Skip to content

Republica piraților de Dunăre… (3)

15 Septembrie 2017

Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 15 septembrie 2017


Astăzi, episodul al treilea în cadrul mini serialului nostru despre pirații de pe Dunăre. Autor este scriitorul  Tudose Tatu, un adevărat specialist al istoriei Dunării de Jos. Textul reprezintă un fragment din volumul  „Republica piraților de Dunăre. Sulina kesaro – kraiască”, în curs de apariție.

Nicolae C. Ariton

http://www.mistereledunarii.ro


 

Republica piraților de Dunăre. Sulina kesaro-kraiasca

(fragment de volum)

Tudose Tatu.

Iar în portul vecin din amonte se foloseau alte tertipuri după cum se menţionează în luna august a anului 1851

Un brăilean pe nume Faca Georgi ce năzuia să ajungă căpitan peste dragomanii din portul respectiv într-o jalbă către domnitorul Valahiei specifica «…chipul cu care abuzează dragomanii acestui oraş de neecsperienţa şi prostia ţăranilor, cari viind cu carăle cu producte la obor, iei se duc şi cumpărîndu-le cu preţuri mari, fără a avea ordinul vreunui neguţător, le coboară jos în port, unde negăsind a le vinde cu preţul ce le-au cumpărat, ţine pe ţărani cîte doă sau trei zile, scăzîndu-le din preţul ce tocmesc şi răzîndu-le baniţa cu doă degete pe d-asupra fierului, încît le iese totdauna numai ¾ din cătăcăţimea ce au în car…» |[1]|

Obicei rău, evident practicat şi la vale de Gura Siretului dincolo de podul de la Vădeni.

Lumea comercială era inventivă.

Nu se rezuma doar la greutăţi ori măsuri false.

Se mai înşela socotindu-se marfa de calitatea I a., drept a II a şi a doua drept a III a, ori foloseai monedă calpă sau scoasă din circuit, se înşela la schimbul de bani cum procedau perciunaţii zarafi cu halate negre lungi şi tichii mici pe cap, evreii, folosindu-se de cele 3 cursuri de schimb oficiale al Visteriei, de Iași, cel mai avantajos de Galați, şi jonglând cu ele.

Apoi puteai să vinzi vin cu okaua mica, să oferi desfătări celor ameţiţi apoi valea chimir, să aştepţi pe la unghere şi colţuri şi să pui cuţitul la gât, ori pe la strâmtorare de drum cu flinta, dar mai ales cu ciomagul strămoşesc.

Pe uscat nu erai pirat au spumegător de mare.

Erai pur şi simplu hoţ, tâlhar de aveai armă, şi hoţ de drumul mare au haiduc urmărit de poteră şi cam atât

Pe apă însă era cu totul altceva.

Erau aproape toți piraţi, mai mici sau mai mari, în funcţie de locul pe care-l ocupau pe scara ierarhică.

În prim plan se situau pescarii şi barcagiii care la adăpostul nopţii ori a ceţii se lipeau de corăbiile trase la mal şi sfeteriseau ceva din marfă, dacă omul de vardie sforăia.

Tot ei, oameni cu frica lui Dumnezeu şi iubire de aproape salvau parte din încărcătura şi efectele echipajului ori din inventarul corăbiilor cu găuri de apă, eşuate, aruncate pe coastă, ce mai naufragiate, vânzând cele salvate apoi pe piaţa liberă a amatorilor de chilipiruri.

Alţi marinari, alţi căpitani.



Boţmanul au şeful de echipaj jupuia pe marinari, bucătarul în cârdăşie cu boţmanul şi căpitanul tot pe ei, marinarii între ei şi pe căpitanul arţăgos, câine la suflet, ce nu le plătea cum se cade simbriile.

Căpitanul alături de boţman şi timonier îl mulgeau pe armator.

Armatorii singuri ori împreună cu căpitanii, la rândul lor înşelau casele de asigurări.

Mână în mână cu piloții de Stambul ori de aiurea, fiindcă la Sulina erau doar 3, iar la Tulcea unul singur, eșuau vasele și cârlacele, apoi le salvau prin rubedeniile lor cele apropiate ori mai depărtate contra sutelor și miilor de ducați de aur zornăitori.

Marfa udată bine, grânele, era recuperată parțial, oficial, restul ciordită, uscată și apoi “preschimbată” sub nasul capitanilor căscați cu alta bună, grâne transformate în făină de cele două, trei mori locale, fiind vândută apoi spre dobânda lor, comercianților locali și vaselor în trecere.

În acest caz matrapazlâcul corăbier purta alt nume, adică…

Baraterie s. f. (Mar.) Prejudiciu adus unei nave prin încălcarea intenţionată a îndatoririlor de către comandant sau echipaj. (< fr.baraterie)

Baraterie f. (it. Baratteria, din barattare, a substitui, a înşela). Fraudă comisă de căpitanul uneĭ corăbii în paguba armatorilor sau asiguratorilor.

Şi iară, şi iară…

Piloţii, tartorii răutăților marine, îi drămăluiau bine pe căpitani la bancurile de la Argani şi Bara Sulina

Mahalii, oamenii cu cârca, “tundeau” pe toţi corăbierii şi negustorii.

Fraţii lor Edecarii ciupeau cât puteau în răstimpurile odihnei, mai ales noaptea.

Cârlacciii scuturau bine corăbiile de marfă folosind paiolul dublu al vaselor lor.

Autorităţile, întindeau mâna după mici au mari peşcheşuri, raki, zahar, şi bani.

Soldaţii de pe graniţă şi cei din cordonul carantinar aidoma.

Aşadar în accepţiunea largă a definiţiei de mai sus, toţi cei enumeraţi, vajnici participanţi la traficul mărfurilor pe apă ar fi fost piraţi în clipa cand s-ar fi dedat la blestemăţiile descrise.

Doar aşa putem accepta terminologia aplicată unora dintre locuitorii Sulinei la jumătatea de veac 19 până spre sfârşitul lui, atunci când majoritatea acestora erau de origine greacă.

Fuseseră ademeniţi de către ruşi, fraţii lor întru credinţa ortodoxă, folosiţi intens de aceştia ca piraţi în Arhipelagul grecesc, în Arhipel cum i spuneau moldo-valahii în războaiele cu turcii de la 1768-1774,1786-1792,1806-1812, 1828-1829.

Să nu mai vorbim de războiul de independenţă al elenilor cu Eteria lor cu tot.

Pânza de păianjen a oamenilor mării grăind țâțiit de la Gura Sulinei s-a întins țesându-se încet, încet…

De la 3 case in 1833, două ocupate de oficialitățile țariste și a treia de Andreea Arseni, marchitanul grec, primul locuitor al ei, va urca la 8 barăci construite din lemn și stuf în 5 mai 1835.

Având deci o veche tradiţie elenii fie din Insulele Ionice, din Constantinopol, Smirna, din insulele Marii Egee urmau să se stabilească după data de 27 februarie 1837 sub pavăza ţaristă a guvernatorului Novorossiei şi Basarabiei anume Mihail Semionovici Voronțov la gura de vărsare a Dunării pe limba de uscat a malului drept al Braţului Sulina.

Guvernator care va trasa şi planul viitoarei aşezări cu uliţele înşirate în ordine numerică şi legate între ele prin altele în unghi drept.

Doar două la începuturile ei.

Astfel la 17 iulie 1837 acolo erau vreo 10 sau 12 case plus cea a guvernatorului local, ridicate pe suvița de nisip mărginită de stuh.

Vestita și temuta Bară de la Gura Sulinei, visul urât al oricărui căpitan de corabie și piroscaf, în luna lui Undrea a anului 1839 “…se află la aproximativ ½ mile depărtare de insulă (sic)   926 metri nn.

La 1840 ajunseseră la 40 de case mici și cabane din lemn, 3 sau 4 depozite, o casă pentru șeful poliției, una pentru Căpitanul de port – Soloviev P.V., stăpânul coastei – o cazarmă pentru kazacii politiști, alta pentru cei 30 de marinari de pe bradvahta au barabafta ruseasca.

 Populaţia stabilă, excluzând pe militari şi ceilalţi funcţionari guvernamentali, nu depăşeşte 100 de suflete.

 Această populaţie se măreşte în timpul sezonului de navigaţie cu oamenii de pe navele de alimbare a mărfurilor şi alţi muncitori din diferite localităţi care găsesc de lucru în shipping…” (s.n.)|[2]|

 Se îndeseau arahnidele

 Avea să crească și întărească pânza în care picau ca muștele corăbiile armatorilor și căpitanii lor urmare păiajenilor cu crucea în frunte, cu galoane, fireturi și tinichele drept decorații.

   “…aproape toţi ofiţerii de la Sulina sunt proprietari de vase de transbord, astfel încât, pentru a menţine preţurile ridicate, se are grijă ca nu prea multor gabare să li se permită a opera la Sulina.

  Concurenţa este astfel înlăturată şi proprietarii vaselor de alimbare îşi fixează navlurile după cum doresc…

   …cu cât se plăteşte mai mult vaselor de alimbare, cu atât mai mult câştigă ofiţerii atunci când vasul angajează o gabară în amonte pe fluviu pentru a aduce la Sulina o parte din încărcătura vasului.

 Gabarei i se permite să alimbeze dincolo de bară vasul care a angajat-o, dar nu se i se permite de ofiţerii ruşi să mai alimbeze un alt vas  până când respectiva gabară nu a obţinut un permis de la Şeful Poliţiei.

 Pentru a obţine această autorizaţie, Căpitanul gabarei trebuie să plătească 10 % din navlul său, Şefului Poliţiei.”|[3]|

Dacă în veacurile trecute deii de Tripoli,Tunis, Bona, Bougie, Alger, Salee și însuși Marele Sultan încasau 10% dijma din pradă  de la pirații pe care-i ocroteau în Mediterana și Atlantic, obiceiul  avea să fie preluat de pravoslavnicii ofițeri ruși de la Gura Sulinei

Stră, stră, străvechea dijmă, bat-o vina!

Își împărțeau apoi banii între ei, frățește.


[1] Tudor Mateescu – Idem, Doc.81 pag.102

[2] Public Record Office, Foreign Office, Dos.78/446, f.270-277

[3] Idem


Imagine 1 – Sulina în anul 1854

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: