Skip to content

Ienicer tulcean

21 Februarie 2017

1

Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 21 februarie 2017


Există o scenă memorabilă în filmul „Mihai Viteazul”, realizat de regizorul Sergiu Nicolaescu. Doi copii, dintre cele câteva sute plătite ca tribut de Țara Românească, se luptă cu încrâncenare pentru un pumnal aurit, aceasta fiind prima lecție ca viitor ienicer. Trecem peste faptul că Valahia și Moldova nu au plătit niciodată tribut în copii otomanilor, deoarece regimul de suzeranitate aplicat celor două țări de către Înalta Poartă, nu însemna o asemenea obligație. Aceasta nu înseamnă că românii au fost iertați complet de un asemenea sacrificiu, de multe ori copiii acestora fiind victimele raidurilor hoțești ale bașbuzucilor (bande de tâlhari turci) sau ale tătarilor, care îi luau în robie, vânzându-i în marile orașe ale Imperiului Otoman, uneori chiar armatei otomane, aflată, în unele perioade ale istorie sale, în lipsă de soldați suficienți.  

În principiu, ienicer (din turcescul yeniçeri) înseamnă soldat în corpul de infanterie otomană, la început recrutați dintre prizonierii de război, iar mai târziu dintre copiii turciți ai populațiilor creștine, din țările cucerite de Înalta Poartă. În acest context, dacă Galațiul și Brăila (pentru a ne referi doar la cele mai apropiate mari localități românești) erau scutite de „recrutarea” copiilor pentru armata Sultanului, nu același noroc îl aveau tot timpul familiile tulcene. Nu există documente privind racolarea copiilor tulceni, dar cum se știe că aproape în permanență la Tulcea a fost o comunitate importantă de „moldoveni” și mai mică de „mocani”, nu este greu de dedus că aceștia au trebuit să „cotizeze” cu copiii lor pentru marea armată a osmanlâilor. Când începea vremea Devsirme era marea durere în familiile creștine din kazaua Tulcei. Aceasta se întâmpla o dată la 7 ani, pentru ca apoi să fie la 5, la 3 și, mai târziu, ori de câte ori Înalta Poartă avea nevoie de soldați. Devsirme era operațiunea de recrutare de copii cu vârste între 12 și 17 ani pentru armata ienicerilor. Din nefericire, nu era doar o luare cu arcanul la cătănie, ci smulgerea dureroasă a copiilor din familiile lor, pe care nu le mai revedeau niciodată.


Janissary Recruitment, Balkans (Süleymanname). This scene depicts the "levying of children" or devşirme process used to recruit non-Muslim boys for service in the Ottoman army and bureacracy. The boys dessed in red will become part of the Janissary class of elite slave state personnel and soldiers (kapıkulu). While some Christian families sought to have their children placed in the devşirme because of the power and opportunities enjoyed by these kapıkulus, in this image we see mothers asking about their boys and expressing their distress over their conscription. The boys are registered by the devşirme officer and alotted a certian amount of money for travel expenses. On their backs, the boys carry small packs filled with their possessions for the long journey to the capital. Once they arrive, they will be circumcised and commence training for different administrative and military posts. They are dressed in red in order to be easily identified should they escape. As the accompanying text indicates, boys could only be taken from families with more than one son. The boys were chosen on the basis of their intelligence and physical appearance and beauty, with ugly boys and orphans being deemed unfit for state service.


