Skip to content

Republica piraților de Dunăre… (5)

29 Septembrie 2017

Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 29 septembrie 2017


Astăzi, episodul al cincilea în cadrul mini serialului nostru despre pirații de pe Dunăre. Autor este scriitorul Tudose Tatu, un adevărat specialist al istoriei Dunării de Jos. Textul reprezintă un fragment din volumul „Republica piraților de Dunăre. Sulina kesaro – kraiască”, în curs de apariție.

Nicolae C. Ariton

http://www.mistereledunarii.ro


 

Republica piraților de Dunăre. Sulina kesaro-kraiasca

(fragment de volum)

Lor li s-au alăturat ulterior 45 de alte naţiuni, fapt ce a abolit practica în întreaga lume.

Singura excepţie a fost Statele Unite, care nu a semnat acea declaraţie.

Deh, îşi păstra încă de pe atunci independenţa de acţiune ce va deveni globală!

Nu, Sulinioţii nu au fost spumegători de mare!

Ei dispuneau contra plată doar de autorizaţia de a ieşi în radă sub privegherea tunurilor bradvahtei ori barabaftei ruseşti, vasul de pază al marinei ţariste, pentru a alimba vasele ce aveau nevoie să-şi reducă pescajul pentru a trece de temuta Bară.

Ar fi existat căpitani chiori ori marinari cu câte un picior tăiat, sau o mână lipsă, dar aceştia îşi datorau nenorocirile accidentelor obişnuite pe vreme de furtună, ori neatenţiei.

Echipaje erau destule pe cârlacele ce transbordau grânele pe vasele care ieşeau din Dunăre în rada neadăpostită a portului şi apoi urmau să plece pe Marea Neagră până în Europa nordului şi ceţosul Albion.

Tunuri, pistoale şi flinte ar fi fost, dar majoritatea aparţineau soldaţilor de pe brandvahta rusească, kazacilor călare şi politiştilor locali.

Ofiţerii şi mai marii, puchinoasei aşezări le foloseau intens la vânătoare.

Nu existau săbii de abordaj, harpoane ori căngi cu 4 colţi şi otgoane lungi, ci doar ţepoaie, ghiondere şi vâsle.

Lumea simplă prefera şișurile au cuţitele şi în cel mai fericit caz iataganele şi neoaşa bâtă.

Flamuri negre etalând pe ele ori un craniu cu oase încrucişate au hârci, fie schelete ce cinsteau din pocale sau iatagane dreptcredincoase la tăiat capete, nu existau.

Se preferau culorile vii, strălucitoare în lumină

Pavilionul de port liber al Sulinei, cel cu crucea sfântului Andrei, cel al Eladei mai ales, al Turchiei, leul veneţian al Insulelor Ionice străjuit pe aceea pânză de Union Jack şi apoi mulţimea celorlalte naţiuni maritime, doar ele fluturau în vânturile neostoite ale coastei joase.

Iar nave venind de pe lumea cealaltă precum Olandezul zburător ori Perla Neagră nu-şi făceau apariţia în vremuri de furtună au când luna era mâncată de vârcolaci, nici nu acostau.

În schimb întâlneai marinari cât cuprinde, în timpul sezonului bun de mare, de navigaţie, vorbind în toate limbile Mediteranei, Europei de Nord şi Albionului.



Sulinioţii de purtat cercei în urechi poate purtau, dar de ghiuluri pe degete doar cei ajunşi aveau parte.

Mătănii prefirate printre degete, asemenea

Medalioane prea puţine, doar câte o cruciuliţă de argint ori de lemn atârnate la gât.

De purtat umblau mai cu toţii în pantaloni scurţi până la genunchi şi şalvari turceşti

Cămeşi de pânză groasă, centură, chimir de şale pentru greutăţi, ilice pe vreme bună, pieptul gol, turban ori cu capul descoperit, suman şi cizme pe vreme rea, ori o sarică sau o manta de aba, groasă şi căciuli pe vremea anotimpului rău de navigaţie.

Oameni ce munceau pe rupte, cu lopeţi, cu saci, cu cârca, o lume îndeobşte a bărbaţilor, femeile fiind extrem de rare.

Doar 200 la peste 4 000 de bărbaţi în vremea sezonului de navigaţie şi asta taman pe la 1855-1856.

O populaţie bântuită de molime, de friguri de Dunăre, de ciumă şi holeră uneori, bolile aduse tocmai din Arabia, de la Alexandria, via Constantinopol au Ţarigrad şi purtate pe valuri de corăbiile ce transportau bumbac ori ţesături, cu cohortele lor de şobolani.

Ca distracţii erau însă tavernele şi cafenelele unde se bea raki, mastică de Chios, vinuri de Arhipel, se juca biliard, zaruri, partide de stos cu cărţi măsluite ori nu, se cânta la guzlă, bouzouki, mandoline….

 Lumee, lumee, soro lumee!

Lumea amestecată a tuturor porturilor Levantului, Mării Negre şi Dunării maritime vorovind greceşte, turceşte ori talieneşte, dar între ei folosind lingua franca  graiul universal al bazinului Mării Mediterane.

Ciolane albe risipite, mai găseai pe plajă, resturi de naufragiu da, însă cufere pline cu comori, ori semne înscrise pe stânci, pietre, copaci, iok, vorba turcului.

Ce semne puteai lăsa pe nisip, pe apă, pe lintiţa bălţilor, ori pe stuhăriile malurilor joase.

Comoara exista totuşi şi avea culoarea aurului vechi.

Era grâul tare, grâul moale, cel roşu au kîzîl hintassi şi grâul indian cum îi spuneau englejii, au turcesc după alţii, popuşoiul, mălaiul ori porumbul pe limba moldo-vlahă.

Comoară uşor de aflat, că doar venea singură la tine, pe apă.

Cum priveau cei din Sulina învârtelile lor?!

Noroc chior, chilipir si ciupeala, cuvinte de limbaj zilnic.

Mai simplu, erau doar nişte afaceri, pe greceşte επιχείρηση ori mai simplu treabă au „εργασία”  sau de ce nu chestie  adică „υλικό „ iar în limba de comunicare interetnică lingua franca calchiată pe cea italiană drept lavoro, affare ori cosa.

De aici până la cosa nostra aveau să se scurgă destul de mulţi ani, dar în esenţă în multe cazuri procedau precum îi vor urma cei de peste ocean.

Proprietarii de cârlace pompos numiţi armatori de erau adesea căpitanii lor, piloţii marinarii şi mahalii te legau financiar şi te jupuiau atunci când nevoia Barei şi a bancurilor de la Argani ori de aiurea de pe canal, te obliga să apelezi la ei.

Formau adevărate legături ferme de interese, lanţuri de care nu puteai nicicând scăpa.

Astfel la noi, la Dunărea de jos, se vorbea în limba moldo-vlahă de adevărate frăţii, desigur nu revoluţionar masonice, iar de la Ţarigrad şi până în Arhipel dar şi mai la soare apune doar de confrerii.

Tradiţia afacerilor necurate, a tâlhăriei pe apă, a pirateriei în zona noastră era veche de când lumea, hoţiile fiind înlesnite de configuraţia fluviului, de zona sa inundabilă, de miriadele de bălţi, canale, privaluri, japşe, chiciuri…dar termenul modern avea să fie consacrat, cum de altfel, de ziarele şi jurnalele acelui timp.

Presa exclusiv cea occidentală, a Europei flămânde, avea să propulseze Sulina pe primul loc al preocupărilor cabinetelor din capitalele renumite ale vremii, Paris, Londra, Viena, Berlin și evident diplomației.

Anume ea va fi răspunzătoare pentru sintagma ce va marca o vreme destinul așezării și va duce la invenția legendei.

De ieri, de astăzi, de mâine.

Limbajul ziaristic de început, evident din foile cele mai apropiate de spaţiul respectiv îi caracterizează pe cei din Sulina drept „raubwerke” şi „raub” iar mișculaţiile lor drept „banditism”  iar pe ei cu acelaşi „raub” respectiv hoţi sau tâlhari.|[1]

Tudose Tatu


[1] Kronstadter Zeitung Nr. 94 din 18.06.1855 pag.258



Imagine 1 – Sulina în anul 1870

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: