Sări la conţinut

Tulcenii între vin pelin și tulburel… azi, despre tulburel (adică, partea II-a)

28 septembrie 2018


Ceea ce trebuia să fie un articol mic despre viața tulcenilor, între două  repere bahice, adică vinul pelin și tulburel s-a lungit atât de mult, încât a trebuit să-l ticluim în două episoade. Deci, astăzi, partea a doua, dedicată vinului tulburel.

Nici acum nu știu precis, dacă pe vremea când eram copil, adică prin 1970, oamenii așteptau sosirea toamnei pentru bogăția de fructe și legume sau pentru tulburel. Adică, pentru a fi mai precis, pentru „Ziua recoltei”, o manifestare aproape uitată astăzi, în care se organiza un fel de expoziție cu vânzare, cu produse agricole din tot județul (nu că această sărbătoare s-ar fi ținut numai în Tulcea, era unul de-a dreptul național) sau pentru „Mustării”.

Ziua recoltei era o manifestare, care în prima fază, prin anii șaptezeci era mai mult gastronomică și mai puțin politică, pentru ca o dată cu trecerea anilor să fie mai mult politică (de la care lipsea doar defilarea, cu toate că pe ici pe acolo, chiar se și defila), și dacă tot vorbim de lipsuri, spre 1989, lipsea chiar subiectul manifestării, respectiv fructele și legumele. În primii ani, zilele recoltei erau adevărate sărbători, în care tronau mustăriile, cu tulburel din diferite zone viticole ale județului Tulcea, alături de pastramă rece sau la grătar. Era o mândrie pentru cooperativele agricole de producție să participe și să-și expună cele mai frumoase produse iar vizitatorii să cumpere, direct de la producătorii (folosind un limbaj actual),  la prețuri mai mici cele mai frumoase și gustoase produse. Cum spuneam, cu trecerea anilor, lucrurile au degenerat, astfel încât în prima duminică din octombrie (ziua de deschidere oficială a manifestărilor de acest gen), se amenaja un fel de stand, de mari dimensiuni, cu tot felul de lădițe pline cu fructe și legume,  bine păzite de câțiva milițieni (nici acum nu știe clar dacă erau adevărate sau butaforie împrumutate de la teatre). Pentru popor erau aduse câteva zeci de camioane cu cartofi, varză, roșii și gogonele pentru murături, pe care oamenii le cumpărau cu sacii, pentru proviziile de iarnă. Nimic din farmecul de altădată, nici măcar mustăriile nu se mai deschideau în cadrul târgului, doar panica și disperarea de a cumpăra câte ceva de mâncare.



Existența mustăriilor nu a fost obligatoriu legată de existența acestor târguri de toamnă comuniste. Ele au existat cu mulți ani înainte și există o teorie bahică care susține că acestea au fost un fel de proto terase din zilele noastre, adică cei care au inventat restaurantele în aer liber. Tehnica era cam așa, în podgoriile care se întindeau înainte pe dealurile din toate orașele și satele, inclusiv în București, vierul smulgea câteva țambre din gardul de la uliță, scotea câteva butoaie pe post de mese și aducea tulburelul abia stătut din fiert, dulce-acrișor, ușor tulbure (de unde îi venea și numele). Pentru apetit, cârciumarii improvizați, dar isteți, puneau la bătaie și pastramă, care putea fi servită rece sau la grătar. Tulburelul mai era numit și „zăpăceală” pentru că fiind încă „neașezat”, se ridica repede la cap și cobora brusc în picioare, secerând consumatorii ca spicele de grâu. Nopțile de toamnă erau însă încă calde, așa că se putea trage un pui de somn, până în zori, pe marginea drumului sau sub un butuc de viță de vie. Dar să-i dăm cuvântul celebrului și regretatului Radu Anton Roman, pentru a ne explica cum stă treaba cu tulburelul, cu talentul său de gourment și de povestitor, care l-a făcut pe însuși aprigul cercetător subacvatic Jaques Cousteau, aflat în expediție la Gurile Dunării, să uite să mai plece (R.A. Roman a fost angajat ca traducător al expediționarilor francezi în România. Nu se știe ce au găsit aceștia în adâncurile Dunării și Mării Negre, dar au purtat cu ei, în Franța, amintirile unor festinuri pantagruelice românești, ticluite de traducător). „In afară de must, e amuzant să mai bei şi altceva din setea toamnei – dar nu vin, căci vinul e o operă de artă, clasică, limpede şi riguroasă, iar pastrama e o provocare primitivă – ci tulburel poznaş, pişcăcios la limbă. Şi numai tulburelul de Zaibăr (berbecel, ,,ananas”, o mie unu, pichet, etc.), adică ţoapa mesei şi a viilor nu dă dureri de cap şi stricăciune maţelor. Chiar şi petrecerile cu neamuri proaste au hazul lor, totul e să ştii să te bucuri de viaţă şi de ce îţi dăruie ea, cum i se năzare! Şi iar intră în discuție, obligatoriu, celălalt tulburel de pastramă, cel de Drăgăşani, cunoscut dumneavoastră, şi luat în seamă şi în căni imediat după cules, de prietenul Nicu Zinca, cam aşa: ,,Să bem tulburel, Radule, că a venit toamna!” De unde ştii? ,,Se mută soacra-mea la noi şi se agită vinul vechi că-l simte p’ ăla nou!”[1]

Tulburelul din viile tulcene nu era cu nimic mai prejos față de cele enumerate de distinsul scriitor: Sarica Niculițel, Babadag și chiar Tulcea, de pe dealurile sale, sau chiar din buricul orașului, de pe strada Podgoriilor (numită  până în 1950, strada Bacus).

La mustării nu ne bătea însă nimeni. Eram cei mai tari și pentru simplul motiv că aveam cel mai mult și cel mai bun stuf din întreaga țară. Pentru că era aproape o lege nescrisă ca mustăriile care se deschideau la venirea toamnei să fie împodobite cu stuf, ulcele de lut și funii de ceapă și usturoi atârnate.

Probabil că era un fel de semnalizare a locațiilor, pentru ca mușterii să nimerească din prima, la venire, sau la plecare.

Nu sunt suficient de știutor pentru a vă întocmi un plan topografic al mustăriilor tulcene de altădată, îmi aduc însă aminte cu precizie de cea din Piața Veche. La intrarea din partea dreaptă (vorbesc de cele două intrări care străjuiau fosta alimentară, acum magazin cu nimicuri asiatice), se afla o cârciumă de piață (orice piață, care se respectă are cel puțin o bodegă), cam speluncă, cu toate că fusese deschisă în anii puterii populare. O știu destul de bine pentru că șef era nea Radu, tatăl prietenului și colegului meu de clasă Viorel Radu. Asta nu înseamnă că ne făceam veacul prin cârciuma pieței, nici măcar nu ne primea, dar era motiv de mândrie să fii prieten cu cineva care are tatăl șef de local (așa erau vremurile). Cum venea toamna, spelunca lui nea Radu își schimba fața precum în povești. Un adevărat gard împletit din stuf la intrare, tot felul de podoabe vegetale și mult tulburel, adus în butoaie și multă pastramă, despre care același distins și regretat R.A. Roman spunea: „(…) E o mâncare de toamnă, de timp mai rece, pentru că pastramagiul dibaci nu pune sare cu pumnul ci presară doar pânza cărnii până albește, ca să nu se usuce şi miezul şi să devină piatră. Pastrama cea mai bună e cea care se frige repede, în prima săptămână după ce s-a vânturat. Se mănâncă cu mămăligă, cu turte de mălai.”[2]

Încheiem aici vorbele despre tulburelul tulcean, și nu numai, la care am adăugat și nițică pastramă, pentru a completa peisajul.

[1] Radu Anton Roman – Bucate, vinuri și obiceiuri românești, Ed. Paideia, 1995

[2] Ibidem


De ceva timp, Misterele Dunării au revenit cu un nou sezon de articole. În următoarele săptămâni, vom da la iveală, în fiecare vineri, un articol având ca temă istoria tulceană. Va fi o adevărată călătorie în timp, în trecutul mai vechi și mai nou a frumosului nostru oraș, începând cu anii 1700-1800 și ajungând în prima parte a perioadei comuniste, ba chiar puțin mai târziu, până prin 1970. Ca de obicei, tematica este variată, de la povești cu oameni, străzi și case, ajungând până episoade cu bandiți, mai mult sau mai puțin celebri, politicieni și chiar modă. Toate acestea se vor scrie și citi în cadrul unui proiect cultural, sprijinit de Primăria Tulcea și intitulat „Tulcea. Întâmplări și fapte premergătoare marii uniri”, depășind puțin cadrul acestuia, în încercarea de a vă oferi o lectură cât mai plăcută. Vă invităm să fiți cititorii noștri!

Nicolae C. Ariton (www.mistereledunarii.wordpress.com)


Imaginea1 – cană de must

Imaginea2 – 1959-la-mustarie-de-ziua-recoltei se de siteul onestipedia.ro

 

 

Reclame
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: