Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 28 februarie 2017
Pe vremuri, când călătorii străini ajungeau în dreptul orașului Tulcea, navigând la bordul corăbiilor, în susul sau josul Dunării, oftau de încântare. Lucrul acesta se mai întâmplă și în ziua de azi, dar mai rar, pentru că o „perdea” de blocuri din beton proțăpite pe faleză, mai înalte decât ar trebui, estompează privirea curioasă a călătorului ajuns în ultimul mare oraș de pe Dunăre. În urmă cu o sută de ani, ba chiar până prin 1970, când s-au construit blocurile cu pricina, panorama în amfiteatru a orașului aproape îi extazia pe călători, cu casele mici și albe așezate pe dealuri, înconjurate de grădini și copaci.
Morile de vânt și Conacul Pașei (astăzi, adăpostind Muzeul de Artă) ofereau chiar un aer de prestanță micului orășel, care era imediat categorisit ca așezare turcească datorită minaretului Geamiei Azzizi, care se înalță falnic și în zilele noastre. Dacă acești călători făceau o haltă scurtă în oraș, impresiile nu se schimbau prea tare. Digul olandez care ridica malul Dunării în dreptul portului, străzile principale pietruite, bazarul cu sumedenia de negustori și mușterii de toate națiile, și numeroasele taverne și cafenele mențineau această impresie agreabilă. Lucrurile se complicau dacă călătorii noștri aveau mai mult timp la dispoziție și musai voiau să vadă orașul până în cele mai ascunse cotloane. Porneau pe străduțele înguste și întortocheate, pe care abia încăpeau hulubele sacagiilor, ce aprovizionau gospodăriile cu apă proaspătă de Dunăre și, încet orașul se transforma într-un sat cu case mici și sărăcăcioase. Acestea erau construite din chirpici, tencuite cu pământ galben și spoite cu var alb. Departe de tulceni să susțină că faimoși chirpici erau invenția lor, doar numele de kerpiç a fost împrumutat de la vecinii din mahalaua turcească, care „fabricau” cărămizile nearse din același amestec de lut, paie, bălegar de cal (mergea și de măgar, care erau în număr mare în Dobrogea), bine uscate în soarele dobrogean fierbinte, din lunile iulie și august. Aceiași chirpici se mai numesc prin sud-vestul țării și văiugă sau vaiog, dar tulcenilor le-a plăcut mai mult chirpic și așa i-a rămas numele.
Nu știm dacă mutesariful care conducea Tulcea avea la Konak vre-un serviciu de Inspecția Construcțiilor, pentru că cei care au moștenit, în zilele noastre, îndeletnicirile acestuia, susțin că o casă construită din chirpici are o durată de viață garantată de 20 de ani și cu ceva grijă din partea stăpânului poate exista chiar și 70. Acesta în cazul în care nu veneau rușii cu războiul împotriva turcilor și le luau la țintă cu tunurile, reușind de câteva ori să distrugă aproape complet orașul. Aceiași specialiștii susțin că locuințele din chirpici sunt cele mai sănătoase, lutul și paiele fiind materiale ecologice care oferă un mediu interior sănătos (nu că balega de cal nu ar fi din aceiași categorie). Iar dacă pardoseala este tot din lut și casele sunt învelite cu stuf, atunci locatarii lor bat suta de ani garantat. Cum spuneam, casele erau acoperite mai toate cu stuf, cu tija groasă la baza acoperișului și subțire la partea superioară, preferându-se cel din zona Deltei, unde apa dulce se amesteca cu cea marină, creând un mediu ideal pentru un stuf care putea lua fața oricărui acoperiș modern din „tablă creață” sau azbociment ondulat. Undeva prin județul Mureș s-a descoperit un site roman cu case construite din chirpici, pardon, din văiugă. Tulcenilor le place însă să susțină că tehnologia chirpicilor tulceni este importată din vechea Persie (actualul Iran) acolo unde există cea mai mare structură din chirpici, din lume, o cetate antică, Arg-e-Bam, construită aproximativ în jurul anului 300 Î.C. Aceasta, distrusă în mare parte, se află azi într-un dificil proces de restaurare, făcând parte din Patrimoniul UNESCO.
Păstrând proporțiile, casele tulcene din chirpici nu prea au nici o șansă de a ajunge în vre-un patrimoniu, atâtea câte au mai rămas. Oricum, păreau mai scunde decât erau în realitate, deoarece tulcenii preferau să aibă pardoseala caselor cam cu jumătate de metru în jos, sub nivelul terenului natural, lucru care făcea ca pe timp de vară, încăperile să fie mai răcoroase, iar iarna mai călduroase. Erau alcătuite dintr-o bucătărie și o odaie cu un pat mare, cu picioarele înfipte în pământ, în care dormea tot neamul. Cum spuneam, a asemenea casă putea rezista în timp și 70 de ani, care erau însă o vârstă fantasmagorică pentru tulceni. De obicei, la 10-15 ani rușii mai puneau de un război cu turcii, sau de un conflict local, motive pentru sosirea corăbiilor de război, care bombardau garnizoana Tulcei, să incendieze casele și de multe ori să deporteze o parte din locuitori. De multe ori, garnizoana dădea bir cu fugiți cu câteva săptămâni înainte de sosirea cuceritorilor, motiv pentru care bande de tâlhari, veniți pe Dunăre sau din codrii din jur, să prade în voie orașul. În asemenea condiții, ce rost avea să construiești trainic, din piatră, pentru istorici și specialiști care să-și dea cu părerea după o sută sau două sute de ani? Și cu toate acestea, din materialul pentru chirpici se pot construi și statui. Nu este cazul Tulcei, care are câteva statui adevărate și frumoase, din bronz, ci de un artist din județul Olt, Cristian Mihalache, care începuse să lucreze la o statuie a Elenei Udrea, din chirpici. Din nefericire, artistul a fost victima unui jaf în plină zi, când nu era nimeni acasă, hoții au furat statuia neterminată, de care nu se mai știe nimic. Informația nu este doar o „notiță” picantă, artistul chiar realizând un bust al lui George Becali, înalt de 1,60 m și care este amplasat pe marginea unui drum național din Oltenia. Dar să revenim la casele noastre, vechi și tulcene, din chirpici, care respectând regulile timpurilor de mult apuse, nu aveau ferestre din sticlă, un material scump, greu de procurat și nici foarte ecologic, preferând să-și acopere golurile de ferestre cu bășici de sturion, care se întindea perfect peste cercevelele din lemn. Se uscau, cu trecerea timpului, căpătând o culoare alb-gălbui, care lăsa o lumină searbădă să intre în case, pe timp de zi, spre disperarea bătrânelor tulcence curioase, care nu puteau vedea nimic în casele vecinilor. În plus, nu puteai să ții pe pervaz nici mușcate, nici gutui, primele se ofileau, celelalte se zbârceau și miroseau a pește.
imaginea 1 ;i 2- Realizarea de chirpici, într-o zi de vară, în localitatea Costinești, perioada interbelică, fotografii realizate de Willy Pragher
imaginea 3 – Cetatea antică Arg-e-Bam, cea mai mare structură din chirpici, din lume, situată în actualul Iran, fotografie din anul 1950.
Nicolae C. Ariton
MISTERELE DUNĂRII-despre Dunăre și Tulcea 
Impecabil.
ApreciazăApreciat de 1 persoană