Aceștia erau duși în cele mai îndepărtate cazărmi  din Anatolia, unde parcurgeau un drum anevoios de pregătire fizică și spălare a creierului, pentru a deveni cei mai de temut oșteni ai Sultanului, în fața cărora tremura întreaga lume. Dar Imperiul osmanlâilor nu avea nevoie doar de soldați, ci și de funcționari pentru un sistem de administrare din ce în ce mai mare și mai greoi. Astfel, după perioada obligatorie de pregătire fizică a acestor nefericiți copii, urma o selecție făcută cu pricepere de ciorbagii ortelor (comandanții regimentelor) de ieniceri. Marea majoritate dintre proaspeții musulmani completau aceste orte de ieniceri, care nu erau altceva decât trupe de infanterie, înarmați, inițial, cu lance, iatagan și arc cu săgeți, pentru ca mai târziu, ultimul să fie înlocuit cu archebuză (o pușcă primitivă). Cei mai sprinteni la minte și trup erau trimiși la Palatul Sultanului, ca paji, pentru ca mai târziu să ajungă ofițeri, mufiți, viziri și chiar mari viziri. Un mic număr dintre tinerii ieniceri, care dovedeau o aplecare deosebită pentru cifre sau litere, erau aleși pentru a deveni scribi, arhivari sau contabilii oastei de ieniceri, care în vremurile bune, avea peste o sută de mii de membri. Dacă nu putem afirma cu tărie că dintre copiii tulceni cel puțin câțiva au ajuns ieniceri în armata Sultanului, cu siguranță însă cel puțin o duzină dintre aceștia s-au stabilit în frumosul nostru oraș (bun, care nici nu prea era oraș la vremurile respective). Adevărul este că și ienicerii îmbătrâneau și la un moment puteau părăsi armata, căsători (la începutul ienicersimului, căsătoria în timpul serviciului militar era interzisă) și desfășura o activitate economică pașnică. Statistic, este aproape imposibil să afirmi că nici unul din zecile de ieniceri care au slujit în garnizoana de la Tulcea sau în cea de la Brăila (Ibraila, cum o denumeau turcii) și care era una din cele mai mari din Imperiul Otoman, nu s-au stabilit pe meleagurile noastre, după pensionare.


4


Cel mai simplu lucru pe care pe care îl puteau face era să-și deschidă o cafenea, pentru că patronajul cafenelelor și comerțul cu cafea a fost monopol ieniceresc foarte mulți ani. Iar la Tulcea, există documente care descriu faptul că în permanență a fost încropit un bazar, mai mare sau mai mic, care cuprindea și câteva cafenele. O cafenea ienicerească putea fi deschisă chiar de ienicerii din garnizoană, ca un fel de popotă, unde soldații își puteau bea liniștiți cafeaua și fuma ciubucul. Acestea se deosebeau de celelalte cafenele prin faptul că aveau deasupra ușii de la intrare însemnele „ortei” (regimentului) din care făceau parte ieniceri sau, mai des, un topor (unele surse susțin că un iatagan). După o perioadă de glorie a ienicerismului, de existența căruia se leagă unele din cele mai strălucite victorii ale otomanilor în războaiele purtate, armata ienicerilor a început să-și piardă din aură, începând să fie chiar detestată de turci. Nu se știe precis dacă decăderea gloriei ienicerilor a fost cauzată de cea a Imperiului Otoman sau scăderea performanțelor lor militare a atras după sine și prăbușirea Imperiului. În mod cert, undeva de la începutul secolului al XVIII-lea, racolarea ienicerească nu se mai face printre copiii creștini, ci clasa de mijloc turcească începe să-și ducă copiii în Armata Ienicerilor (ca la un fel de liceu militar) atrași de avantajele vieții de militar: leafă (aproape) sigură, carieră, pensie și altele. Unii istorici susțin că din acest moment a început decăderea Imperiului Otoman. Totul a culminat cu anul 1826, când ieniceri nemulțumiți de reformele din armată inițiate de Sultanul Mahmud al II-lea, se revoltă. Armata rămasă fidelă Sultanului ripostează cu artileria grea, bombardând cazărmile ienicerilor iar populația civilă îi ucid pe ienicerii care încercau să scape, furioasă pe abuzurile acestora din ultimii ani. Revolta este înăbușită, șapte mii de ieniceri sunt uciși numai în Constantinopol, ordinul militar al ienicerilor desființat, iar cazărmile demolate. Un mare număr de ieniceri se refugiază la marginea Imperiului, prin orășele precum Tulcea, apucându-se de negoț, deschizând cafenele, cherhanale sau organizându-se în bande de bașbuzuci și prădându-i pe toți ce le ieșeau în cale: turci, tătari, greci, români, adică toți tulceni cinstiți și onești.


imaginea 1 – Pregătirea militară a unui grup de ieniceri, cei din mijloc, cu tichii țuguiate, sunt tinerii recruți.

imaginea 2 – O stampă veche în care este prezentată „operațiunea devsirme” de recrutare a copiilor de creștini (îmbrăcați în roșu) pentru Armata Ienicerilor.

Imaginea 3 – I imagine cu vechiul fort al Tulcei, situat pe Stânca Tulcei, în spatele acestuia se pot vedea bărăcile militare ale garnizoanei de ieniceri.


Nicolae C. Ariton

http://www.mistereledunarii.ro

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: