Skip to content

Mihail Moruzov – Spionul și Omul (partea a V-a)

20 Octombrie 2014

Sigiliul lui Mihail Moruzov


Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din data 21.10.2014

Săptămâna aceasta, un nou episod din  documentul-eseu despre cele mai mare spion român, tulceanul Mihail Moruzov, realizat de  istoricul Dr. Sorin Aparaschivei, din cadrul Academiei Naţionale de Informaţii Mihai Viteazul. Aşa cum ne-am obişnuit, deja, distinşii cititori ai blogului http://www.mistereledunarii.ro și cotidianului Obiectiv de Tulcea (ediția tipărită), au parte de informaţii inedite şi extraordinare. Nu am uitat nici de promisiunea, făcută săptămâna trecută, referitoare la publicarea unui document inedit despre Mihail Moruzov, pe care o amânăm însă pentru un viitor apropiat, deoarece intenţionăm ca această publicare să fie făcută într-un articol dedicat în întregime doar acestui eveniment. 

Nicolae C. Ariton

nicolaeariton@yahoo.com

 

Dar poate cele mai valoroase surse cu privire la activitatea Echipei Speciale de Siguranță din Delta Dunării sunt procesul-verbal al judecătorul de instrucţie delegat la Serviciul Siguranţei Dobrogea, adică la birourile lui Mihail Moruzov, încheiat la 13 mai 1920, și procesul-verbal întocmit de Cabinetul de Instrucţie, la 4 august 1920[1]. Acestea conțin informații unice despre problemele și sarcinile Echipei, fapt vizibil din tipologia dosarelor întocmite: operațiuni, dezertori, deportări, traficul de frontieră, intrările și ieșirile din țară etc., relevând astfel că activitatea Echipei s-a făcut după toate regulile domeniului, fiind amplă, sistematică și bine organizată. Astfel, conform comisiei de anchetă: „S-a ridicat din tot acest birou un coş plin cu Arhiva Deltei Dunării, cuprinzând următoarele:

1) Toate dosarele aparţinând Echipei Speciale de Siguranţă sectorul Sulina, înfiinţată în cursul anului 1917, nelipsind nici unul. Controlul lor s-a făcut după însemnarea ce se găseşte scrisă la începutul registrului jurnalul de masă, Vol. I, însemnare scrisă pe 2 foi, care sunt lipite una de scoarţa registrului şi alta pe fila cea groasă următoare. Dosarele poartă no. 1 până la 50 inclusiv. Dosarul no. 5 are 3 volume, la fel dosarul no. 9 şi no. 9 bis. Registrul jurnal de masă are 4 volume. Al patrulea cu operaţii şi pe anul 1918. Atât dosarele cât şi registrele au fost întrebuinţate în anul 1917 şi poartă asupra faptelor petrecute şi notate în cursul acelui an.

2) Toate dosarele aparţinând Echipei Speciale de Siguranţă sectorul Sulina, înfiinţate în cursul anului 1918 nelipsind nici unul. Controlul lor s-a făcut după însemnarea ce se găseşte scrisă în cuprinsul registrului jurnal de masă vol. IV. Dosarele poartă no. 1 până la 13 inclusiv. În plus, se mai găseşte netrecut în însemnarea Dvs., no. 14 – 1918, privitor la Dezertorii şi activitatea Siguranţei la Vâlcov, 5 februarie – 29 martie 1918 şi, adaos, menţiunea în afară de lucrările ataşate la dosarele respective din 1918.

3) Arhiva Serviciului Siguranţei Delta Dunării cu sediul la Ismail, din 1917 – 1918, compusă din dosarele 1 – 11 inclusiv, 13 – 19 inclusiv, 21 – 25 inclusiv, 27 – 39 inclusiv, 42 – 43 inclusiv, lipsind dosarele no. 12, 20, 26, 40, 41, dosare care pot fi însă făcute din hârtiile răspândite, precum dosarul no. 40, 41 etc., care pot fi făcute, pentru că la aceste dosare se adaugă hârtiile din mapele cu lucrări pentru deportări, unde este o listă şi note relative la persoanele suspecte, ceea ce ar face dosarul 20, altă mapă cu notele sectorului II şi altă mapă cu note diverse, alte note fără mapă şi 2 registre de intrare şi ieşire.

4) Arhiva punctelor Chilia Veche şi Vâlcov, compusă din 5 dosare, pe care le-am stabilit după procesul verbal din 16 iulie 1918 (că nu puteau fi mai multe) făcut de subcomisarul M. Ivănceanu, la care se adaugă o condică de expediţie şi una de intrare şi ieşire.

5) Un registru al sectorului Lascăr Catargiu, pentru înscrierea călătorilor cărora li s-a liberat permise de trecere la Ismail din 1917 – 1918”[2].

            Toate aceste dosare, registre şi hârtii compuneau aşa denumita Arhivă din Delta Dunării.

Întrebat de ce se găseşte la el această arhivă, Mihail Moruzov a răspuns că „a fost nevoit să ia această decizie din cauza mişcărilor trupelor române spre Basarabia, în anul 1918, când arhiva de la Sulina şi Ismail a fost împărţită în două: o parte a îmbarcat-o pe iahtul Mircea, pentru a le păstra, iar cealaltă parte, ce privea personalul rus, a distrus-o pentru ca nu cumva aceste hârtii să intre în mâinile bolşevicilor, care controlau totul, și să descopere personalul şi să paralizeze vreo acţiune sau vreun interes al statului (…)”[3].

Vorbind despre rezultatele concrete ale Echipei de Siguranță din Delta Dunării, Moruzov declara: „Au fost arestaţi 156 de spioni, din 178 câţi au fost trimişi de Serviciul de informaţii german în această zonă; inamicul nu a reuşit să distrugă nici un depozit de muniţii, de aprovizionare, nici vase, cum s-au petrecut lucrurile în zona celorlalte fronturi. (…) S-au putut dejuca toate operaţiunile armatei bolşevice şi acapara toate depozitele ruseşti, subsemnatul reuşind, din ordinul Marelui Cartier General, ca prin diferite maşinaţiuni să devin comandant al trupelor roşii, care apoi au fost dizolvate”[4]. Printre faptele cu care se poate mândri acest Serviciu tehnic, continua Moruzov: „Dau ca exemplu și incursiunea pentru capturarea colonelului german Friederich von Mayer, care conducea aparatul informativ german pe frontul dobrogean şi ţărmul Mării Negre, la km. 78, înapoia frontului. Acțiunea a reuşit şi acest ofiţer a fost adus în zona noastră de operaţiuni”.

Alexe Efrem Luchian, agent recrutat și instruit de Moruzov, își amintea despre capturarea germanului: „Mi-am făcut datoria față de Patrie. Într-o expediție reușită pe malul Mării, la sud de Gura Portiței, am pus mâna pe un ofițer aviator german, un alt ofițer instructor a căzut mort, iar un marinar aviator ușor rănit a putut să fugă. Ofițerul luat prizonier, grav rănit, a murit pe masa de operație la spitalul din Sulina. S-a aflat apoi că era lt. col. Baron Friedrich von Mayera [?], comandantul hidroaviației germane de la Marea Neagră, care deținea și postul de șef al Serviciului German de Informații de pe litoralul Mării Negre”[5].

Tot Moruzov dă relații și despre planul conceput de el de a prelua, în beneficiul statului român, flota rusă de pe Dunăre și Marea Neagră, contra a două milioane de lei oferiți ca mită responsabililor ruși, dând ca exemplu pe comisarul flotei, dl. Cumkov, pe care „l-am recrutat pentru serviciul meu”[6].

Despre Moruzov, ca șef al Echipei din Deltă, cuvinte de apreciere are și Comandantul Detaşamentului de ocupaţie al Bolgradului, care, la 6 martie 1918, îi scria următoarele comandorului I. Coandă, comisar general al guvernului: „În ziua de 9 ianuarie, am fost prins, împreună cu căpitanul Oprişănescu, de bolşevici la Vulcăneşti şi condamnaţi la moarte. La ora 5, după amiază, a sosit la spitalul unde eram arestaţi dl Filinof, preşedintele armatelor din Ismail, împreună cu dl. Moruzov, şeful Siguranţei Deltei Dunării. Graţie d-lui Moruzov am fost salvaţi de la Vulcăneşti, unde bolşevicii ne-au condamnat la moarte. Nu am fost executaţi graţie d-lui Moruzov, care, cu priceperea sa, cu tactul şi energia sa, a intervenit chiar cu preţul vieţii ca să ne scape. După ce am fost salvaţi, ştia că vom continua să operăm în această regiune şi l-am anunţat că viaţa îi va fi în pericol. Cu toate acestea, a răspuns: Voi muri, dar trebuie să plec la datorie, ca de acolo să ne dea ştiri, mie şi Flotei, de tot ce va afla după planul întocmit de noi. Informaţiile trimise de el în drumul operaţiunilor spre Bolgrad, Ismail şi Chilia ne-au fost cele mai preţioase”[7].

Toate aceste realizări ale lui Mihail Moruzov pe Frontul de Est nu ar fi fost posibile fără o cunoaștere aprofundată a realităților din acest spațiu. De fapt, gloria lui Moruzov se datorează științei acestuia de a negocia cu reprezentanții bolșevicilor care au preluat puterea în Ucraina, într-un moment când statul român era aproape desființat de Puterile Centrale.

În tot acest răstimp, Racovski și oamenii săi nu au fost slăbiți nici o clipă. În toamna anului 1917, un agent acoperit al Siguranței Engleze la Odessa îl raporta lui Moruzov și Siguranței române că a reușit ca „dupe mari sforțări să pot avea în solda mea doi oameni cari sunt zilnic cu Racovski și prietenii lui (…) inclusiv cu ing. Rabinovici, acesta din urmă este un evreu refugiat din România. (…) Dl. Racovski proiectează un voiaj la Stockholm și, după cât se pare, are intenția de a se întâlni acolo cu colegii săi Frimu și [Alecu] Constantinescu, reprezentanții Partidului Socialist Român [PSDR] la conferința de la Stockholm, iar de acolo intenționează să se reîntoarcă la București, unde contează a duce o propagandă activă pentru crearea unei republici române”[8].

Între timp, mulți dintre anarhiștii care activau pe axa Dobrogea-Odessa deveniseră agenți ai CEKA, temuta poliție politică sovietică. În fruntea lor se afla acum chiar Racovski, care fusese numit președintele CEKA ucrainiene. Totodată, Racovski era și membru în conducerea RUMCEROD-ului (Comitetul Central Executiv al Sovietelor Frontului Românesc, al Flotei Mării Negre și al districtului militar Odessa). De pe aceste poziții, Racovski ducea numeroase acțiuni împotriva Regatului României, organizând chiar și un puci, la Iași, împotriva regelui Ferdinand[9].

Dar, de fiecare dată, Moruzov a reușit să afle la timp de mișcările și acțiunile sovietelor și să informeze organele de decizie ale statului român, care l-au obligat pe Christu Racovski să semneze un armistițiu cu România, la 23 februarie 1918[10]. La 9 martie 1918, Racovski este nevoit să accepte un alt acord cu România, prin care Rusia Sovietică se obliga să-și retragă trupele din Basarabia, eveniment ce a făcut posibilă unirea acestei provincii istorice cu patria mamă, România[11].

Sorin Aparaschivei

sorinaparaschivei@yahoo.com

[1] ASRI, Fond penal 20954 Volumul 19, Ordonanţa No. 46, din 30 martie 1921, fila 438.

[2] ASRI, Fond penal 20954 Volumul 19, Ordonanţa No. 46, din 30 martie 1921, fila 438.

[3] Ibidem.

[4] ASRI, FD 8097, „Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei” (istoric), 21 septembrie 1934, Serviciul S. către Ministerul Apărării Naţionale, semnează: Şeful Serviciului S.

[5] Alexe Efrem Luchian, de origine etnică ucraineană (cazaci zaporojeni), provenea dintr-o familie avută de pescari din Delta Dunării. Alexe a urmat școala primară din satul natal Murighiol, județul Tulcea, apoi la școala comercială elementară din Galați. În anul 1912, s-a înscris la Institutul de Comerț „Busch” din Hamburg. Din cauza Războiului Mondial, revine în țară în 1914, fiind încorporat ca sanitar. În anul 1915, Mihail Moruzov se interesează de existența lui Luchian, apoi, în februarie 1917, cere și obține detașarea lui Alexe Luchian și apoi a fratelui său, Ioan, la Serviciul de Siguranță al Deltei Dunării. La 25 martie 1917, Alexe sosește la Chilia unde primește primele sarcini informative în noua structură creată. Din aprilie 1917, i se încredințează sectorul brațului Sf. Gheorghe „ca unul care cunoșteam la perfecție locurile și oamenii”; ASRI, Fond penal 20954 Volumul 21, Declarație dată de Alexe Efrem Luchian în fața judecătorului de instrucție, filele 176-183.

[6] ASRI, FD 8097, „Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei” (istoric), 21 septembrie 1934, Serviciul S. către Ministerul Apărării Naţionale, semnează: Şeful Serviciului S.

[7] Ibidem.

[8] ANR, FD DGP, Dosarul Racovski, martie 1913 – mai 1919, fila 27, 46- 47.

[9] Notă comunicată de către un agent al Siguranței Engleze: „Sunt informat din anturajul lui Racovski că acesta ar fi trimis un memoriu la Petrograd prin care cere să fie ajutat la o acțiune decisivă contra Regelui și Guvernului României. Știu că el prepară o lovitură serioasă contra României. Racovski și evreii din Rusia conduc complotul. La venirea bolșevicilor la putere vor ajuta punerea în execuție a planului lor (…). Rakovski are sprijinul lui Lenin,Troțki și Krylenko”; ANR, Dosarul Racovski, martie 1913 – mai 1919, filele 48-61.

[10] La semnarea acordului  a participat și C-tin Argetoianu, ca ministru de interne, deci șef al lui Moruzov. Racovski nu a uitat „umilința” semnării acordului cu Argetoianu și a încercat să-l asasineze pe acesta la 8 decembrie 1920. Atentatul a avut loc în Senatul României, pus la cale de CEKA prin Max Goldstein și mai mulți complici.

[11] De exemplu, Siguranța Deltei Dunării aflase că bolșevicii lui Racovski își stabiliseră centrul la Chilia Nouă și fixaseră data de 14 ianuarie 1918 pentru începerea revoluției în întreaga Deltă. Șeful secțiunii era un anume Gheorghe Stroici, fost bucătar pe remorcherul „Traian”.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: