Cu boii… la pescuit

---

Articolul va fi publicat, probabil, în ziarul Obiectiv de Tulcea, în săptămâna 21-25 aprilie 2014

Când priveşti, astăzi, îndeletnicirea pescuitului, pare a fi ceva între ceasornicărie şi parada modei, cu tot felul de scule (care de mai care mai minusculă şi sofisticată) şi ajungând la tot felul de hăinuţe şi recuzite de butaforie teatrală. Nu mai vorbim de peştele prins, de obicei nişte crapi sado masochişti, bătrâni şi graşi, care au început să aibă plăcerea perversă de a se lăsa agăţaţi în cârlige ascuţite, știind că după scurte şedinţe foto, vor  fi lăsaţi liberi, din nou, printre ape, pentru a fi pescuiţi de alţi pescari, ce stau la rând, în aval sau în amonte.

Până acum câteva sute de ani, Dunărea de Jos a fost  în  proprietatea zeilor, apoi, a romanilor, bizantinilor, devenind de pe la 1500, Râu Împărătesc, adică proprietatea lui Allah, prind intermediul distinsului Sultan de la Constantinopol. Pentru perioade scurte de timp, a mai fost şi sub stăpânire rusească, dar aceasta nu se pune la socoteală. În tot acest amar de vreme, dunărenii pescuiau cu simţ de răspundere pentru a se întreţine, face comerţ şi plăti taxele de pescuit stăpânilor vremelnici a luciului apelor. Când porneau la pescuit, ei procedau într-un fel care nu mai seamănă absolut de loc cu cea ce se întâmplă în zilele noastre.  Înjugau la căruţă o pereche zdravănă de boi, care existau în majoritatea gospodăriilor. Dacă aveau doar o pereche de cai, musai trebuiau schimbaţi pentru o zi, două cu boi, de la o rudă sau un vecin binevoitor, contra unui ulcior gros, plin cu Somoveancă, un vin alb şi bun ce se făcea mult şi ieftin pe la Sarica Niculiţel. În coşul căruţei se aşezau, cu grijă, câteva pietre de granit sau calcar, care să atârne mult la greutate, unu, două topoare, bine ascuţite, ceva merinde, momeala pentru peşte, lucruri pentru culcuşul de noapte şi într-un coş de nuiele, bine învelit cu paie, un alt ulcior groscior, plin cu Somoveancă . Apoi, porneau agale, în mersul leneş al boilor şi scârţâitul ascuţit al roţilor căruţei, despre care se spune că multă vreme, până pe la 1850, erau făcute în 6-8 colţuri, încât îţi pierea orice poftă de a călători într-un asemenea atelaj.

---

---

Pentru un loc de pescuit bun se spuneau şi ascultau tot felul de poveşti, care de care mai fantasmagorice, cu monştrii veniţi din Dunăre şi care înghiţiseră hulpavi viţei, caii sau chiar oameni. Cele mai exagerate se povesteau prin prăvăliile evreilor, care erau în stare să jure, pentru un pitac, sau doi, că văzuseră cu ochii lor cum o asemenea dihanie înghiţise un pescar cu barcă cu tot. După ce ajungeau cu bine la un asemenea vad secret, de care ştia doar jumătate din Tulcea, cei doi, trei bărbaţi, însoţiţi doar de băieţii mai răsăriţi, din familie, făceau primele pregătiri de pescuit. Îi luau la încins pe baistrucii, care bucuroşi nevoie mare de aşa expediţie, se jucau prea aproape de Dunăre, ispitind vre-o dihanie să-i înhaţe. Apoi, mulţumiţi, legau o funie groasă de  codârla căruţei, iar de capătul celălalt al acesteia prindeau un cârlig lucios şi bine ascuţit cu piatra. După ce agăţau de el maţe de oaie sau porc, ca momeală, îl aruncau în apa albastră-gălbuie a Dunării, toată şleahta pândind într-o linişte deplină sosirea prăzii, înarmaţi cu topoare şi bâte. Câteodată, mica armată se alegea doar cu ore în şir de pândă, fără nici un fel de pradă, semn că informaţiile despre loc fuseseră mincinoase sau puradeii prea gălăgioşi şi goniseră peştele. Motiv suficient de încaseze încă o chelfăneală zdravănă în timp ce se întorceau cu căruţa goală. Alteori, peştele era mai lacom decât vigilent şi pica în cursă. Somnul mare şi veșnic flămând simţea mirosul  greu de maţe şi se apropia de cârlig înghițindu-le lacom, cu cârlig cu tot.

---

---

O smucitură puternică în codârla căruţei era un semn că dihania a tras, boii fiind urniţi cu lovituri de biciuşcă, în direcţie opusă apei, în mişcări încete, dar puternice. Toată măiestria era să nu tragi brusc şi tare, amenințând să rupi osia căruţei, ci să mergi înainte şi înapoi, până obosea dihania, care o dată trasă pe mal era pălită în cap cu o lovitură de topor. Monstrul, care avea uneori şi 3-4 metri lungime, era hăcuit cu măiestrie şi carnea aşezată în coşuri de nuiele şi încărcate în căruţa golită de pietrele de balast. Dacă distanţa de mers înapoi era mare şi nu erau ţânţari, oamenii înnoptau pe malul Dunării, mâncând carne friptă, de somn, bând Somoveancă şi scornind poveşti despre somni uriaşi care înghiţeau căruţe, animale şi oameni, la un loc, de-a valma cu vremuri de mult apuse, ce nu vor mai fi niciodată.

imaginea 1    – Carol Popp de Szathmari – Vase pe Dunare

imaginile 2,3 – fotografii, din perioada interbelică, cu diferite capturi pescăreşti

Nicolae C. Ariton

Publicitate