Skip to content

Mihail Moruzov – Spionul și Omul (partea a II-a)

29 Septembrie 2014

moruzov


Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din data 30.09.2014

Distinsul istoric Dr. Sorin Aparaschivei, din cadrul Academiei Naţionale de Informaţii Mihai Viteazul, ne-a pus la dispoziţie un eseu asupra marelului spion şi tulcean Mihail Moruzov. Începând cu săptămâna trecută, am început publicarea acestuia în serial, motiv de încântare lecturericească pentru cititorii www.mistereledunarii.ro şi a cotidinaului Obiectiv de Tulcea. Azi, episodul al II-lea.

Nicolae C. Ariton

nicolaeariton@yahoo.com

Cine a fost acest „doctor socialist”, nu-i greu de aflat. Documentele și unele mărturii îl arată pe nimeni altul decât faimosul militant socialist Christu Stancioff Racovski[1]. Indicii similare rezultă și dintr-o anchetă a autorităților militare române, efectuată în anul 1941, unde se afirmă că Mihail Moruzov ar fi lucrat, la începutul activității sale, „pe lângă şeful Brigăzii de Siguranţă Tulcea, un anume Floru, şi pe lângă Guţă Dumitrescu, ocupându-se printre altele și de mişcarea socialistă din Tulcea, al cărui conducător era doctorul Racovschi”[2]. Probabil, Mihail Moruzov este cel care a reușit să scoată la lumină activitatea secretă, împotriva României, a Comitetului Bulgar, organizație clandestină înființată în Dobrogea în anul 1887.

„Relația” lui Moruzov cu socialiștii este menționată și de Grigore Ghica, fiul lui Eduard Ghica, care spune că tatăl său „găsise în Siguranță un informator excepțional, Moruzov: cap de mongol, fiu de pescar avut din Tulcea. Deștept, abil, spiona pe comuniști, se ducea în Rusia mai ușor ca mine în grădină. Odată, a semnalat sosirea unui curier trimis de Troțki la Cristescu-Plăpumaru să-i remită drept fonduri două briliante ascunse în cravată. La gară l-au cules ca din oală. Am văzut pietrele – tata le-a adus acasă – enorme, minunate. Le-a oferit reginei Maria, nu văd de ce? A fost un abuz, reveneau tezaurului. Pe Moruzov, tata l-a făcut inspector. El i-a rămas devotat totdeauna, chiar și memoriei lui. În postul Paștelui, oriunde ne-am fi aflat, venea un lipovean cu un coș de cegi și icre negre. Așa a fost până la moartea mamei, în 1937”[3]. Precizăm că Eduard Ghica se ocupa în cadrul Siguranței chiar de problema anarhismului socialist și de cea a spionajului ruso-bulgar, devenind apoi șeful Direcției Poliției și Siguranței Generale, 1919-1920.

Despre Christu Racovski se cunoaște că era un personaj binecunoscut Siguranței române, dar și organelor de poliție din Germania, Austro-Ungaria, Franța etc. Se stabilise la Constanța și lucra ca medic militar în armata română. În anul 1893, alături de alți anarhiști, Racovski a pus bazele Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). În anul 1907, din cauza implicării în agitațiile țărănești, Racovski va fi expulzat de autorități. Nu poate sta însă departe și revine ilegal în țară, în anul 1910, și reînființează Partidul Social Democrat Român (PSDR), alături C-tin Dobrogeanu-Gherea[4], I. C. Frimu, Mihai Gh. Bujor și Gh. Cristescu-Plăpumaru. Mai puțin cunoscut este că Racovski este cel care a pus bazele și Partidului Socialist din România (PSD), încă din anul 1904 (!)[5].

Așadar, ipoteza de la care plecăm este că Mihail Moruzov a fost recrutat de Sigurața Generală și Armată ca informator în obiectivul ruso-bulgar din România. Îl recomandau cunoștințele de limba slavă și relațiile în rândul etnicilor slavi. Acțiunea a avut loc într-o perioadă de criză pentru statul român și relațiile sale cu vecinătatea. Era raportată creșterea anarhismului socialist, fenomen care, surprinzător, se afla în strânsă corelație cu spionajul ruso-bulgar pe teritoriul României: „Probabil că rușii se folosesc de bulgari, aceștia intrând mai ușor și se strecoară neobservați în țară, amestecându-se travestiți printre muncitorii, negustorii și zarzavagii din piețe. Ofițerilor ruși le-ar fi greu să se introducă în țară peste tot locul, căci ar fi repede descoperiți, ei neputându-se travesti decât ca iconari sau jugănari, cari știu însă că sunt suspectați totdeauna de autorități. Și apoi chiar dacă nu ar fi descoperiți, totuși, mare treabă n-ar putea face, neavând posibilitatea de a se introduce pe lângă stabilimentele militare și de a însoți trupele în marșuri, exerciții și manevre [6].

România se confrunta cu un fenomen de amploare care trebuia contracarat. La 18 martie 1907, Parlamentul a declarat starea de asediu, răscoala țărănească fiind clasificată drept atentat ințiat de o putere străină la securitatea națională a țării[7]. Marele Stat Major al Armatei și Siguranța Generală a Statului se hotărăsc, în fine, să colaboreze. Decizile celor două instituții vor fi extrem de importante pentru viitorul serviciilor de informații din România, acum punându-se bazele primei structuri contrainformative destinate exclusiv combaterii spionajului pe teritoriul țării noastre.

La 12 noiembrie 1907, Iancu Panaitescu, șeful Siguranței Generale, scrie Ministrului de Interne: „Țin să vă raportez și Dv. Domnule Ministru, ceea ce am raportat deja verbal în mai multe rânduri Dl. Ministru de Război, că bulgarii fac pe o scară întinsă spionaj militar în țara noastră și că, din această cauză, se simte absolută nevoie ca Marele Stat Major al Armatei să înființeze un serviciu de contraspionaj [subl.n.], care să fie bine organizat, spre a putea demasca cu înlesnire pe spionii care mișună în țară. Bulgarii sunt la curent cu tot ce se face și pune la cale în armata și marina noastră și sosesc la timp spre a urmări și a se informa de ceea ce-i interesează”[8].

La 4 decembrie 1907, Secția a II-a, Marele Stat Major, raporta Ministerului de Război că în orașele Brăila, Galați și împrejurimi se observă zilnic o mulțime de ofițeri străini și persoane civile străine care fac diverse observații și constatări asupra instalațiilor și dotărilor portuare.

Sesizat, lt. col. C-tin Christescu, șeful Statului Major al Armatei, solicită Ministerului de Interne să dispună ca pe „lângă serviciul de stat major al Comandamentului Corpului 3 Armată, în Galați, să fie detașat în permanență un agent secret pentru a supraveghea acele persoane”[9].

Dar, lucrurile s-au complicat. La 12 august 1908, la Oficiul Poștal din Odobești s-a prezentat un bulgar (sub numele fals de Enache Dimo) cu o scrisoare voluminoasă destinată unui anume Gheorghe Hesapcieff, din Sofia. Cum individul părea suspect, scrisoarea a fost desigilată. Spre surprinderea celor prezenți, aceasta conținea diverse hărți militare și o parte a hărții Marelui Stat Major, privind informații despre linia fortificată Focșani-Nămoloasa (direcția Putna–Bacău).

Imediat, s-a ordonat constituirea unei echipe mixte, formată din agenți ai Siguranței Generale și ai Marelui Stat Major, care s-a deplasat în secret la Sofia. Aici, agentul „No. 51” a stabilit că Gh. Hesapcieff era locotenent de artilerie în armata bulgară (Laboratnătă Roată)[10], cu legături în armata țaristă. Mai mult, conform raportului secret nr. 55, din 8 decembrie 1907, întocmit de maiorul N. Petală, atașatul militar român la Sofia, s-a constatat că, numai în anul ce trecuse, 32 de ofițeri ai armatei bulgare și-au efectuat concediul de odihnă în România, în scop de spionaj[11].

În urma acestei situații îngrijorătoare, autoritățile decid să întărească structura comună contrainformativă deja existentă și să o transforme într-un Serviciu de Contrainformații de sine stătător. De această dată, pe lângă Marele Stat Major al Armatei și Siguranța Generală, la proiect participă și Inspectoratul Jandarmeriei Rurale și Marina română.

După ce au fost stabilite sarcinile și componența noului Serviciu, la 11 iunie 1911, Iancu Panaitescu a înaintat Statului Major General al Armatei, personal lt.col. C-tin Scărișoreanu, „Proiectul de buget pentru agenții speciali de siguranță cari ar fi nevoie să se înființeze pe lângă Direcția Poliției și Siguranței Generale [DPSG] pentru Serviciul de contraspionaj militar”. În schema de organizare era prevăzut un număr de 28 de agenți, repartizați la Sofia, Odessa, Rusciuk, Vidin, Calafat, Corabia etc. Bugetul total alocat: 91 200 lei[12].

Colaborarea instituțională dintre Siguranța Generală și Marele Stat Major al Armatei este reflectată și de adresa nr. 26, din 23 iunie 1911, în care Ministerul de Război solicită „DPSG să dispună ca, pe viitor, la cercetarea diferiților indivizi suspecți din punct de vedere al spionajului militar să se anunțe și Statul Major General al Armatei pentru a delega un ofițer de la Biroul Informațiilor ca să asiste la cercetare, căci din cursul cercetărilor se poate întâmpla să se dea peste fire de alte afaceri, cari, din punct de vedere militar, să prezinte interes”[13].

