Skip to content

Tulcenii și morile lor plutitoare…

24 Noiembrie 2015

moara plutitoare2Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 24 noiembrie 2015

Când sacul cu făină al gospodarului tulcean se golea, acesta ieșea în curtea casei și privea nehotărât în josul Tulcei, spre Dunăre sau spre dealurile orașului, împodobite cu o mulțime de mori de vânt, peste cincizeci spuneau unii martori, trecători prin frumosul nostru oraș, pe la 1870. Așeza în căruță doi, trei saci de grâu și înhămând calul/catârul, din dotare, pornea către cea mai apropiată moară de vânt, pândind cum acesta se înfășura printre ramurile copacilor de prin curți. Dacă locuia în mahalaua turcească sau tătărască, atunci așeza  sacul de grâu pe spatele unui măgăruș, sau în cotiga trasă de acesta și porneau către una din morile de vânt de pe Colnicul Hora (numit și Dealul Trei mori) sau pe Dealul (străzii) Mahmudiei, unde se afla o altă „baterie” alcătuită din câteva mori de vânt.

Nu avea nici cea mai mică importanță dacă stăpânii acestora erau creștini sau musulmani, important era să macine repede, făina să fie fină, uiumul mic și să bată vântul puternic. Putem spune chiar că vântul era cel care domnea peste Tulcea acelor vremuri. Fără tăria lui, majoritatea ambarcațiunilor de pe Dunăre zăceau cu pânzele inerte, puse în mișcare, în cel mai  bun caz de edecari, iar cele peste cinzeci de mori de vânt încremeneau cu palele suspendate pe cer, în așteptarea unei adevărate armii de Don Quijote. Se întâmpla de multe ori, ca vântul promițător, care bătea la plecarea de acasă spre moară, să se stingă brusc, gospodarul tulcean ajungând la moară și găsindu-l pe morar ieșit în fața acesteia, fumând ciubuc și privind crunt spre Dunăre, neștiind dacă în așteptarea vântului sau a armatelor Țarului. Cei doi intrau în vorbă, în limba mahalalei, care putea fin română, greacă, rusă, bulgară, turcă, tătară, armeană sau germană, sau dacă mușteriul venea dintr-o altă mahala, atras de faima morii și a făinii sale, atunci cei doi taineau în „lingua franca”, cum ziceau oamenii cu școală, sau „frâncă”, cum îi spuneau oamenii locului, un amestec de cuvinte din toate limbile, adusă de marinarii din Port. Mușteriul își aprindea și el ciubucul și cei doi se așterneau la vorbă, ore în șir, în așteptarea vântului care să învârtă palele morii cu suficientă tărie.

moara plutitoare3

Dacă acesta refuza să vină, nu era nici o supărare, timpul nu era pierdut, sigur în urma discuției puseseră la cale vre-un „alișveriș”, în care omul să cumpere de la morar niște făină la jumătate de preț, din grâu furat de prin port sau să muncească trei zile la carieră, la încărcat piatră, pentru un barcaz ce o ducea la Sulina. Oricât ar fi fost de curajos, târșit prin atâtea războaie între ruși și turci, purtate prin fața casei sale, gospodarul tulcean nu avea curajul să se întoarcă acasă fără făină, de frica consoartei, care i-ar fi făcut capul baniță cum un bărbat adevărat ar fi învârtit cu brațele pietrele de moară pentru a obține făina trebuincioasă familiei sale. Așa că trecând încruntat prin fața propriei porți, cobora cu căruța/cotiga spre Dunăre, unde musai trebuia să găsească vre-o moară plutitoare, care să-i macine grâul. Acestea erau cu zecile și pe timp de vară, când vântul tulcean uita să bată, morarii dunăreni le luau caimacul celor de pe dealuri, cu fudulele lor mori de vânt. Marele călător otoman Evliya Celebi le descria cam așa: „Întâi și întâi, sunt așezate, alături, două corăbii asemănătoare cu cele de tranzit de pe Dunăre și sunt prinse între ele cu ajutorul unor grinzi mari. Între aceste două corăbii se află niște cutii, făcute din scânduri groase, late de vreo zece arșini, și din lemne așezate perpendicular.

moara plutitoare 1

Aceste cutii sunt puse în legătură cu niște roți dințate, așezate în corabia cea mare și în interiorul roții celei mari se află o piatră mare, care poate fi trasă doar cu trei perechi de boi. Aceste mori, funcționând ziua și noapte, produc cam cinzeci de chile de Silistra (1000 de kilograme) de făină. Aceste roți se învârtesc cu așa iuțeală că omul nu le poate urmări. În fiecare moară locuiesc doi oameni cu familiile lor. Fiecare dintre ele este acoperită cu scânduri, ca hanurile, înăuntrul lor se află multe începeri și bucătărie; au ferestre și multe dintre ele au cuptoare, unde se coace pâine și plăcintă (…). Șederea acestor mori pe Dunăre este lucru de mirare. Două corăbii sunt prinse între ele prin niște stâlpi mari ca de corăbii. Apoi, se împletește un coș mare din trunchi de viță sălbatică, care se umple cu piatră. După care se închide bine. Apoi, tot din viță sălbatică, se împletește o funie groasă, cât corpul omului, având o lungime de cinzeci-șaizeci de arșini. După aceea, corăbiile cu moară se deplasează pe Dunăre, iar când sunt aduse pe locul aparținând stăpânului morii, coșul de piatră e lăsat în apă și, în felul acesta, moara era fixată pe locul acela deoarece un capăt al funiei rămâne legat de coș, în timp ce capătul celălalt este legat de corabie. Când se apropie iarna și încep să curgă sloiuri de gheață pe Dunăre, se taie funia aceasta a morii și fiecare moară este dusă și păstrată la adăpost (…).

Evliya_Celebi

Cam așa arătau morile plutitoare ale tulcenilor și a altor locuitori de-a lungul Dunării, pe la 1650, povestite de marele călător otoman Celebi. Până la Primul război mondial, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în peisajul morilor plutitoare și de vânt, doar generațiile de gospodari tulceni, mereu altele, care își măcinau grâul în morile lor dragi.

Nicolae C. Ariton

www. mistereledunarii. ro

imagini 1,2,3  – mori plutitoare, pe Dunare, perioada interbelica;

imaginea 4 – gravura cu Evliya Çelebi (1611-1682), a fost istoric, geograf, scriitor și unul din cei mai cunoscuți călători otomani. Din notele de călătorie adunate de Çelebi a fost publicată o lucrare în 10 volume intitulată Cartea călătoriilor (Seyahatname), în care descrie ținuturile Imperiului Otoman (inclusiv Dobrogea). Prezentarea morilor plutitoare de pe Dunare este un extras din aceste volume, publicat în „Călători străini despre Țările Române” vol. 6.

3 comentarii leave one →
  1. George Naumof permalink
    27 Noiembrie 2015 9:11

    Multumesc si eu. Va urmaresc in continuare. Interventiile mele sunt justificate de dorinta ca eforturile dvs, de a identifica misterele Dunarii si implicit evenimentele care au marcat istoria Tulcei, sa fie puse in valoarea pe care o merita, fara nici un fel de umbrire. Reiterez invitatia de a ne intalni, atunci cand veti veni prin Bucuresti. Va urez spor la dezlegarea misterelor.
    Cu stima,
    Geo Naum

  2. 26 Noiembrie 2015 15:54

    Pentru domnul George Naumof… Mulțumesc pentru comentariu si mii de scuze pentru faptul ca nu am răspuns la ultimul mail primit de la dvs… poate în decembrie voi fi ceva mai liber pentru a putea relua dialogul cu dvs, și face corecturile necesare din texte (cu ajutorul dvs.)… Numai de bine!

  3. George Naumof permalink
    24 Noiembrie 2015 9:08

    Deosebit de interesant articolul, mai ales ca nu s-au pastrat astfel de bastimente plutitoare pana in zilele noastre. Ar fi interesant de aflat cand au disparut cu desavarsire.
    Felicitari! (Cu exceptia unor acorduri ratate.)
    Cu stima,
    Geo Naum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: