Sări la conţinut

Mingea de fotbal…

26 octombrie 2018


Acest articol se adresează băieților. Mai puțin fetelor. Și pentru a fi expliciți sută la sută, se adresează celor care erau băieți mici prin anii șaizeci, șaptezeci… iar acum sunt băieți mari (unii le place să li spună bărbați, dar este problema lor).

În perioada, de care aminteam puțin mai devreme, toate lucrurile erau altfel, inclusiv mingile de fotbal. Și când afirm aceasta, mă refer chiar la mingile de fotbal adevărate, folosite pentru meciurile oficiale și care dacă ajungea în mâinile (picioarele) unor puști, era un motiv de mare sărbătoare. Mingile de fotbal de altădată erau cusute din bucăți de piele și pentru că această muncă complet artizanală nu avea nici o șansă să  rețină aerul în interiorul său, în mingea respectivă se introducea o cameră din cauciuc. În felul acesta, o minge de fotbal semăna destul de mult cu un pneu de automobil.

Să zicem că erau asemănătoare, dar nu la fel… camera de cauciuc se introducea, de exemplu, în interiorul mingii, printr-un șliț prevăzut cu un șiret, care după umflare, avea menirea de a ține în interior muștiucul camerei, fără ca acesta să iasă, iar mingea să semene cu un pepene cu vrej. Combinația aceasta de minge și cameră era un ansamblu, care cântărea mai mult decât dublu față de o minge de fotbal  din zilele noastre, iar dacă mai și ploua, pielea se îmbiba cu apă, greutatea crescând semnificativ. Dar nu aceasta era problema, ci faptul că în timpul jocului, dacă aveai ghinionul să lovești cu capul și să nimerești șiretul, ăla erai! Dacă nu rămâneai cu un cucui zdravăn, cu o vânătaie tot de alegeai, sau măcar cu o amprentă de șiret, căruia îi mai lipsea doar cerneala pentru a se transforma într-un tatuaj fotbalistic (nu mă refer la tatuajele fotbaliștilor din zilele noastre). Problema cea mare a unei asemenea mingi era umflatul camerei. Aceasta se putea realiza cu ajutorul unei pompe (care putea fi specială pentru mingi, cu supapă sau, mai des, de bicicletă) sau cu gura. Nu-i punem la socoteală pe băieți de vaporeni, de care Tulcea de altădată era plină, și care ieșeau pe maidan cu mingea de piele (adusă din Las Palmas) și pompa strălucitoare din tablă colorată, pentru că ăștia erau cărpănoși și doar făceau paradă de minge și pompă, nelăsându-le din brațe nici bătuți, pentru că bătaia ar fi continuat, probabil acasă și mai abitir dacă ar fi întinat frumusețe de minge și pompă aduse de peste țări și mări.

De obicei, camera mingii de fotbal era umflată cu gura, de cel mai vânjos din toată puștimea, căruia, cu toată străduința (la finalul operațiunii, era stacojiu) abia o umfla cât să sară ca o broască șchioapă. După ce era legat și șiretul, adică după aproape jumătate de oră de muncile lui Sisif aplicate la o bucată de piele și cauciuc, mingea era aruncată în sus, în uralele tuturor de bucurie și porneam valvârtej către terenul de fotbal. Aici facem o divagație pentru a vă spune că sunt unul din puțini tulceni în viață, care am avut onoarea de a juca pe gazonul stadionului Stuful din Tulcea. Acesta se afla pe locul Parcului Personalităților (cu aproximație între Sala de Sport și Casa Sindicatelor), era înconjurat de un gard din plăci de beton, cam de trei metri înălțime) și avea un gazon mai mult decât englezesc. Sau cel puțin așa mi se părea la timpul respectiv. Nu mai țin minte cum am reușit să pătrundem pe stadionul bine păzit, probabil printr-o gaură din gard și ne-am trezit o adevărată hoardă de puști pe cel mai grozav gazon tulcean (unicul la vreme respectivă). Eram sigur că va fi cel  mai nemaipomenit meci fotbal din viața noastră. Dar că au intervenit două lucruri: după prima tură de la o poartă la alta, aproape am leșinat de oboseală, fiind salvați (fugăriți) de un paznic binevoitor, care doar ne-a amenințat că ne urechează. Cele mai teribile meciuri de fotbal cu o minge din piele se susțineau în gropile de fundații ale blocurilor. Să vă explic. Deoarece la Tulcea,  pământul de fundare este moale, se sapă o groapă adâncă de 3-4 metri, iar pe fundul acesteia se execută o așa numită pernă de pământ, alcătuită din mai multe straturi de pământ, compactate cu cilindrul compactor (un fel de tractor cu trei cilindri metalici în loc de roți). Înainte de montarea cofrajelor pentru fundații, groapa de fundație era în stăpânirea puștimii, ca teren de fotbal. Este perfecțiunea întruchipată în materie de teren de fotbal, din această cauză, nu am înțeles, până la un moment dat, de ce terenurile de fotbal nu se construiesc în gropi cu pernă de pământ. Aceasta până într-o vară când în urma unei ploi torențiale, terenul (groapa) noastră de fotbal s-a umplut cu apă, cam cum se inundă centrul orașului când plouă  mai multișor peste Tulcea. Ca să nu mai divagăm prea mult de la subiectul mingilor de altădată, vă mai spun doar ce curse de caiac-canoe ieșeau în gropile respective, cu panouri de cofraj, pe post ambarcațiuni.



Cu toată grija, nu rareori, camera mingii de fotbal se spărgea, motiv de mare tristețe printre puștime. În asemenea situații, se dezlega șiretul, se scotea camera, se căuta spărtura (de multe ori atât de fină, încât camera trebuia introdusă într-un vas cu apă, urmărindu-se cu atenție bulbucii de aer) și aceasta era lipită cu petice speciale. Se găseau aproape la orice magazin și erau de două feluri: prin lipire la rece (dar nu rezistau prea mult) și prin lipire la cald, unde era o adevărată tehnologie de vulcanizare. O cameră cu unul sau două petice era deja compromisă, zburând ca un OZN din cauza modificării centrului de greutate. De obicei, de la al treilea petic în sus, camera era sacrificată, fiind înlocuită cu una nouă, care costa 5 lei (bani buni le vremea respectivă). Sacrificiul camerei consta în tăierea acesteia în șuvițe lungi și înguste folosite la construcția de praștii. Dar acesta este deja un alt subiect, despre care vom discuta într-un articol viitor.


De ceva timp, Misterele Dunării au revenit cu un nou sezon de articole. În fiecare vineri, vom scoate din negura uitării un articol având ca temă istoria tulceană. Va fi o adevărată călătorie în timp, în trecutul mai vechi și mai nou a frumosului nostru oraș, începând cu anii 1700-1800 și ajungând în prima parte a perioadei comuniste, ba chiar puțin mai târziu, până prin 1970. Ca de obicei, tematica este variată, de la povești cu oameni, străzi și case, ajungând până episoade cu bandiți, mai mult sau mai puțin celebri, politicieni și chiar modă. Toate acestea se vor scrie și citi în cadrul unui proiect cultural, sprijinit de Primăria Tulcea și intitulat „Tulcea. Întâmplări și fapte premergătoare marii uniri”, depășind puțin cadrul acestuia, în încercarea de a vă oferi o lectură cât mai plăcută. Vă invităm să fiți cititorii noștri!

Nicolae C. Ariton (www.mistereledunarii.wordpress.com)

Reclame
One Comment leave one →
  1. Vio permalink
    30 octombrie 2018 23:32

    Frumoasa copilarie

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: