Skip to content

Dobrogea cu „kaza-lele” de pe ţărmurile Dunării şi Mării Negre

16 Ianuarie 2014

     tudose tatuAcest articol mai poate fi numit Tudose Tatu Reloaded, ca în filmele americane, pentru simplul motiv că după o perioadă de timp în care nu ne-a mai regalisit cu nici o veche relatare istorică dunăreană și dobrogeană, iată că revine. De data aceasta, prietenul nostru din amonte de Dunăre, din Galați, ne propune un material amplu și plin de sevă despre Dobrogea Dunăreană, în perioada de dinainte de 1857, despre care nu se știe prea multe lucruri. Pentru noi, tulcenii, articolul este și mai interesant, pentru că ne arată cum locația orașului se plimba pur și simplu între Dealul Monumentului și Dealul Taberei, strămutat după fiecare război dintre otomani și ruși. Așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată, domnul Tudose Tatu ne-a livrat un articol consistent, alcătuit din 17 pagini și aproape 7 mii de cuvinte, ceea ce înseamnă 1/5 dintr-un volum întreg. Nu vă grăbiți să citiți materialul ca pe unul dintr-un tabloid, pregătiți-vă actul lecturii cu simț de răspundere (adică ceva de ronțăit: alune, bere, vin) și purcedeți cu încredere într-o adevărată călătorie în timp, made in Tudose Tatu.

   Istorisirea, adică cercetarea noastră este doar o încercare de sinteză a demografiei unei părţi din Dobrogea de astăzi, în vremea când aceasta ar fi fost numită şi Niz, şi pornea de la Valul lui Traian spre amiazănoapte.

  Încercarea are la bază informaţii disparate, începând cu surse cartografice, instrucţiuni nautice, recensăminte au catagrafii, rapoarte informative, rapoarte consulare, situaţia importurilor şi exporturilor, legislaţie otomană, descrieri de călătorie etc. etc. prezentate evident cronologic.

  Doar aşa putem recupera  profesional imaginea lumii vechi.

  Nu trunchiat cum se procedează.

  Chiar dacă va fi incompletă, nesăvârşită precum sunt toate lucrurile omeneşti, îi vom lăsa pe alţii dacă doresc, au tragere de inimă, timp, influenţă, bani,  şi mai ales puteri, să continue schiţa creionată la capătul a câteva luni bune de studiu, căutări, cercetări, descoperiri, redescoperiri, analize, traduceri ş.a.

   Pentru început vom ataca perioada dintre anii 1826-1850.

   Dar mai întâi trebuie să ajungem acolo, şi ca de obicei avem a ne urca pe un sandal împărătesc de Stambul, centrul lumii balcanice, având toate teşcherelele în ordine, adică actele de se numesc Izn-i Sefine emise de cancelaria măritului Sultan, Mahmud, cel ce a schimbat portul tuturor oficialităţilor cu cel militar frâncesc, european şi a lichidat Ordinul Bektash al Corpului Ienicerilor înfiinţând pe cel ştiut drept „Soldaţii Victorioşi ai lui Mohamed” adică „Asakir-i Mansure-i Muhammediye” pe limba Tanzimatului.

   Odată ce vezi Insula Şerpilor şi pui corabia cap Vest în drumul tău de la Ţarigrad spre Galaţi au Kalas Iskelessi şi Ibraila, ai să fii sigur că nimereşti la Gura Sulinei sau Soulineh ori Sunne Boghasi.

   Acolo te aşteaptă un rest de far, din lemn, far ridicat de bine credincioşii musulmani desigur, construcţie ce reprezenta un „point de mire”, adică un punct de reper, nişte resturi de construcţii pe malul drept cum priveşti intrarea şi câteva colibe pe cel stâng, pe limba de uscat nisipoasă pe care se află farul.

   Doar atât.

   Încolo o mare de stuf şi ape.

   Pilotul pe care l-ai luat de la Constantinopol îţi va spune, de va da dumnezeu să fie cât de cât cunoscător al capătului de fluviu, să ai grijă de cele două bancuri pe care frâncii le numesc „barre” au Bară, să sondezi necontenit adâncimea apei, şi să mai şi trimiţi barca de salvare cu vreo trei-patru oameni să-i dai o parâmă şi aşa, încet, încet să te înscrii între cele două maluri.

   Odată ce ai trecut de primejdia Barei, necătând la resturile de corăbii naufragiate ici si colo, urme ale celor nu aşa de norocoşi ca tine, trebuie musai să scapi de o parte din lestul încărcat, piatră sau nisip.

    Pe urmă poţi liniştit să-ţi aprinzi o narghilea, aghesmuită cu un bob de opiu neapărat, sau să tragi o duşcă, două, trei de raki, mastică au rom după gustul şi limba naţiei căpitanului au reisului, şi să pui echipajul la treabă.

   Adică să tragă la edec corabia de 150 până la 200 de tone şi doar atât fiindcă altfel trebuie să alimbezi la Bară,  preţ de  cam 45 de mile  mile  luptând cu năvala apelor fluviului, depăşind iavaş, iavaş întinderile lungi de mal, nisipoase, cu numele de „tavla” au „tabla” sau „tipsie” în limba moldo-vlahilor.

   Dunărea e lungă, se ştie, iar în delta ei pare şi mai lungă, fiindcă navigi pe un canal nu prea lat, uneori având doar 70 de metri şi doar arareori  180, într-o mare de stuf, punctată ici şi colo de sălcii pletoase, şi de catargele altor corăbii care vin, sau se duc, apărând din toate direcţiile rozei vânturilor, ca şi cum ar fi purtate de taraful lui Eol.

   Ai multe siunozităţi şi coturi extrem de pronunţate

  În plus să ştii că de toate sunt şi 6 până la 8 zone cu apă mică, unde bancurile de mâl şi nisip mai mult sau mai puţin întinse, te pândesc de sub apele fluviului.

   După ce treci de Soulina Tavlasi, faci la Nord pe Porias Tavlasi, o iei pe Tchamourli Tavlasi şi Karamouchane Tavlasi de ajungi la Mesledy sau „Micul M” apoi laşi la dreapta gârla Chonga sau „Peniş” şi cobori spre Sud pe Lodos Tavlasi, coteşti apoi spre Vest pe Karail Tavlasi până ce dai de Gura Păpădia, cea de ieşire

     Înainte de ea te lupţi cu bancul întins de mâl şi nisip de la Kutchuk Algani.

     Lăsând Insula Verde au Zelenoi la dreapta, ai să te înfrunţi cu  fratele să mai mare, Buyuk Algani

     Acesta e format din alte două bancuri, başca pragul de la intrarea pe Păpădia, iar şenalul este foarte îngust între ele şi sinuos.

    Ai parte de un drum lung în amonte, cu câte 3-4 opriri pentru odihnă, dacă nu chiar 5 precum dealurile pe care le vezi cenuşii ridicându-se spre Sud şi Vest, Besh Tepeh.

    Vânturile care bat anapoda te ajută doar pentru a schimba direcţia.

   Şi tot greu nimereşti, tot cotind spre Ceatal Sfântul Gheorghe au Kederless, prin gura îngustă a Braţului Sulinei scăpând în Tulcea Tavlasi.

   Aproape de ieşire există o suită de coturi periculoase, unde atunci când vrei să intri, la coborâre, Dunărea curge în sens contrar cursului ei firesc spre mare.

   Başca numeri încă două alte praguri printre care trebuie să te strecori.

   Între tine şi Tulcea, prima aşezare întâlnită mai trebuie să ocoleşti cu mare băgare de seamă Stânca Tulcei, pinten lung de piatră ce se ascunde la ape mari, după care în sfârşit terminând a sudui mulţimea de ţânţari şi lentoarea oamenilor, poţi arunca ancora şi  a te odihni preţ de o zi sau două, cu un miel gras fript la proţap şi câteva ulcele de vin de Mănăstireşti.

   Ai ajuns la Tulcea, capitală de kaza.

   Aici ne încheiem şi noi călătoria pe unde, obositoare, pornind apoi după ce ne-am întremat în alta nu mai puţin trudnică, cărturărească de răsfoit prin hârtiile şi praful veacurilor trecute spre a ne apropia cât de cât lumea nespus de frumoasă şi sălbatică a ţărmurilor Dunării.

   Lume depărtată de noi şi parţial inabordabilă de unii dintre confraţii noştri contemporani mai lipsiţi de puteri, minte şi mai ales răbdare.

   Doar cu răbdarea treci marea, şi nu numai undele ei ci şi marea cea mare nevăzută a timpului.

   După încheierea războiului ruso-turc prin pacea de la Adrianopol semnată în 14 septembrie 1829 guvernul turc a  instituit în anul 1830 un consiliu special numit „Meclis Sura” pentru a determina numărul exact al populaţiei.

   Acest consiliu a stabilit şi redactat instrucţiunile după care aveau să fie efectuate operaţiile de înregistrare.

   Recensământul a fost iniţiat în primăvara anului 1830 în fiecare localitate sau nahiye cum era pe turceşte, ţinut respectiv kaza, district sau sancak, provincie sau vilayet, din Anatolia şi Rumelia.

  Operaţia în sine de recenzare a fost executată de funcţionari oficiali expediaţi din capitala imperiului, atenţie, înregistrând numai bărbaţii, din motive militare pentru musulmani, din motive fiscale, pentru restul populaţiei.

   În vilayet-ul Rumelia, sandjak-ul de Silistra cuprindea mai multe kazale, dintre care pe noi ne interesează doar un număr de 6, respectiv Hârşova, Măcin, Isaccea, Tulcea, Babadag, Kustendje.

   Cele 6 kazale reprezentau pe atunci cea mai mare parte din teritoriul Dobrogei de astăzi, excluzând Delta Dunării care conform tratatului de pace se afla sub stăpânirea nominală a Rusiei.

   Cu o singură observaţie.

   Teritoriul dintre braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe era un teritoriu gri.

   Linia cordonului grăniceresco-carantinesc se afla pe Canalul Sulina, cel vechi, nu cel de astăzi cu tăieturile amenajate de CED  hăt după       .

   În respectivul recensământ populaţia era împărţită cum era şi normal, după religie şi origine în 5 categorii: musulmani, greco-ortodocşi, evrei, armeni şi ţigani.

   Termenul de raya, în traducere mot-a-mot înseamnă turmă, având însă şi înţelesul în limba arabă de unde provine, şi de supuşi, populaţie, şi pe vremea împărăţiei turceşti denumea pe contribuabilii credincioşi de rit ortodox, de-a valma, greci, bulgari, vlahi, moldoveni, armeni etc.

   Acelaşi termen de raya a fost folosit inadecvat de istoricii trecuţi la cele veşnice, începând cu Neculce, pentru a desemna enclavele militare osmane de pe teritoriul actual al României, anume Brăila, Giurgiu şi Turnu.

   Turnu era în fapt „nyabet”

   Brăila era “kaza” iar târgul propriuzis “hass”

   Giurgiu era “kaza”.

   Să procedam pe îndelete însă făcând apel mai întâi la o sursă cartografică, cam din aceeaşi ani.

   O hartă statistică ţaristă din vemea războiului şi după el

   În vremea deja amintitei conflagrații ruso-turce de la 1828-1829 şi câţiva ani după ea, ruşii alcătuiesc conform unei mai vechi tradiţii o  lucrare cartografică intitulată „Kartî teatrî voinî v Evropiia 1828 i 1829 godovî….”

   Titulatura ei în româneşte în întregime este „Harta teatrului de război din Europa în anii 1828 şi 1829, întocmită la scara 1/420 000 din mărimea naturală, cu ridicările instrumentale ale Basarabiei, cu recunoaşterile pe teren ale Serbiei, părţii de răsărit a Bulgariei şi Rumeliei şi cu ridicările militare ale Moldovei, Valahiei şi ale regiunii Babadagului.

   Gravată la depoul topografic militar 1935.”

   Este o hartă care cuprinde 10 planşe având dimensiunile de 82×59,5 cm. fiecare.

   Dobrogea se află în planşele V si VIII.

   Opera colectivă aparţine colonelului ţarist Dittmar, şeful detaşamentului geodezic, ajutat de ofiţerii pe care îi conducea, în număr de 7 oameni.

   În ordinea gradelor coloneii Kornilovici, Von Ruge sau Rugen, Weimarn şi baron von der Hoven, lt.colonelul Mend şi căpitanii Rozeliun-Sosalski şi Rogovski.

   În Dobrogea topometrii ruşi credem că au pornit să lucreze îndată după ocuparea provinciei, operaţiune care era încheiată la sfârşitul lunii iunie 1828.