În același sens a fost emis și Ordinul nr. 50, din 26 iulie 1911, în care Ministerul de Război a solicitat Inspectoratului Jandarmeriei Rurale ca în momentul: „Când se va descoperi atât vreo persoană care se ocupă cu spionajul, cât și ceva în privința acțiunilor de spionaj întreprinse, Jandarmeria se va mulțumi numai a supraveghea și mai de aproape și va raporta confidențial cazul îndată Statului Major General, care-i va indica modul cum să procedeze mai departe. În caz însă de flagrant delict de spionaj militar, persoanele arestate vor fi trimise Direcției Siguranței din Ministerul de Interne, sau predate Poliției de Siguranță din localitate (…) București, Iași, Craiova, Galați, Tulcea, Cernavodă, Constanța”[14].

Sorin Aparaschivei

sorinaparaschivei@yahoo.com

[1] Christu Stancioff Racovski (cu numele adevărat Haim Rakower), născut la 13 august 1873, la Kotel, Bulgaria, a fost un militant socialist și apoi comunist, de profesie medic, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi la conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – noiembrie 1918, ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920-1923, funcția de prim-ministru al Ucrainei Sovietice. S-a remarcat ca ziarist și eseist, având legături apropiate cu germanul Wilhelm Liebknecht, francezul Jean Jaurès, românii C-tin Dobrogenu Gherea și I.L. Caragiale, rușii V.I. Lenin și Leon Troțki, ultimul fiind găzduit o vreme la moșia sa de la Pecineaga, lângă Mangalia. În anul 1904, reușește să fie ales ca membru în Consiliul județean Constanța. Din cauza implicării sale în agitarea țăranilor, i se retrage cetățenia română și este expulzat în iulie 1907, stabilindu-se în Bulgaria de unde duce o campanie de calomnie la adresa României, întorcându-se de mai multe ori fraudulos în România. În anul 1913, a candidat pentru un post de deputat la Tulcea. La bătrânețe, Racovski a căzut victimă „marii terori”, fiind executat de Beria, la ordinul lui Stalin, la 11 septembrie 1941.

[2] ASRI, Fond penal 20954 Volumul 2, Referat 15 decembrie 1941 – privitor la ancheta declanşată de Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat faţă de activitatea lui Mihail Moruzov, fost şef al Serviciului Secret, fila 106.

[3] Alin Spânu, Serviciul de Informații al României în Războiul de întregire națională (1916 – 1920), Editura Militară, București 2012, nota nr. 405, p. 127; Spânu citează: Grigore Ghica, Grigri, Editura Fundației Culturale Române, București 1998, p. 137.

[4] Ca și Moruzov, Constantin Dobrogeanu-Gherea era etnic ucrainean, venit și stabilit în România, în anul 1875, din cauza persecuțiilor Ohrana-ei (poliția politică țaristă).

[5]Vezi: Louise Bryand, Mirrors of Moscow. Lenin and his subordinates: Christian Rakovsky, http://www.marxists.org/archive,  first published 1923.

[6] ANR (Arhivele Naționale ale României), Direcția Generală a Poliției, 1893-1916, DPSG, Dosarul nr. 94/1907.

[7] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 2, Editura RAO, București, 2001, p. 161.

[8] ANR, Direcția Generală a Poliției, 1893-1916, DPSG, Dosarul nr. 94/1907.

[9] ANR, Direcția Generală a Poliției, 1893-1916, DPSG, Dosarul nr. 94/1907, Marele Stat Major, Secția a II-a, no. 230 din 4 decembrie 1907 [6686].

[10] Tatăl lui Gheorghe era colonelul Hesapcieff, agentul diplomatic al Bulgariei la București (n.a.).

[11] ANR, DPSG, Dosarul nr. 94/1907, Marele Stat Major, Secția a II-a, no. 230 din 4 decembrie 1907 [6686]. Detalii privind spionajul bulgar în România, perioada 1910-1913, și la: Alin Spânu, Serviciul de Informații al României în Războiul de întregire națională (1916 – 1920), Editura Militară, București 2012, pp. 35-42.

[12] ANR, Direcția Generală a Poliției, 1893-1916, Dosar 1/1910, fila 8 [6129].

[13]ANR, Direcția Generală a Poliției, 1893-1916, DPSG, Dosarul nr. 94/1907, Marele Stat Major, Secția a II-a, semnează: Șeful Statului Major General, lt. col. Lupescu [6128].

[14] ANR, Direcția Generală a Poliției, 1893-1916, Dosar 1/1910, fila 13.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: