Skip to content

Cocor la tavă

1 Decembrie 2015

cocor1

Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 01 decembrie 2015

Tatăl meu, Constantin Ariton, îmi povestea că primul film care l-a vizionat a fost atunci când în satul său de lângă Râmnicul Sărat a sosit Caravana cinematografică, pe la 1957, iar filmul era rusesc și se numea „Zboară cocorii”. Tot restul vieții a considerat că este cel mai bun film realizat vreodată. Tot cam în aceeași perioadă a citit și Don Quijote, de Cervantes, dar acest lucru nu are nici o legătură cu articolul de astăzi.

Această mică discuție pseudo cinefilă a fost suficientă pentru a arunca semințele unei întrebări, care nu încetează să mă chinuie și în ziua de azi: de ce un film de război se numește „zboară cocorii”, dacă titlul filmului are legătură cu zborul cocorilor în „V”, simbolul victoriei , sau oamenii care distrug habitatul cocorilor, astfel încât aceștia sunt pe cale de dispariție sau celebra monogamie a familiilor de cocori, care rămân împreună zeci de ani. Dacă considerați că sunt întrebări inutile, poate ar mai trebui să adăugăm că filmul a obținut trei premii la Cannes și este considerat unul din cele mai importante filme despre dragoste, război și trădare.

cocor3

Dar nu filmul în cauză este subiectul articolului de astăzi și nici cocorul ca exponent al faunei Deltei, ci existența, de cele mai multe ori prozaică a tulcenilor de altădată. Aceștia își trăiau viața în mahalalele etnice ale orașului, în case sărăcăcioase, construite din chirpici și cu acoperișuri din stuf, cu bărbați care munceau în Port, în carierele de piatră, și femei care îi așteptau în curțile caselor să se întoarcă cu bani sau măcar  cu ceva de-ale gurii pentru copiii care se zbenguiseră toată ziua, pentru bunicii bătrâni și neputincioși, câinele care refuza să mai latre dacă nu era hrănit și chiar pisica, care se zgâia nemișcată spre poartă, în așteptarea parcă a unui șoarece mare cât gardul, pe care să-l înghită. Într-un târziu, bărbatul sosea călcând apăsat, fluierând vreun cântecel sau mut ca o moară de vânt, fără vânt. De fapt, în întoarcerea bărbatului acasă, era o adevărată relație filozofică timp-fericire, pentru că se știa că o oră  mai târzie, însemna mai mult timp petrecut la cârciumile din Port, unde șansele de a rămâne în buzunar cu bruma de bani câștigați scădeau cu trecerea timpului. De obicei, nevasta îl lua în primire de la poartă: „Ai, ai, Neculai, iar ai aruncat toate paralele în butoi…” începea să se vaite aceasta. „Taci, fă, că n-am lăsat nici un sfanț la cârciumă, mi-a făcut cinste Ivanușka, că nu ne-am văzut de juma de an.” „Adică ai adus toți banii acasă?” întreba femeia, luminându-se la față.” „Tot ce ne-a dat vechilul pe ziua de azi, doi lei, că a zis că nu este în bani, dar ne plătește mâine dublu.”

cocor4

Discuția se repeta aproape identic în fiecare seară, de parcă era un disc de patefon tocit, care oricum nu exista în nici o casă de săcărar tulceană. „Ia privește, ce-am adus!” și bărbatul așeza cu grijă un sac de iută pe masă. În timp ce tot clanul se aduna încercând să deslușească ce ascundea pânza de iută, bărbatul încerca să prelungească momentul artistic, făcându-se că nu poate dezlega baierele sacului. „Un cocor!” exclama acesta, scoțând cu greu păsăroiul din sac, mai mult picioare și cioc decât carne. „Un cocor?” întrebau copiii. „Da voi ce învățați la școală, baistrucilor?” se burzuluia bărbatul la ei. „Ce mai gustoasă carne de pasăre din Baltă!”… „Pe naiba, uite unde era păsărarul din poveste!” mormăia soacra în bărbie, plecând dezamăgită de la adunarea familială. Nu era însă prima, câinele o tulise deja din momentul scoaterii păsăroiului din sac, de frică. „Și noi ce mâncăm?” întreba femeia cu o urmă de disperare în voce. Neculai era puțin cam bețiv, dar un tip cu imaginație. „Ia pune iute de mămăligă și pregătește ceaunul cel nou, de fier.” În plus, era și un foarte bun organizator. „Babușca, adu oala cu untura, bulionul și oțetul. Baistrucii, unul să aducă ceapa, altul zarzavatul și altul castraveții murați! Galop!”. Spunând acestea, scotea din buzunar, câteva pachețele de hârtie, de la băcănie, în care avea  frunze de dafin, câteva boabe de piper, puțin muștar și fix 12 alune americane, pe care le împărțea câte două fiecăruia. Cum babușca era plecată în chiler după untură, nevasta mai primi una, ca să-l ierte și Ioana cea mică, una. Întoarsă din cămară, babușca nici măcar nu bănuia ce festin fusese în lipsa ei. Doar motanul, cel mai bun prieten al ei, i-ar fi spus, dar nu putea vorbi, cu toate strădaniile copiilor.

?????????????????????????????????????????????????????????

În timp ce bătrâna învârtea mămăliga, Neculai hăcuia ca un casap adevărat cocorul, în bucăți mici, pe care le aruncă în ceaunul cel nou, unde sfârâia deja untura. De aici înainte era treaba muierilor, el se așeza mulțumit la masă, privindu-și fericit familia care avea parte de o cină pe cinste. Până la urmă își cheltuise cu folos banii la cârciumă, alături de Ivanușka, care venise la Tulcea să vândă cocorul în piață, ca delicatesă. Și cum nu reușise, se hotărâse să-l bea! Din ceaun începeau să se răspândească arome de carne amestecate cu dafin, pătrunjel și piper. Ar fi mers și un sos iute spaniol, cum văzuse că se pregătea pe vaporul de pasageri, Lloyd Austriaco, ce mergea la Constantinopol, dar s-ar fi mulțumit și cu un ouzo, adică un rachiu grecesc de anason, care să taie nițel din greutatea unturii. Dar cum toate făceau parte dintr-un scenariu imposibil, Neculai se mulțumea cu o cană de apă de Dunăre, proaspăt adusă de sacagiu, de dimineață.

Nicolae C. Ariton

www. mistereledunarii. ro

imaginea 1  – fotografie cu un cocor în Delta Dunării;

imaginea 2 – afișul filmului rusesc „Zboară cocorii”, 1957, câștigător a trei distincții la festivalul de la Cannes;

imaginea 3 – fotografie interbelică cu Bazarul, realizată de fotograful german Willy Pragher, se poate distinge o cârciumă cu câteva mese, unde Neculai a băut cu Ivanușuka, căpătându-se cu un cocor (conform scenariului);

imaginea 4 – mahalele tulcene, văzute de pe Colnicul Hora, dinspre Monumentul de Independență.

Notă: Încercând să respectăm firul narativ al poveștii articolului, am fost obligați să renuțam la o etapă importantă a preparării cocorului, respectiv „marinarea”, obligatorie înainte de fi gătit și constând în ținerea acestuia câteva zile într-o „baie” de apă, sare și condimente. Ne cerem scuze bucătarilor profesioniști iar pe amatori nu-i sfătuim să aplice rețeta din acest articol… mai bine vizionează filmul „Zboară cocorii”!

One Comment leave one →
  1. George Naumof permalink
    2 Decembrie 2015 9:53

    O intrebare.
    Daca au preparat cocorul la ceaun, de ce ati intitulat articolul „Cocor la tava”?
    Cu stima,
    Geo Naum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: