Sloiul bătrânului Chiciuc…

---

Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din zilele următoare, 2014

Talentatul scriitor tulcean Cristi Tuzlaru revine cu un text, despre care îi place să spună că este cald ca un vin fiert şi efervescent ca o socată. În traducere, ar însemna că acesta poate fi citit şi de creştini, dar şi de musulmanii, cărora le este interzisă băutura. Redevenind serioşi, putem afirma cu tărie că tânărul scriitor nu ne oferă doar simple povestiri tradiţional – gastronomice, ci adevărate lecţii de istorie, într-un adevărat cult al bătrânilor şi străbunilor săi din Valea Teilor, de la care a adunat poveşti, pe vremea când un reportofon era doar un vis, iar        ideea de a scrie despre ei o adevărată himeră. Şi totuşi acest lucru s-a întâmplat, motiv de bucurie pentru cei care vor să cunoască istoria tulceană, cu tot farmecul ei aparte, de-a dreptul exotic şi plin de mistere. În concluzie, autorul Cristi Tuzlaru, într-un adevărat regal literar – istoric – etnografic – gastronomic.

Nicolae C. Ariton

mistereledunarii.ro

 

Sloiul bătrânului Chiciuc

de Cristi Tuzlaru

Bătrânul era printre puţinii tineri ai Meidanului care beneficiaseră de un sejur, gratuit şi prelungit, din partea Regatului român. Trecuse Prutul cu uşurinţă, iar apoi vizitase în condiţii grele pentru un tânăr de vârsta lui, periferiile Stalingradului, fiind în stare să facă comparaţii pertinente între munţii Carpaţi şi munţii Tatra, deşi el ca şi soldat de infanterie nu înţelegea utilitatea muntelui, după ce stătuse 3 ani în regimentul de gardă al Majestăţii Sale.

În luptele inegale la care luase parte, cu toţi fârtaţii lui de pe meidan, i se făcea uneori dor de dealurile de acasă, de pădure sau de părinţi. Regimentul 33 Infanterie era unit prin poveşti comune, chiar dacă fuseseră distribuiţi în batalioane diferite, intercalate cu divizii germane. Niciodată nu a fost sigur dacă a putut ucide, la fel ca Ion a lui Calber, Vangheaua, Iepure, Nucă, Picioruş, Nani, Tuzlaru, Melinte, Mocanu, Coţea, Romanescu şi alţii care, mai târziu, erau convinşi că gloanţele din zebeurile lor împuşcau doar cerul albastru. A venit acasă, după ce a fost lăsat la vatră, găsind pe Ion al lui Calber, invalid de război, şi astfel, s-a hotărât să se descurce, decât să moară de foame sau să fie ignorat cu Virtutea militară în piept. Din căruţaş la primărie, a devenit agent agricol având obligaţia să scrie cu creioane chimice numărul de animale şi suprafeţele de teren ale fârtaţilor săi, vieţuitori, totuşi, ale jurămintelor de moarte pe care şi le făcuseră. Jurământul de moarte era situaţia finală, acceptată, în care te obligai să povesteşti rudelor cum a murit fârtatul cu care îţi făcusei jurământ. S-a însurat bătrânul, iar apoi s-a făcut pădurar, chiar dacă scârbit de arme şi gloanţe a refuzat să mai tragă cu puşca, de aici apărând şi bancuri cu iepuri care puteau termina o partidă de septică, chiar în imediata lui apropiere. Închidea ochii când o turmă îi vizita cantonul, astfel încât, dimineaţa, găsea în curtea sa o oaie eviscerată, din care nu avea habar ce să facă. Copii săi știau că singura mâncare pe care le-o gătea tatăl lor, era sloiul. Când făcea sloi, nu îşi aducea aminte decât de iazul din ’42, din care băuse apă, cu Vangheaua şi cu Ion al lui Calber, unde în primăvară găsiseră doi cai morţi, unul alb şi unul murg. Era singura familie care ştia să facă sloi. Se pierduse obiceiul, iar bătrânul îl făcea cu dichis, aşa cum soţia lui putea să facă cavarmaua. Din oaia aia stearpă, care i-o lăsau păstorii cât păşteau oile prin pădure, bătrânul făcea sloi. Avea nevoie doar de o funie şi o carcasă de oaie sau berbecuţ. Explicăm mai târziu la ce e nevoie de funie.

---

 

---

La pirostrie, în ceaun, oaia sau berbecuţul era porţionat şi pus la fiert cu sare, piper, foi de dafin şi cimbru. Era fiert cel puțin 5 ore, până când toată carnea cădea de pe oase, iar seul putea să lege toată compoziţia. Bătrânul ştia toată reţeta, nu trebuia să guste atât timp cât îşi putea satisface norma lui de 1 litru ţuică pe zi. Pe măsură ce carnea cădea de pe oase, bătrânul mai trântea câte-un praf de sare, uitând de soția lui care făcea lapte covăsit pentru pruncii care îi umpleau curtea. Undeva, spre seară, dezosarea era completă. Oasele goale se aruncau la câini, în timp ce toată carnea era lăsată în ceaun, urmând ca peste noapte, seul să lege toată carnea şi toate condimentele într-un amestec rar şi neobişnuit ochilor, dar mai ales papilelor gustative actuale. Se lăsa funia lungă de 1 metru în mijlocul ceaunului, urmând ca dimineaţa, după ce toată compoziţia se va fi solidificat să fie agăţată în magazie, sau dam, de cea mai înaltă grindă, unde să nu ajungă pisicile. Se spune că nici cea mai exagerată temperatură estivală nu putea topi această modalitate deosebită de conservare a cărnii. Se tăiau felii care se puneau pe pâine copiilor la şcoală. Aceeaşi felie, sau chiar două, se puteau transforma în tocană sau ciorbă, sloiul fiind combinaţia perfectă de carne care prevestea apariţia hamburgerului în fast food-urile pe care bătrânul nu a apucat să le vadă. Bătrânul Chiciuc leşină de râs, pe acolo pe sus, cu bunicul, la locul de cinste al eroilor, văzând lipsa de informare a autorului acestor rânduri, care a scris doar ca povestea să nu fie uitată, şi în amintirea prietenului CP, care este sursa acestor rânduri.

Imaginea 1 şi 2 – fotografii cu sloi, varianta zilelor noastre (fără funia de agăţat), alături de brânză, pe care o domină imagistic