   În data de 27 iunie ţarul  Nicolae I şi cartierul său general sosesc la Bazargic.*

   Harta alcătuită de echipa ţaristă, a servit drept bază unui număr de două  cărţi editate la interval de câţiva ani, prima în 1957 intitulată  „Principatele Române la începutul secolului XIX”  a doua în anii 1962/1966 cu un titlu de data asta mai lung şi arid, anume “Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne” aparţinând binecunoscutului istoric român C.C.Giurescu.

   Deşi spaţiul Dobrogei este tratat in extenso în a doilea volum, evolutiv, în baza unor lucrări cartografice, materialul este destul de dezlânat în ce priveşte abordarea sursei ruseşti menţionate mai sus.

   Dar să trecem la daravelile noastre.

   În primul rând, după cum am subliniat deja pe noi ne interesează cele 6 kazale dunărene şi maritime şi evident sediile  lor la acea dată.

   Din păcate, amintita hartă statistică înregistrează nu numărul locuitorilor, ci doar gospodăriile existente în localităţile de pe teatrul războiului, atât în Moldova, Valahia, inclusiv Dobrogea.

   Pentru o mai bună evaluare a locuitorilor vom folosi cifra de 5,1915492 cifră reprezentând media pe familie pentru oraşul Babadag, cel mai important sediu de kaza al Dobrogei la acea data după cum rezultă din nişte date ulterioare, menţionate de demografii turci ca fiind valabile cam pe la anul 1850.

   Nu peste mult timp din viaţa unui om.

   Astfel Babadagul, cel consemnat de ruşi avea 500 de gospodării sau curţi = 2 598 suflete.

   Era cel mai populat oraş.

   Hârşova – 270 = 1 402 persoane.

   Tulcea    – 113  =   587 locuitori

   Tulcea Veche, sat cu 20 de curţi, situată la circa 2 km. Sud-Sud-Est de oraşul Tulcea, tot pe malul Dunării, ar fi numărat 104 oameni

   Dacă adunăm cele două cifre obţinem un total de 691 de suflete.

   Avea cu puţin mai mult decât Isaccea.

* Hurmuzaki-Nistor Documente XXI, pag. 37

   Oraşul Tulcea şi-a mutat în timp locaţia principală, vatra, urmare distrugerilor suferite în cursul războaielor de la 1787-1791 şi mai ales cel de la 1806-1812, fapt menţionat ulterior de Helmuth Karl Bernhard von Moltke.

    Isaccea      – 120 = 623 persoane

    Kiustendje – 68 = 353 locuitori.

    Un alt sediu de kaza anume Mangalia avea doar 30 de gospodării = 156 oameni

    Din păcate situaţia gospodăriilor din cealalta reşedinţa de kaza, anume Măcin nu este specificată.

    Completarea hărţii statistice ruseşti de recensământul turcesc de la 1830, şi invers

   Înregistrarea otomană din amintitul an s-a făcut după religia declaranţilor anume:musulmani, greco-ortodocşi, evrei, armeni şi atenţie …ţigani, ca şi cum aceştia ar fi fost de o religie separată.

   Ciudăţenii imperiale de pe malul Bosforului.

   La estimarea turcească a populaţiei din anul 1830, prezentată în continuare într-un tabel ce cuprinde kazalele dunărene şi pe cea a Constanţei, în lipsa unei situaţii mai complete ne-am folosit de datele unui nou recensământ efectuat în cursul anilor 1843-1844.

   Acesta a întâmpinat  totuşi o oarecare rezistenţă din partea populaţiei, oamenii nedorind să se înregistreze din motive doar de ei ştiute.

  Din păcate nici el nu a fost dat publicităţii de autorităţile turceşti, însă se pare că anumiţi autori europeni au avut acces parţial la respectivele date.

   Kemal H.Karpat, celebrul turcolog, născut la Medgidia, care s-a ocupat îndeaproape de evoluţia demografică a Imperiului Otoman în perioada 1830-1814,  într-un volum editat în SUA face următoarele observaţii, referitor la cea mai mare kaza din zona noastră de interes, anume cea de Babadag.   

   „Totalul pe întreaga kaza era de 3 099 familii musulmane sau 14 756 persoane şi 2 622 familii nemusulmane sau 15 016 persoane.

   Un total de 5 721 familii sau 29 772 oameni.”

   Ne folosim de cele menţionate de domnia sa pentru a indica următoarele:

   Media per familie la musulmani, în cazaua Babadag era de 4,7615359 persoane.

    Familia de nemusulmani număra  5,7269260 suflete  

    Tot el subliniază următoarele:

   „Cam pe la 1850 populaţia oraşului Babadag consta din 2 555 musulmani (481) familii şi 1 131 nemusulmani (229) familii.

   Un total de 3 686 suflete ca populaţie în 710 familii.”

   Datele menţionate ne permit nouă să facem următorul calcul în privinţa oraşului Babadag. 

   Media de persoane per familie la musulmani era de  5,3118503 oameni

   Familia la nemusulmani avea  4,9388646 persoane.

   Din situaţia generala de mai sus, făcând scăderea populaţiei oraşului Babadag, aflăm cele ce urmează.

    În satele din cuprinsul Kaza-lei Babadag locuiau un număr de 2 618 familii musulmane însumând 12 201 suflete.

   Tot în respectivele aşezări rurale locuiau 2 393 familii de nemusulmani cu 13 885 persoane.

   Obţinem din însumarea cifrelor un total general de 5 011 familii cuprinzând  26 086 suflete.

   Rezultă o medie per familie de 5,2057473

   În estimarea populaţiei de la recensământul de la 1830, am folosit cifra medie din Kazaua Babadag inclusiv oraşul, repetăm kazaua cea mai populată la acea vreme din toată Dobrogea, fiind singura situaţie cea mai apropiată de realitatea acelui timp şi teritoriu.

   Pentru musulmani aşadar am folosit cifra de 4,7615359 persoane.

   La raiale şi ţigani, cifra este de 5,7269260 suflete  deşi se ştie din practică că ţiganii de obicei au mai mulţi copii decât ceilalţi locuitori.

   Evident cifrele subliniate sunt orientative dar reflectă cât de cât situaţia de pe teren, în lipsa altor date mai concludente.

   Procentele înscrise în tabelul alcătuit reprezintă situaţia pe fiecare kaza în parte, în vreme ce ultima rubrică indică procentul populaţiei fiecărei kaza raportat la numărul întreg al populaţiei Dobrogei.

  Astfel în baza datelor transmise de recenzenţii oficiali otomani , în kazalele ce ne interesează pe noi, adică cele de pe malurile Dunării şi mării, avem următoarea situaţie.

 

                                                             Sandjak-ul de Silistra

 

  Musulmani Estimare  %   Raya Estimare %   Ţigani Estimare % Total      Total populaţie %

              suflete                             suflete                          suflete                             estimare

Babadag 

            1 171    5575 44,808% 1 161  6649  53,44%  38     218 1,752%  2 920  12 442  22,435%

Hârşova 

           1 391   6623  53,454%  986   5647 45,557% 21     120  0,995% 2 398  12 390  22,342%

Măcin        

               991    4719  49,341%  821   4702 49,163% 25     143  1,496%  1 837  9 564   17,245%

Kustendje

              1 417   6747 70,546%  386   2228  24,191% 41     235  5,263%  1 844  9 210  16,607%

Isakci        

              553    2633  41,655% 605   3465  54,817% 39     223  3,528% 1 197  6 321    11,398%

Tulcea       

               427    2033  36,763%  592   3390  61,302% 19     107 1,935%  1 083  5 530    9,972%

 

Total       

            5 950    28 330               4 551  26 081                  183    1 046          10 684  5 457

 

   Ce se poate decela din situaţia de mai sus?

   O primă observaţie ar fi că după reculul înregistrat în anii războiului, urmare refugiului firesc din calea armiilor, Dobrogea s-ar fi repopulat rapid, numărând precis un total de 10 684 de capi de familie, estimativ 55 547 de suflete. 

   Cifra caselor s-ar fi situat undeva sub cea a capilor de familie, exemplele de pe teren din anii şi deceniile următoare indicând faptul că sub acelaşi acoperiş se  puteau afla uneori şi două familii, evident înrudite.

     În al doilea rând dupa cum arată şi tabelul, Babadag şi Hârşova erau cele mai bine populate, urmate apoi de Măcin şi Kustendje cu populaţie aproximativ egală.

    Venea apoi kazaua Isaccea.

    Tulcea la acea dată era cel mai slab populată.

    O explicaţie a situaţiei de mai sus poate fi aceea că suprafaţele de teren aferente kazalelor respective, mai mari,  le ofereau acestora avantajul.   

    În al treilea rând trebuie de subliniat faptul că musulmanii erau majoritari în kaza-lele Hârşova şi Kustendje.

    Situaţia era aproape egală încea de Măcin.

    În schimb raiaua, adică populaţia de religie ortodoxă deţinea majoritatea în kaza-lele Babadag, Isakci şi mai ales Tulcea.

    Se poate vedea destul de uşor că populaţia creştină era preponderentă în unităţile administrative turceşti situate pe malul Dunării, cu excepţia Hârşovei.

   Aceasta se explică prin aportul masiv de populaţie originară din Valahia, Moldova, Basarabia şi Transilvania, ultima provincie desigur prin mocanii din ţinuturile Sibiului, Sălişte, împrejurimile Braşovului, Ciucului care iernau în bălţile Dunării şi deltă, în cele din urmă majoritatea stabilindu-se în Dobrogea.

   Este de prisos să spunem că situaţia statistică de mai sus, componenţa ei etnică, se va păstra în următoarele decenii, suferind puţine modificări.

   Ne facem însă datoria să subliniem aici că exista şi un contingent serios de populaţie creştină de origine rusă şi ucraineană, din păcate nespecificată, dar care trebuie neapărat menţionată.

   Era vorba de aşa numiţii Nekrasovieni sau cum îi numeau turcii Ignat Kazak.

   Numele le provine de la Ignat F. Nekrasov (1760-1737) cel ce i-a condus până în 1737 in Kuban, după moartea sa o parte din kazaci emigrând şi stabilindu-se în zona, Seimeni, Babadag şi Anatolia

   Ei sunt incluşi la categoria de raya, deşi aveau un statut cu totul aparte, cea de musafiri în Imperiul Otoman.

   De aceea nu apar în recensământul din anul 1830, ca o categorie distinctă.

   Va mai exista o pricină.

   Un alt conducător de origine slavă, cel al kazacilor zaporojeni, anume hatmanul Ostap Khladki la anul 1828, avea să-i trădeze pe turcii care îi acceptaseră  şi pe aceştia în imperiu şi le acordase nu numai găzduire, dar şi pământ, bălţi şi scutiri de dări.

   Vor trece de partea ruşilor, îi vor ajuta pe aceştia la traversarea Dunării la Satu Nou-Isaccea, apoi vor deveni ceea ce se va cunoaşte în istorie drept Ciornomorskie Kazaki.

   O ultimă observaţie ar fi aceea că la acea dată în zona Dobrogei s-ar părea  ca nu ar fi existat nici evrei, nici armeni.

   Imaginea Tulcei în toată splendoarea ei balcanică undeva între 17-23 septembrie 1826

   Pentru a contrabalansa ariditatea expozeului de mai sus, încărcat de cifre, prezentăm aici o imagine a reşedintei de kaza, a Tulcei, aşa cum este ea descrisă de un spion rus, anume Fedor Feodorovici  Berg, la remorca căruia se aflau încă doi ofiteri ruşi, fără nume, în buna tradiţie a serviciilor de informaţii ţariste, cu câteva zile înaintea încheierii convenţiei de la Akkerman din 7 octombrie 1826.         

   Desigur înaintea cele de-a 5 a invazii a principatelor Moldova şi Valahia de către armiile muscalo-tătaro-kăzăceşti, conduse ca de obicei de generali europeni şi mult mai puţini ruşi.

   Călătoria lor informativă se va face pe aripa stângă a viitorului teatru de operaţiuni al armatei ruse, anume în Dobrogea şi litoralul bulgăresc, echipa venind dinspre Sud  pe ruta Buiuk-Dere, oraşele Burgas şi Varna, Mangalia, Tuzla, Babadag, Tulcea, Isaccea, Măcin.

   Această preumblare se va materializa într-o lucrare de 45 de pagini care cuprinde şi un număr de 5 hărţi, tipărită în 1827 fără a se menţiona numele autorului, sau autorilor la Tipografia Statului Major Rus, fiind folosită în cursul campaniei militare de corpul ofiţeresc.

   Ea se numeşte în traducere „Câteva informaţii despre malul drept al Dunării…culese în anul 1826.”

    Din păcate hărţile nu ne-au stat la îndemână, echipa de istorici ce a editat lucrarea din care am extras textul de faţă cu inerentele greşeli, considerându-le a nu fi necesare.

   Minţi înguste!

   Poate la o nouă ediţie…cine ştie!

   Tulcea

   Noua cetate este construită la aproape 5 verste mai sus de prima (5,334 km.)  la o distanţă de 400 de sajeni (853,44  m.) de braţul drept al Dunării şi la aproape 200 de sajeni (426,72 m.) de gârla Somova, care izvorăşte din lacul Mănăstirii şi se varsă în Dunăre dincolo de cetate.”

   Menţionăm că în documentele de veac 18, Tulcea era situată în zona care avea să fie cunoscută ulterior drept Tulcea Veche.

   În fapt va exista o pendulare a oraşului între aceste două locaţii.

   Iată din raportul ţarist cum arăta cetatea.

   „Ea este dispusă pe un povârniş nu prea înclinat spre Dunăre, şi este mărginită de un mal abrupt,  având o lungime de 100 de sajeni (213,36 m.) în acea parte care este orientată către Dunare.

   Sub această creastă a amintitei strâmtori trece un canal, având  circa 2  sajeni lăţime (4,267 m.) şi o adâncime de aproape 2 arşini (1,422 m.)

   El este complet secat şi se umple numai atunci când Dunărea are apele crescute…”

   Când anume a fost ea construită?!

   „…Cetatea Tulcea a fost începută după pacea de la Bucureşti – 16/28 mai 1812  nn. – şi terminată abia anul trecut – 1825 nn.

   Ea se compune din două bastioane fără şant, îndreptate către Dunăre, fiind placate cu piatră  între 2 1/4 şi 4 arşini  (1,6 – 2,845 m.) privind de jos, iar în vârf au  un val de pământ <înalt> de un sajen – respectiv 2,1336 m.

   Înălţimea totală a bastioanelor era între 3,734 şi 4,978 metri.  

   „Flancurile şi feţele acestora au câte 2 ambrazuri, care sunt practicate  foarte jos şi omul poate ieşi foarte uşor pe acolo.

   Fiecare faţă  a acelor bastioane are 25 de paşi, iar pe flancuri 40…”

   Faţa 7,62 metri iar flancurile 121,92 metri.

   Cetatea a fost construită după model francez, model aparţinând  celebrului inginer militar şi mareşal al Franţei, Sebastien Le Preste de Vauban, model caracteristic mai degrabă veacului 17 şi 18 decât primelor decade ale „veacului naţionalităţilor” anume 19.

   Numai că turcii se aflau în întârziere, ca de obicei.

   Să vedem acum detaliile!

   „…În cetate, lângă casa Paşei, înspre  partea Mahalalei moldoveneşti, se găseşte o pivniţă de piatră pentru praf de puşcă, acoperită cu pământ.

   Cartierul acesta are şi câteva case de piatră, acoperite cu  ţiglă şi două porti de lemn bine ferecate, una care duce către marele bazar, alta către valul mic.

   Se mai găsesc: o magazie de „pâine” – respectiv grâu nn. –  construită din piatră, acoperită cu şindrilă şi destul de încăpătoare, încât  poate să depoziteze până la  4 000 de cetverţi.

   Ea se găseşte pe partea Dunării, pe mâna dreaptă a intrării, înspre poarta care duce spre fluviu.”

   Urmau şi alte construcţii militare.

   „Hambarul – depozitul central nn. – de asemenea de piatră şi acoperit cu ţiglă – ceva mai puţină ca la magazia de „pâine„- conţine arme, praf de puşcă, circa 100 râşniţe manuale şi alte lucruri asemănătoare.

   El este aşezat pe partea stângă faţă de Poarta care nu dă către casa Paşei.

   Se mai găsesc de asemenea  5 cazemate de piatră , acoperite de un val de pământ, ele nu pot adăposti  mai mult de 1 000 de oameni.

   Casa Paşei,  <aflată în partea> opusă porţii de la Dunăre, este din piatră, acoperita cu şindrilă şi suficient de încăpătoare….

   În plus existau:

   …Patru cazărmi, din care numai una, cea mai mare, este din piatră şi cu totul pustie, cele din lemn mi-au atras atenţia: în una din ele  sunt închişi 12 ieniceri trimişi din Constantinopol după răscoală.”

   Este vorba de evenimentele pomenite în debutul istorisirii noastre, evenimente ce au avut loc la Stambul în noaptea de 13 spre 14 Iunie 1826.

   Cetatea musai era dotată şi cu cele bisericeşti.

   „Mecetul  este de piatră, acoperit cu ţiglă şi are un minaret înalt.

   Pâinea o coc într-o izbă, acoperită cu ţiglă.

  Se mai găsesc două mori de lut acţionate cu cai, una lângă amintitul hambar,  cealaltă lângă brutărie, precum şi vreo 15 căsuţe acoperite cu stuf.”

   Mecet reprezenta o moschee mai mică, care la rândul ei era mai mică decât geamia.

   Existau şi puţini cai, pentru cavalerie.

   „Grajdul Paşei este făcut din lut, acoperit cu stuf şi pământ şi este aproape pustiu.

   Există de asemenea 3 bordeie mari pentru trupele aflate în trecere, acoperite simplu cu  stuf şi pământ: foarte proaste.

   Cetatea nu dispune de apă.

   Foarte stăruitor, Paşa a depus toate eforturile şi s-a săpat o fântână în Bazarul turcesc.

   Aceasta  – care are până la 30 de sajeni adâncime şi cu o foarte mică cantitate de apă –  este acum secată.

   Alte două fântâni se află lângă canalul  care trece pe lângă apă, una dintre ele are apă suficientă.

    După radiografia obiectivelor militare F.F.Berg & Co. va trece la scrutarea celor civile.

   „Mahalaua moldovenească pe lângă care eu am trecut, este compusă din mai mult de 120 de case pe partea Isaccei – spre Vest nn. – aşezate chiar lângă şanţ,  şi o moară de vânt.”

   Aici, atenţie, e vremea să punem o întrebare.

   Unde ar fi fost vestiţii bulgari pe atunci, cei  slăviţi de istoricii din ţara de la sud de Dunăre vreme de mulţi, mulţi ani, chiar şi astăzi – Velko Tonev, Liuben Beskov, Antonina Kuzmanova, Plamen Pavlov  şi alţii asemenea lor – dacă F.F.Berg nu-i pomeneşte.

   Să fi fost amestecaţi cu turcii?!

   Explicaţia este doar una singură.

   Credem că ei nu apar urmare faptului că “moldovenii” erau majoritari la acea dată în mahalaua din Tulcea, iar bulgarii infimi, de aceea nu-i pomeneşte ofiţerul rus.

   „Mahalaua turcească, aflată mai în jos pe Dunăre sau către partea mai veche a Tulcei, cuprinde până la 200 de case de lut şi un mecet din lemn,  cu minarete acoperite cu stuf.

   Acesta a fost construit nu  demult de Hasan-Efendi, apropiat al lui Iunus-Paşa, aproape de poarta Stambulului.

   Casele sunt răspindite lângă însuşi şantul de apărare.

   În acest loc sunt aşezaţi turcii şi tătarii, iar tot aici îşi au locuinţele subordonaţii şi ajutoarele Paşei.

   În partea care dă către Dunăre şi malul abrupt  sunt dispuse circa 30 de case din lut, câteva prăvălii şi cafenele turceşti; de asemenea o cherhana.

   Partea aceasta se numeşte Bazarul turcesc…

    Ca de obicei în mai toate localităţile de pe cuprinsul Dobrogei, Rumeliei şi în restul Imperiului Otoman, inclusiv Stambulul, localităţi care cuprindeau diverse naţionalităţi, suprafaţa acestora era împărţită în cartiere au mahalale distincte, ocupate grupat de fiecare naţiune.

    Acestea trăiau separat din motive religioase, de cultură, limbă etc., etc.

   Respectivul lucru va fi marcat pentru Tulcea de Gheorghe Brătescu în lucrarea sa cartografică „Harta popularilor după 1830”.

   Subliniem că la nivelul anilor 1826-1830 din cele relatate de F.F.Berg, existau doar doua mahalale şi atat.

   Ofiţerul ţarist avea să facă desigur şi radiografia vestitei garnizoane turceşti, care nu ştia ce o aşteaptă.

   Tulcea la acea dată era extrem de slab apărată, fapt ce se va repercuta negativ asupra populaţiei ce avea să părăsească precipitat oraşul la vestea trecerii Dunării de armata ţaristă la Isaccea, după declanşarea ostilităţilor din vara anului 1828.

   „…Cetatea îşi are orientate poziţiile de tragere spre Dunăre şi mai aproape de moara de vânt care se află în mahalaua moldovenească.

    Cetatea Tulcea nu are acum mai mult de 20 de soldaţi, aceştia se află sub ordinele Paşei.

    Noaptea porţile se închid şi la fiecare rămâne de pază câte un om.

    Cei rămaşi se răspândesc  prin casele din mahala.

    Împreună cu locuitorii, noaptea nu sunt mai mult de 50 de oameni activi.

   Pe partea  ieşindului la malul Dunării se instalează pichete compuse din 10 tătari şi tot atâtea persoane din partea dunărenilor.

   Grănicerii erau de toţi 20, 10 tătari şi 10 „dunăreni” apelativ sub care se ascundeau refugiaţii de constiinţă ruşi, anume lipovenii şi kazacii zaporojeni, care serveau după cum se vede în cadrul unor unităţi auxiliare otomane.

   Cum era cetatea Tulcei aşa  de slab apărată, aşa era şi comandată.

   „Paşa care comandă în Tulcea este Iunus-oglu, care a fost aian de Kilia şi care în timpul ocupării Basarabiei de trupele noastre a fost făcut prizonier şi deţinut la Elisavetgrad.

   Am aflat că este în vârstă de 70 de ani,  că vorbeşte puţin ruseşte,  este un bun legiuitor,  iubit de populaţie şi soldaţi şi are un caracter vesel.

   A fost numit  comandant în Tulcea nu cu mult timp înainte de insurecţia grecească…”

   Insurecţia grecească numită şi „Eteria” a izbucnit în data de  21 februarie 1821  la Galaţi odată cu exterminarea negustorilor turci şi a familiilor acestora de către apostaţii conduşi de Vasilis Caravias, asasinul de mai târziu al lui Tudor Vladimirescu şi incendierea oraşului în 10 locuri.

   Deci numirea lui Iunus-oglu a avut loc undeva spre sfârşitul anului 1820.

   „…referitor la postul ocupat de el, acesta nu are titlul de agă, ci funcţia de Capugi-pasa; cu o lună în urmă a fost numit Kazak-paşa, titlu care îi dă  dreptul de conducere asupra lipovenilor şi, în caz de război, asupra kazacilor care locuiesc în apropierea paşalâcului său.”

   Numirea ar fi avut loc in cursul lunii august 1826 si desigur il avea ca subordonat pe hatmanul kazacilor pe Ostap Hladki

   La 70 de ani, era cam grea povara conducerii.

   „Se ocupă foarte puţin <de administraţie> foloseşte pentru deplasări şi plimbare cai de talie mare şi a dat ordin să se amenajeze un drum scurt către malul <Dunării>  ceea ce pentru noi este folositor.”

    Drumul este indicat pe amintitul plan al lui Gheorghe Brătescu.

    Vama era situată pe locul vechi, alcătuit de alţi spioni, cei austriaci, la anul 1783.

   „Pe locul unde a fost Tulcea veche, acum sunt câteva căsuţe; acolo locuieşte  funcţionarul vamal şi  pichetul tătăresc respectiv.

   Turcii au  distrus întăriturile până la bază.”

   Militarul ţarist avea să concluzioneze:

   „Starea actuală a întăriturilor nu permite să se reziste mult timp unui atac hotărât, dat de preferinţă  dinspre partea Dunării şi a cartierului moldovenesc.

   Stăpânind aceste puncte, navigaţia pe braţul Sulina – singurul utilizabil – poate fi îngreunată şi devine practic imposibilă pentru vasele care merg încărcate spre Ismail şi mai sus…”*

   Un inventar edilitar al Tulcei otomane înainte de cucerirea  şi ruinarea ei

   Imaginea, fiindcă asta contează peste timp, pentru noi cât şi pentru dumneavoastră, este mai dificilă de perceput din povestea ţaristă împănată de informaţii.

   De aceea ne-am permis să o simplificam.

   Târgul acelor vremuri, fiindcă aşa putem să-i spunem, dacă îl tratăm neutru, adică civilizat, era construit din ceva piatră şi lemn partea militară, dar mai ales din chirpici.

   El era alcătuit din următoarele elemente constitutive:

Cetatea Tulcei propriuzisă cu două bastioane

1 casa paşei

1 grajdul paşei

5 cazemate din piatră cu o capacitate de până la 1 000 oameni

4 cazarme din care 1 din piatră şi 3 de lemn

3 bordeie mari pentru trupele aflate în trecere

1 pivniţă din piatră pentru praf de puşcă

1 depozit militar

1 depozit de grâu din piatră cu o capacitate de 4000 cetverţi = 8 396,4 hectolitri.

2 mori construite din lut acţionate de cai

1 brutărie

1 fântână adâncă de 30 sajeni

2 fântâni

1 geamie mică, numita mecet

15 căsuţe acoperite cu stuf

  Urma apoi zona strict civilă construită doar din chirpici, având casele acoperite cu stuf. Materiale extrem de perisabile chiar dacă erau ecologice, uşor incendiabile.

 

* Călatori străini .Serie nouă. Vol. 3 Pag. 148-150

 

Mahalaua turcească

200 case de locuit construite din lut

1 geamie mică zisă şi mecet din lemn

Bazarul turcesc

30 de case din lut

Câteva prăvălii şi cafenele

1 cherhana

 

Mahalaua moldovenească

120 de case

1 moara de vânt

 

Tulcea Veche

Câteva căsuţe pentru vamă şi un pichet de tătari

 

   Insumând numărul de case menţionat de spionii ruşi obţinem 365 de locuinţe, la care se adăuga casa paşei, cele două case de pe lângă meceturi, rezultând un număr de 368 proprietăţi.

  La acestea se vor aduna câteva  prăvălii şi cafenele de la Bazarul turcesc, aproximându-le pe acestea ca număr între 10 şi 15, minimum.

   Desigur în incinta acestora trăiau negustorii şi proprietarii cafenelelor.

   Mai adaugăm şi cele 3 mori din care două cu cai şi una de vânt.

   Vom mai alătura acestora încă 20 de case din Tulcea veche, cele  de pe harta statistică rusească de la 1828-1829

   Cetatea Tulcea cu oraşul avea aşadar însumate un număr de  401-406 locuinţe.

   Folosind acum media per familie de 5,1915492 suflete aflăm populaţia de la acea dată.

   În răstimpul 17-23 septembrie 1826 Tulcea avea  între 2 082 şi 2 108 locuitori.

   Dintre aceştia 1 454 până la 1 480 erau de credinţă musulmană.

   Ar fi reprezentat  între 280 şi 285  familii.

   Raiaua din mahalaua moldovenească era reprezentată precis de 628 de suflete.

   Pentru calculul procentual vom folosi media în privinţa populaţiei musulmane.

   Aceasta este de 1 467 persoane.

   Musulmanii în Cetatea Tulcei reprezentau  70,024%    

   Raiaua era reprezentată de diferenţă, adică 29,976%      

   Concluzionând, din 3 locuitori ai Cetăţii Tulcea în acel an 1826, în luna zisă Răpciune, 2 erau musulmani şi 1 raia.

   Aceasta este realitatea acelui timp.

   Analiza demografică în Kaza-au Tulcei la 1830

   Ştim că în respectivul an conform datelor din recensământul otoman şi estimării noastre popuţatia de pe cuprinsul kaza-lei Tulcea era următoarea.

 

  Musulmani Estimare  %   Raya Estimare %   Ţigani Estimare % Total    Total populaţie %

                        suflete                          suflete                         suflete                   estimare

Tulcea       

            427    2033  36,763%  592   3390  61,302% 19     107 1,935%  1 083  5 530     9,972%

   Folosindu-ne de inventarul edilitar al cetăţii, inventar prezentat mai sus aflăm că din totalul de 427 de musulmani, desigur capi de familie din kazaua Tulcei, între 280 şi 285 locuiau în Tulcea.

   Respectiv între  1 454 şi 1 480 suflete ce se închinau lui Allah.      

   În restul cazalei locuiau restul adică  între 132 şi 147 familii  de musulmani turci şi tătari.

   Aproximativ 629 până în 700 persoane

   Raportul este cam de 2 la 1 între musulmanii locuind în oraş şi cei din kaza.

   Dacă în privinţa musulmanilor aceştia se îngrămădeau mai ales la Tulcea din motive economice şi politice evident, situaţia era invers în ceea ce priveşte raiaua.

   Ştim că în mahalaua moldovenească din cetatea Tulcei se aflau 121 de case, respectiv 628 persoane.  

   Scăzând acum cifra tocmai menţionată,  satele cuprinse în kazaua Tulcei ar fi avut, sigur, un număr de 471 de case apartinand raia-lei.

   Un total de 2 697 locuitori

   Raportul în acest caz este de 1 la 4 între locuitorii creştini din oraş, faţă de cei din kaza.

   Ne mai rămâne să stabilim acum situaţia între musulmani şi creştini din aşezările din kaza.

   Totalul caselor din unitatea administrativă otomană se situa între 603 şi 638.

   Musulmanii aveau între 132-147 case, restul aparţinând raialei.

   Populaţia totală a kazalei se situa între 3 326 şi 3 397 suflete.

   Din aceştia între 629 şi 700 erau musulmani, în vreme ce 2 697 erau raiale.

   Raportul între musulmani şi creştini era de aproximativ 1 la 4.

   Procentual raiaua era reprezentată în kaza de 80,220%  în acest procent incluzând şi 1,935% reprezentat de ţigani.

   Pe când musulmanii aveau restul doar 19,780%.

   Din păcate nu ştim dacă cele 19 familii de ţigani locuiau doar în Tulcea sau erau împrăştiate în toată kazaua.

   Deasemenea nu ştim în această fază a cercetării precis din câte sate era alcătuită kazaua de Tulcea la 1830.

   Totuşi evoluţia demografică ascendentă în decurs de doar două decenii de la data încetării ostilităţilor şi revenirea parţială a locuitorilor pe vechile amplasamente, este cât se poate de clară.

  Un nou aport de populaţii aveau să schimbe şi configuraţia etnică a târgului, de la 1826.

   În kaza-ua Tulcei aveau să locuiască 10 naţii diferite, 10 rase cum spuneau oamenii de cultură şi de spirit de pe atunci.

   Aceasta comparativ cu numărul de 5 care reiese din relatarea lui F.F.Berg: turci, tătari, moldoveni, lipoveni şi kazaci.

   Mai mult de o treime la 1850 ar fi fost alcătuită după Ion Ionescu de la Brad din români.

   Iată situaţia familiilor aşa cum o prezenta acesta.

 

Sate Turci Români Tătari Bulgari Kazaci Lipoveni Greci Egipţieni/ Armeni Germani Evrei Case                 

Tulcea 

9      105      1 290     –            200              727    250        200      20          30       50       30          2    962

   Critica şi analiza situaţiei  prezentată  de marele agronom şi statistician, moldovean la origine, o vom face la momentul cronologic potrivit.

 

   O altă imagine în ordine cronologică a Tulcei

   Ea aparţine unui musafir prusac pe numele său Helmuth Karl Bernard baron von Moltke şi este valabilă pentru anii 1835-1838, în primul an militarul efectuându-şi călătoria pe Dunăre spre Constantinopol, via Bucureşti, apoi pe uscat prin Bulgaria spre oraşul sultanilor, acolo unde a ajuns pe 29 noiembrie 1835.

   El era chemat la Stambul pe vremea când era căpitan, în calitate de instructor militar al turcilor, luând parte la campaniile acestora din anii 1838 si 1839 împotriva kurzilor şi sirienilor.

   Avea să se intoarca în Germania în1840.

   În anii când a stat în Turcia, a studiat situaţia liniei de apărare a Dunării, ale cărei detalii sunt descrise în lucrarea sa intitulată  „Campagnes des Russes dans la Turquie d’Europe en 1828 et 1829” o primă ediţie apărând în 1845, a doua la Paris în 1854.

   „…Forţăretele Tulcea şi Kustendje se aflau situate pe flancul stâng al  armatei de invazie.

   Tulcea forma odinioară capul de pod al Ismailului.

   De la pierderea acestei ultime fortăreţe, acest fort – Tulcea nn. –  asigură Turcilor avantajul de a împiedica pe adversarii lor să expedieze un echipaj pentru a crea un pod pe braţul principal al Dunarii, fără a lua în prealabil Tulcea.

   Această fortăreaţă se află  situată pe un platou destul de întins care se sfârşeste brusc spre Dunăre, de care este separată de un banc mlăştinos care are în jur de 400 picioare lăţime.

   În partea dinspre Vest terenul se inclină uşor către fortăreaţă.

  Incinta acesteia formează un hexagon care nu este chiar regulat, şi nu are lucrări <de fortificaţie> exterioare; lungimea laturilor acestui  poligon este de 360 de paşi, şi profilul său seamănă cu cel al tuturor celorlalte fortăreţe pe care le-am descris – Isaccea şi Măcin nn.

   Bastionul occidental, o parte din curtina învecinată şi o …rempart care a fost amenajată, bastion care a fost închis în partea dinspre oraş, formează un fel de citadelă.

   Dinspre Nord te poţi apropia de citadelă până la 400 de paşi fără a te expune focului direct.

   Se observă pe o colină izolată vestigiile unei lucrări de fortificaţie separate.

   În momentul de faţă oraşul vechi a fost complet abandonat; Ruşii au aruncat în aer lucrările de fortificaţie şi spaţiul interior al incintei este plin de ruine şi resturi de construcţii.

   Desigur aruncaseră toate edificiile menţionate în inventarul nostru prezentat mai sus.

   Ce aveau să facă oamenii!

   Işi vor reconstrui casele din lut, cel mai probabil în zona portului vechi, după cum indică harta aparţinând lui Gheorghe Brătescu.

   Oraşul nou al Tulcei a fost  construit la un sfert de milă în aval pe Dunăre, într-o poziţie care este în special avantajoasă pentru a controla navigaţia pe Sulina care nu are aici decât o lăţime de 400 de paşi.

   La distanţă de aproximativ 450-460 metri de vechea locaţie.

   Întinderea actuală a oraşului Tulcea se opune fortificării acestuia; dar sacrificând partea sa de Sud acesta s-ar putea  transforma într-un fort care nu va necesita decât o mică garnizoană, el aflându-se între Dunăre, o mlaştină, o limbă de uscat şi o colină dominantă.

   Cu toate acestea pentru aceasta ar trebui să se edifice o fortificaţie în extremitatea de Sud a insulei  de pe Dunăre, care aici, ca peste tot, a fost cedată Rusiei de ultimul tratat de pace…”*

    Tratatul de la Adrianopol încheiat în 14 septembrie 1829.

* Colonel Baron de Moltke – Campagnes des Russes dans la Turquie d’Europe en 1828 et 1829, Paris 1854, pag. 77-78

   Din motive ce ţin exclusiv de securitatea materialului faţă de eventualii plagiatori de marcă şi cei obişnuiţi, locali sau de aiurea, sursa anumitor materiale folosite a fost în mod deliberat exclusă din prezentarea de faţă, urmând a fi menţionată în ediţia viitoarei cărţi aflată în lucru, carte ce va aborda pe larg acest subiect.

   Tudose Tatu

Cetatea Tulcei – Imagine semnalată de Dl. Aurel Stănică

scan0002

Cetatea Tulcei – de pe o hartă alcătuită de Marele Stat Major Român, imagine semnalată de acelaşi distins D. Aurel Stănică

 Tulcea-Cetate-HPT

Helmuth Karl Bernard baron von Moltke, musafirul militar  al osmanilor şi portretist al cetăţii Tulcea 1835-1838

 moltke

Oraşul Tulcea – Imagine postată de oficialităţile locale, aparţinând Dlui. Gheorghe Brătescu

 orasul.tulcea_BFPu_scan0336

Observaţie: Tulcea Veche (Star<aia>Tulcea) reprezintă cetatea Tulcei cu mahalalele ei, turcească şi moldovenească de început de veac XIX..

One Comment leave one →
  1. roxana permalink
    19 August 2016 12:53

    tipsie sau ταψι tava in zilele noastre cred ca au aceiasi radacina (pronuntia tapsi)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: