate puternică, după ce pierduseră Brăila, le ofereau celor care se stabileau la Tulcea, terenuri, scutiri de taxe și libertatea de a tăia din pădurile ce încă se ridicau pe o parte din dealurile tulcene, cât lemn aveau trebuință pentru construirea de case și gospodării. De aceleași drepturi s-au bucurat și beștepenii ajunși în Tulcea. Dacă prislăvenii au preferat să se așeze în zona de astăzi a Cimitirului Eroilor, foștii locuitori din Beștepe au preferat zona dealului Babadag. Nu se știe precis când au reușit să-și refacă bisericuța din lemn, dar în mod cert destul de repede, pentru că erau oamenii cu frica lui Dumnezeu, care îi ajutase să treacă destul de ușor peste aceste clipe de rătăcire, ajungând în acest loc nu foarte departe de vatra părintească. Locul unde au hotărât să reconstruiască bisericuța se afla cam la aproape 100 de metri de Dunărea, care intra cu un fel de ghiol până în dreptul Primăriei și Prefecturii de azi. Locul era destul de înalt însă pentru a fi ferit de inundațiile ce se petreceau mai mereu primăvara. Cu timpul, ghiolul s-a închis din cauza tăierii pădurilor de pe delauri și pământul desțelenit, purtat de ploile torențiale până în ghiol, pe care l-a astupat încet, transformându-l într-un loc aproape uscat ce avea să se numească Ceair (operațiunea de secare completă avea să fie realizată de Comisia Europeană a Dunării prin construirea Digului Olandez, prima bornă a falezei de azi).

   Așezarea vechii bisericuțe de lemn a tulcenilor beștepeni, care a stat la baza construcției bisericii Sf. Nicolae, a fost marcată de tulcenii anului 1894 cu acest monument simplu, aproape uitat astăzi. Dar nu acesta este misterul de care pomeneam la începutul acestui articol. Pe lângă funcția de reper a primei bisericuțe românești tulcene, monumentul marchează de fapt desfășurarea unor evenimente deosebit de dramatice în Tulcea anilor 1870, despre care vom povesti însă în episodul viitor, când vom dezlega total și definitiv existența monumentului din incinta Bisericii Sf. Nicolae .

   Nicolae C. Ariton

   1.   imaginea de la începutul articolului este o fotografie în care se poate vedea monumentul ridicat în anul 1894 (încercuit cu roșu);

   2.   imaginea a doua prezintă textul inscripționat pe monument;

   3.   ultima imagine, de jos, este o fotografie a Biserici Sf. Nicolae, în zilele noastre.

??????????

5 comentarii leave one →
  1. 6 Iunie 2013 21:51

    Imi place satul Nufaru pentru ca acolo mi-am petrecut eu copilaria…

  2. 4 Iunie 2013 10:43

    Pentru d. Tudose Tatu,
    Multumim pentru comentariu si pentru detaliile istorico-politice de pe malurile Dunarii. E putin altfel fata de ce imi aduceam eu aminte de prin lecturi pasagere, motiv pentru care vom face modificarile de rigoare, sau comentariul va fi subiectul unui articol separat sau, de ce nu, alaturi de alte comentarii de-ale dvs. un mic volum cu un tiraj mare :-)… Numai de bine si spor la scris!

  3. Tatu T. permalink
    26 Mai 2013 12:53

    Sa traiesti mult povestitor batran de Tulcea
    As vrea sa-ti istorisesc din cele adunate in sacul meu cu isnoave, cum ca istoria spatiului deltaic este mai complicata decat oricare poveste din 1001 de nopti. Mai intii zona dintre canalul Kilia si Sulina, a fost zona declarata neutra urmare pacii blestemate de la Bucuresti din 1812.
    Ulterior a avut loc o rectificare de granita si in 1817, aceasta s-a mutat pe canalul Sulina, din mare pe vechiul canal pana la Garla Sontea, apoi pe aceasta pana in bratul Kilia mai jos de Ismail. Se pare ca Insula Ceatal ramasese zona neutra. Canalul Sulina era comun navigatiei comerciale.
    La 1817 conform prevederilor turcii au trebuit sa abandoneze total localitatile dintre bratul Kilia si Sulina. Exodul s-a prelungit o vreme.
    Urmare razboiului ruso-turc de la 1828-1829, Rusia intra in posesia teritoriului dintre canalul Sulina si Sfantul Gheorghe, canalul Sulina este deschis tuturor pavilioanelor de comert si atentie pentru marina turca se prevedea doar intrarea pe canalul Sfantul Gheorghe.
    Zona dintre canalul Sulina si Sfantul Gheorghe devine zona gri, nelocuibila, pe cand in lungul ultimului canal localitatile trebuiau sa se afle la 2 leghe de tarmul Dunarii.
    Asa se explica migrarea celor din Bestepe.
    Conform prevederilor tratatului de la Adrianopol, pe teritoriul dintre canalul Sulina si Sfantul Gheorghe nu trebuia sa se ridice nici-o constructie de zid cu exceptia celor necesare Carantinelor.
    Astfel cordonul graniceresco-sanitar a fost mutat pe pe Kilia pe Sulina.
    Rusii aveau sa arendeze pana in anul 1842 lui Husein Pasa, aianul de Tulcea, teritoriul neutru dintre bratele Sulina si Sfantul Gheorghe.
    Ulterior edificarii Carantinei de pe malul stang al Sulinei, in 27 februarie 1837 Mihail Semionovici Vorontsov guvernatorul Novorosiei si Basarabiei, inainteaza spre aprobare tarului Nicolae I, lista cu propuneri privind navigatia prin Gura Sulinei. Se prevede construirea unui far, a unor stabilimente particulare, depozite, ateliere pentru intretinerea vaselor, pravalii pentru aprovizionare, etc.
    Toate edificiile trebuiau construite doar din lemn, Rusia era proprietara terenului de sub ele, si la prima atentionare oficiala proprietarii trebuiau sa-si demoleze casele fara a fi despagubiti.
    Asa ia nastere Sulina cea pe care o stim cu totii.
    Cat despre localitatile dintre bratul Sulina si Sfantul Gheorghe acestea aveau sa fie populate de cei 100 de pescari din Valkov si familiile lor care aveau pasapoarte pentru a pescui in zona, in orice caz dupa 1846.
    Cu scuzele de rigoare pentru precizari, raman al tau prieten dunarean.
    Tudose Tatu

  4. 17 Mai 2013 14:04

    Multumesc pentru precizarea privind cimitirul eroilor si cel grecesc… nu stiam… de asemenea, si pentru specificatia privind icoana… subiect posibil pentru un viitor articol… Numai de bine…

  5. magda antoniu permalink
    16 Mai 2013 15:02

    f.interesant- cimitirul eroilor a inlocuit fostul cimitir grecesc,ramasitele celor inmormantati au fost ulterior stramutate pe aleea principala a actualului cimitir-
    cand intrati in catedrala sf.nicolae sa va uitati la icoana din stanga altarului=Maica Domnului cu Pruncul(pictorul l-a reprezentat printr-o…fetita…)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: