Sări la conţinut

„Pierdut în Tulcea”, de Nicolae Ariton – Primul roman istoric tulcean de valoare – prezentare – prof. Gheorghe Bucur

4 noiembrie 2018

Recenzie publicată în volumul „Scriitori tulceni din trecut  și de azi”, Tulcea 2018, autor prof. Gheorghe Bucur

 

A scrie un roman istoric bun este o întreprindere mai mult decât dificilă, căci trebuie îndeplinite o serie de rigori nu tocmai uşor de realizat. În primul rând, trebuie cunoscută bine epoca evocată şi înfăţişată ca atare, cu peisajul socio-politic-econonmic specific şi umanitatea caracteristică. Apoi, se impune o cunoaştere, cel puţin medie, a limbajului timpului. În al treilea rând, este necesară folosirea adecvată şi echilibrată a acestor componente de fundal, pe care să se înalţe  firesc povestea ficţională.

Am beneficiat de lectura manuscrisului în faza de elaborare a lucrării. Acesta datează dintr-o perioadă anterioară publicării celor două cărţi de popularizare a istoriei Tulcei din ciclul TULCEA, LA 1870: Povestea adevărată a lui Nifon Bălăşescu, Ismail Bey şi a lui Charles Hartley (publicat în 2012) şi Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat şi Said Paşa (apărut în 2013), fiind redactat, după  cum precizează autorul, între 15 ianuarie şi 31 august 2011. El cuprindea, iniţial, secvenţe ample despre personalităţi, precum Charles Hartley, Nifon Bălăşescu şi Ismail Bey, care au jucat un rol important în istoria Tulcei în anii 1870. Textul era interesant, dar greoi. Episoadele descriptiv-narative, necesare prezentării celor trei personaliţi,  estompau în destul de mare măsură firul narativ principal dedicat protagonistului. Soluţia aleasă de autor de a despărţi naraţiunea pur istorică de cea literară este una corectă şi potrivită, deoarece, în acest fel, avem de a face cu două categorii diferite de lucrări, ambele adecvate tipului de problematică abordat şi, mai ales, intenţionalităţii auctoriale şi specificului subiectului. Dacă primele două lucrări au fost realizate ca texte istorice de graniţă, având caracter de popularizare, din care însă nu au lipsit  elemente ale artei literare, care, aşa cum am arătat în prezentările făcute cu ocazia lansării lor, asigurau interesul şi atractivitatea pentru fapte din trecut, ce ar fi putut să nu incite un lector, să zicem, comod, volumul Pierdut în Tulcea este, prin excelenţă, un text narativ ficţional.  Lucrarea beneficiază din plin de datele istorice, cunoscute de autor şi folosite deja (în prima lucrare tipărită, amintită mai înainte), şi  de   personajele reale ale timpului, ca profesorul Nifon Bălăşescu şi englezul Ch. Hartley,  care se constituie într-un fundal realist şi, mai ales, credibil pentru epoca înfăţişată, fapt esenţial pentru o carte de evocare istorică.

Textul, prin dimensiune (251 p.), prin amploarea acţiunii, prin diversitatea conflictelor, numărul destul de mare al personajelor, prin multitudinea de episoade, care dau, prin amănunte, iluzia vieţii autentice, se înscrie, ca text narativ, în categoria romanului. Autorul însuşi notează şi pe copertă, şi pe fila a doua că avem de a face cu „un roman istoric de aventuri”. Acţiunea desfăşurată în 1870 – 1871 în localităţi precum Constantinopol, Sulina şi Tulcea, sau în Delta Dunării, faptele şi întâmplările neobişnuite şi periculoase prin care trece eroul, Aristotel-Platon Cantemir, fac, evident, ca formula enunţată, care exprimă intenţia şi dorinţa autorului, să fie corectă, apreciere la care subscriem şi noi întrutotul. Componentei reale a textului, care constituie cadrul veritabil al epocii, se adaugă una imaginară substanţială, legată, în special, de întâmplările aventuroase prin care trece   personajul principal. Scriitorul evidenţiază, pe coperta patru, cu intenţia de a deschide cititorului un orizont de aşteptare pentru a-i trezi interesul,  amestecul de realitate şi de imaginativ: „O ficţiune istorică, cu personaje şi întâmplări imaginare, alături de nume reale, precum Nifon Bălăşescu şi Charles Hartley,    într-o Tulce aşa cum a fost şi nu va mai fi niciodată”. Se subliniează, astfel, unicitatea imaginii din trecut create, care,  dacă nu va fi cunoscută acum prin această lectură, se va rata ocazia de a mai cunoaşte ceva asemănător, căci această realitate va fi pierdută pentru totdeauna.

Acţiunea începe în decembrie 1870.

Firul naraţiunii este, relativ, simplu. Aristotel-Platon Cantemir, modest funcţionar al Capuchehaiei (Ambasada) României la Constantinopol, se hotărăşte ca drumul de întoarcere acasă, la Bucureşti, să nu-l facă pe ruta obişnuită, ci urmând pe apă traseul Constantinopol – Sulina – Tulcea, şi apoi, spre Bucureşti  prin Galaţi cu trenul. Dl. Ariton foloseşte, aici, motivul tradiţional al drumului, care este, de fapt, un adevărat labirint, plin de capcane pentru erou, iar întoarcerea acasă va însemna parcurgerea unui autentic drum iniţiatic. Suntem tentaţi să spunem că protagonistul ne apare ca eroul din poveste, care în călătoria sa este supus la diferite încercări, învinge diverse piedici şi novicele de la început, iniţiindu-se în varii taine ale vieţii, se maturizează.

Putem identifica în naraţiune şi motivul lui Ulyse, motivul întoarcerii acasă, drum presărat cu nenumărate piedici. Se pot constata, însă, două diferenţe majore: eroul antic grec este matur şi format ca personalitate, Cantemir este un tânăr în formare; Ulyse era aşteptat acasă de soţie, valahul este  necăsătorit, motivul întoarcerii lui acasă fiind altul: de a fi recunoscut ca intelectual în capitala ţării.

Întâmplările au caracter  aventuros.

În seara dinaintea plecării este arestat şi dus în faţa şefului poliţiei din Istambul, Aga Abdullah, de la care află, cu stupoare, că el, care îşi petrecuse timpul liber prin biblioteci, căutând informaţii despre români, fusese socotit spion valah sau moscovit, fiind urmărit doi ani de zile de serviciul secret turc, dar şi de serviciile altor ţări, şi este norocos că, luat acum sub ocrotirea lui Charles Hartley, şeful Comisiei Europene a Dunării, poate părăsi Istambulul.

Îmbarcat pe vasul CED, „London Bridge”, Aristotel-Platon Cantemir este salvat de internare într-un lazaret de ciumaţi (spital), datorită colonelului Hartley; pe mare, spre Sulina, sunt atacaţi de piraţi, dar folosindu-se, la ordinul colonelului, mitraliera, armă nemaicunoscută şi de mare forţă de distrugere, o navă a tacatorilor este scufundată; negustorii îmbarcaţi cu el pe vas, aflând că se trage din familia lui Dimitrie Cantemir, îi propun să-l sprijine cu bani ca să  ajungă domn al Moldovei pentru a le facilita negustoriile; plecând din Sulina, pentru că Dunărea îngheţase în câteva ore, cu nişte corăbii mici cu tălpice de sanie, conduse de lipoveni pricepuţi, noaptea, la un popas în Deltă, sunt atacaţi de cerchezi, iar eroul este rănit la mână. Ajuns la Tulcea în stare critică, este salvat de un priceput medic evreu, Carol Faimblat, de a cărui fiică, Shifra, se îndrăgosteşte; acuzat de o ceată de tulceni că este vampir care a furat copii pentru a le lua sângele, scapă şi el şi medicul  datatorită intervenţiei unui actor din Iaşi, înscenându-se un ceremonial justiţiar evreiesc „More Judaico”. Îl cunoaşte pe   ieromonahul Nifon Bălăşescu, Directorul Şcoalelor Româneşti din Dobrogera,  a cărui propunere de a deveni învăţător la Şcoala românească „de buchiseală” de pe lângă biserica Sfântul Nicolae o acceptă pentru a-şi putea plăti datoriile făcute cu operaţia la mână şi cu îngrijirea sa.

Ultima parte a romanului conţine o autentică intrigă poliţistă, ingenios introdusă în economia textului. Eroul, chemat să participe, ca învăţător, la o întâlnire unde cadiul pune problema copiilor dispăruţi în ultima vreme în Tulcea, formulează, interesându-se firesc de ce se întâmplase, prea multe întrebări, iar oficialul turc găseşte ocazia de a „pasa” cuiva cercetarea, numindu-l „cadiu scotocitor”, promiţându-i chiar o iradea (act) de împuternicire şi gardă care să-l ajute în cecetări. Coroborând inteligent diferite informaţii, reuşeşte, cu ajutorul colonelului Hartley, a lui Nifon Bălăşescu şi a doctorului Faimblat, să descopere, într-o tabără secretă la Babadag, copiii dispăruţi, care erau pregătiţi de doi luptători turci pentru a reînvia fostul corp al ienicerilor, desfiinţat cu ani în urmă pentru revoltele împotriva sultanilor, şi să îi trimită acasă, iar maturii vinovaţi, lăsaţi liberi, afirmă că pleacă spre Constanţa, lucru, de altfel, îndoielnic.

Tipologia umană, de mare diversitate, datorită specificului multietnic al localităţii, impresionează prin autenticitate.

Distingem, în roman ,  două categorii tranşante de personaje: reale şi inventate.

Două personalităţi, cunoscute din primul volum Tulcea, la1870, englezul Ch. Hartley şi profesorul Nifon Bălăşescu, apar, acum, în ipostaze, mai ales, neoficiale.

Colonelul englez are 47 de ani. Format ca militar, este un om de acţiune și ,ca inginer, este un constructor de geniu. Personalitate apreciată internaţional, cu mari merite în realizarea canalului navigabil Sulina, recunoscut, ca atare, şi de otomani, este solicitat şi în Egipt pentru lucări similare. El se foloseşte de poziţia lui oficială pentru a-l ajuta şi a-l ocroti pe tânărul Cantemir, care intră, fără să vrea, în diverse încurcături.   Îi mărturiseşte valahului că se pregăteşte să iasă la pensie. Autorul ni-l prezintă acum, mai puţin în ipostaze oficiale şi mai mult în relaţiile interumane, cu evidenţierea modului de viaţă specific englezesc.

Ieromonahul Nifon Bălăşescu este înfăţişat, mai ales, în strădaniile lui de a crea şcoli româneşti şi de a asigura bunul mers al celor existente, luptându-se cu lipsa de manuale, localuri şi învăţători.  Sprijină direct iniţiativa fiicei doctorului de a scoate un ziar românesc, Glasul Tulcei, acţiune în care îl atrage şi pe tânărul intelectual sosit pe neaşteptate în oraş. Deşi nu s-a găsit până în prezent o fotografie a renumitului director al Şcoalelor Româneşti din Dobrogea, autorul îi creionează un succint portret fizic, care credem că nu e departe de   adevăr: „Era înalt, slab,  cu faţa osoasă, încadrată de o barbă în care firele negre se împleteau cu cele albe. Părul lung şi rar era pieptănat pe spate. La cei aproape şaizeci şi patru de ani, Nifon Bălăşescu avea acea privire care dădea impresia că sufletul arde, pe care Cantemir o mai întâlnise doar la românii veniţi din Transilvania.” (p.150)

Este interesant de observat că a treia personalitate din tripleta prezentată în volumul istoric publicat în 2012, Ismail Bey, nu apare direct ca personaj, ci doar prin două referiri la poziţia lui de mutesarif al sangeacului Tulcei, autorul distanţându-se de prezentarea iniţială şi prin neimplicarea acestuia în acţiunea propriu-zisă.

În al doilea grup de personaje, cele inventate, putem distinge două categorii: cele în care sunt prezente o serie de elemente ale realităţii umane tulcene, recognoscibile, eventual, într-o anumită măsură într-o anume ipostază umană concretă,  şi altele, proiecţii pur imaginare dar veritabile şi credibile, cum este chiar protagonistul.

O realizare tipologică remarcabilă este doctorul evreu Carol Faimblat. Păstrător al tradiţiilor etnice, medic de înaltă clasă, generos, politicos, împăciuitor, inteligent şi înclinat spre filozofare, ca toţi evreii, este o personalitate respectată de toţi în comunitatea tulceană. Nu ezită să-l trateze şi opereze pe tânărul rănit, aflat în stare critică (adus la el de lipovenii care-l transportaseră de la Sulina la Tulcea la  recomandarea inginerului Hartley), fiind ajutat de spiţerul Falk Greenblatt, apropiat al familiei doctorului.

Alte personaje, care intră în  această categorie ar fi Ibrahim Bey din Istambul, la a cărui bibliotecă poposea Cantemir cel mai des, grecul Kir Sofocle din Tulcea, lipoveanul Afanase, care l-a adus de la Sulina în acele corăbii-sanie etc.

Din rândul personajelor create, prin excelenţă, pe baza invenţiei, este chiar protagonistul. Aristotel-Platon Cantemir este fiu de învăţători săraci din marginea Bucureştiului, după cum singur mărturiseşte. A făcut studii superioare la Bucureşti şi Paris, ajungând la 22 de ani să lucreze la Ambasada Românie de la Constantinopol.  Cercetează cu sârg documentele din bibliotecile capitalei otomane,   visând ca la întoarcerea în ţară să devină profesor la Universitatea din Bucureşti sau Iaşi şi să publice câteva lucrări care să-l facă repede cunoscut. Aşadar, el îşi visează un viitor de cărturar. Drumul ales de întoarcere în ţară din dorinţa firească de cunoaştere a unui tânăr îl aruncă în vârtejul unor aventuri, cărora cu greu le va face faţă. Beneficiază de simpatia şi ajutorul unor persoane importante din jurul lui, cum  ar fi colonelul Ch. Hartley, doctorul Faimblat sau profesorul Nifon Bălăşescu. După o experienţă tristă de iubire cu spioana Dilara, acum sufletul îi este deschis pentru o nouă iubire cu frumoasa evreică Shifra. Deşi a rezolvat cazul copiilor dispăruţi din Tulcea, asupra lui planează posibila pedeapsă de a primi 25 de lovituri la tălpi, potrivit obiceiului locului. Colonelul englez îi propune să vină la Sulina la sediul Comisiei Europene a Dunării, unde ar fi sub ocrotirea sa, dar tânărul refuză, vrând probabil să-şi înfrunte direct şi conştient,de data aceasta, destinul, nu departe, însă,  de frumoasa conducătoare a ziarului Glasul Tulcei.

Romanele de valoare care înfăţişează Tulcea cred că la putem număra pe degete. Între acestea, aş menţiona creaţiile lui Valentin Şerbu, Carol Feldman („Domnişoara”), Adrian Buşilă, pentru perioada  interbelică şi postbelică, şi lucrarea în discuţie, pentru epoca de la 1870.

Arta scrisului, verificată şi exersată, pe texte de dimensiuni restrânse, cum sunt povestirile fantastice, cultivate de dl. Ariton cu ani în urmă,  a fost completată şi cizeletă în cele două volume cu un preponderent caracter documentar-istoric, din ciclul Tulcea la 1870, care au asigurat şi baza reală, documentară, necesară şi unui text de ficţiune, cum este acesta, Pierdut în Tulcea.

Constatăm că naraţiunea, dialogul şi descrierea, îmbinate în structuri naratologice destul de complexe, sunt mânuite cu pricepere de scriitor.

Nararea este firească şi desfăşurarea acţiunii bine condusă. Aţiunea nu trenează şi nici nu se împotmoleşte în amănunte neinteresante sau inutile. Naraţiunea conţine elemente ale unor tehnici moderne ca schimbarea perspecrivei narative, în funcţie de necesităţi, sau utilizarea rememorării şi a introducerii citatelor în rememorare.

Romanul începe abrupt (am zice, şi modern)  prin povestirea din perspectiva unui narator-personaj, care nu ştim deocamdată cine este: „Putea să jure că se plimba pentru ultima oară în apropierea vechiului zid bizantin.” (p.1) Perspectiva narativă ar fi una subiectivă, folosindu-se aşa-numita formulă „împreună cu”, doarece naratorul, aflăm mai tîrziu, este chiar protagonistul. Cu frazele următoare perspectiva se ambiguizează, putând fi şi „dindărăt”, în acelaşi timp, căci nu mai ştim exact dacă persoana a treia folosită nu aparţine cumva  unui narator extradiegetic: „Era atât de disperat să citească tot ce se afla în cămăruţele acelea uitate de timp, încât uita şi de mâncare şi de băutură.”(p.1)

Se introduce cu abilitate, în rememorare, dialogul direct: „– Valahule, îi spunea Ibrahim Bey, clătinând din cap nemulţumit. Se vede că eşti un creştin fără de lege. Te primesc doar că eşti ortodox şi nu un blestemat de latin.” (p.1 – 2) Din nou, nu ştim exact a cui este perspectiva: a eroului în rememorare sau  a unui narator auctorial distinct. Această ambiguizare, însă, are un deosebit efect expresiv de intensificare a implicării prin cumulare de roluri narative. Alteori, în amintire se folosesc ghilimelele pentru a reda exact cuvintele interlocutorului: „Nu le-am iubit (cărţile, n.n.) niciodată, dar nici nu le-am urât.” (p.8) De multe ori, se foloseşte tehnica „povestirii în poveste”, justificată de faptul că eroii, precum Ibrahim, Hartley, Faimblat ş.a., doresc să-şi prezinte, în faţa lui Cantemir mai ales, viaţa şi  să-şi justifice faptele şi atitudinile. Din aceste prezentări nu lipseşte umorul. Iată un fragment în care frizerul indian Raj din Tulcea justifică, în viziunea lui subiectivă, numărul mic al clienţilor şi, deci, puţinătatea câştigului, implicând ironie, autoironie şi autocompătimire, plină de haz însă: „Adunaţi, să tot  fie vreo cinzeci (clienţii, n.n.). În.  rest, toţi tulcenii umblă ca urşii, cu părul şi bărbile de un stânjen. Cică iarna le ţine de cald, şi vara îi apără de ţânţari! Să-i vezi pe lipoveni, ăştia parcă trăiesc doar ca să le crească barba cât mai mare. Bărbier în ţara lipovenilor! Am ajuns de râsul găinilor.” (p.202)

Dialogul este prin excelenţă caracterizator. In vorbire, cum s-a putut constata chiar din pasajul anterior, personajul îşi dezvăluie concepţiile, mentalităţile, atitudinile, autorul adesea privindu-l  detaşat şi cu umor.

Utilizată sub forma portretului, a tabloului sau a scenei, descrierea ocupă un loc important în economia textului. Portretul fizic se remarcă prin preciza detaliilor, iar când este făcut din perspectiva unui personaj, include subtil şi atitudinea acestuia. Imaginea farmacistului al cărui nume însemnă în germană „frunză verde” este creată  în viziunea lui Cantemir, care, însă,  nu-l agrea: „Geenblatt numai ca o frunză verde nu semăna. Un clămpău înalt, miop, cu o pereche de ochelari pe nasul prea lung pentru un om obişnuit.” (p.177-178)

Portretul moral implică imaginea generală a personalităţii. Iată în cuvintele Agăi Abdulah din Istambul,  caracterizarea făcută de agenta lui, Dilara, de care eroul se îndrăgostise: „Spune că eşti bine educat,  extrem de grijuliu cu femeile ce le iubeşti, un bun amant, dar că trăieşti cu câteva sute de ani în urmă din cauza cărţilor buchisite toată ziua, motiv pentru care te consideră cel mai mare tălâmbă cunoscut vreodată.” (p. 19)

Autorul strecoară, prin descriere, în dialog mai ales, informaţii interesante, de cultură generală, dintre cele mai diverse, cum ar fi numărul de soldaţi pierduţi de Napoleon în campania dezastroasă din Rusia sau despre acţiunea benefică medical a cătinei albe, despre caracteristicile „mitraliei” Gatling, unică în lume atunci (calibru 65 mm şi  care trăgea 300 focuri pe minut), asigurând vasului lui Hartley un mijloc de apărare redutabil, despre mijloace moderne de tortură, pe care le procurase şeful poliţiei din Istambul,  despre caracteristicile tehnice deosebite ale navei „London Bridge” a Comisiei Europene a Dunării, construită de austieci şi de care englezul era foarte mândru,  obiceiurile diferitelor etnii, mâncăruri şi băuturi specifice  epocii, preparatul cafelei la diferite popoare etc.

Scriitorul are capacitatea de a suprinde atmosfera  generală şi specificul locului. Un tablou general al oraşului, făcut din perspectiva personajului, asigură credibilitatea şi dă autenticitate imaginii, căci ea aparţine unui martor direct: „Abia acum,  Cantemir observă că mahalalele erau aşezate pe câteva dealuri, care înconjurau o mică vale…Ajunseră pe o stradă largă, pavată cu caldarâm din granit şi străjuită cu case cu două caturi, din piatră şi cu faţade frumoase. Locandele, prăvăliile şi atelierele se înghesuiau unele în altele, cu uşile care se deschideau direct în stradă, încercând parcă să-şi fure reciproc puţinii clienţi… Părea a fi un  adevărat turn Babel al negustorilor: evrei, turci, români, ruşi, fiecare în faţa prăvăliei îşi îmbia clienţii înăuntru, strigând din toată puterea bojocilor, în toate limbile pământului.” (p. 147-148)

Deşi eroul trece prin situaţii deseori tragice, tonul general nu este unul trist, ci, mai degrabă, încrezător , optimist şi, deseori, umoristic, creându-se o atmosferă  generală tonică.

Limbajul folosit surprinde culoarea epocii şi specificul etnic al locului. Lexicul se impune printr-o mare diversitate, dată de specificul realităţii înfăţişate. Termenilor arhaici şi tehnici (azimă – pâine nedospită, cofesărie – cofetărie; cambuză – magazie de alimente pe o navă, galion – navă de război)   li se alătură numeroase cuvinte specifice diferitelor etnii: turceşti (kacirmac – domnişoară, acele – repede, spahiu – soldat, sangeac – unitate administrativă, muezin – preot,  iradea – decret, ordin), greceşti ( kalimera – bună ziua, bogasier – negustor, catastif – registru), rusă-lipovenească (gospodin – domnule, rubaşcă –   cămaşă, priviet – salut), evreieşti (kippa – fes, melamed – învăţător, belfer – dascăl, kosher – vin), explicate cu grijă în subsolul paginii, prin care se creează atmosfera autentică a zonei şi timpului.

Romanul este unul complex. Din punct de vedere tematic, este istorc, de aventuri, dar şi poliţist. Din perspectiva personajului, este un roman al experienţei, al experienţei danubiene a unui tânăr cărturar valah de la 1870.

Textul are şi destule elemente din romanul de mistere, atât de mult cultivat în romanticul secol al XIX-lea. Secvenţe, cum ar fi călătoria cu acele ciudate corăbii-sănii pe Dunărea îngheţată, încercarea de incendiere a casei şi de lapidare a unor vampiri, participarea la o şedinţă de spiritism, înscenarea  ceremonialului „More Judaico” de pedepsire în sinagogă a unor spirite malefice, răpirea unor copii de către doi bătrâni ieniceri nostalgici ş.a.  Gândind şi la faptul că autorul însuşi a încadrat toate textele din acest ciclu în  proiectul intitulat semnificativ şi incitant Misterele Dunării, căpătăm un argument în plus.

Cartea se citeşte cu interes şi cu plăcere, căci are multiple valenţe: nu numai delectează, dar şi informează, şi educă. Lectorul de orice vârstă va găsi, credem, suficiente şi variate motive de încântare.

Finalul romanului  (precizăm, volumul I, căci autorul „ne ameninţă” şi cu o urmare) conţine o replică  a lui Nifon Bălăşescu, interesantă prin  jocul de cuvinte şi semnificaţiile multiple pe care le sugerează: „ – Ce loc mai e şi Tulcea asta de la capătul Rumeliei? Unii se rătăcesc, iar alţii se pierd.” (p.251) Cei ce „se rătăcesc” sunt cei doi turci, care răpiseră copiii şi, în tabără la Babadag, îi pregăteau în secret pentru a reînvia desființatul corp al ienicerilor şi, după ce au fost eliberaţi de colonelul Hartley, au zis că pleacă la Constanţa, dar zgomotul roţilor arăta că „rătăciseră” drumul, îndreptându-se spre Brăila. Ei, de fapt, erau nişte „rătăciţi” în timp, în istorie, încercând să refacă un timp trecut, ireversibil însă. Cine este „pierdut” în Tulcea, de aici, de fapt, şi tilul cărții, folosit în economia textului de mai multe ori ca laitmotiv,  şi ce semnificaţie are expresia las cititorului plăcerea de a găsi răspunsurile şi interpreta sugestiile.

Prin narațiunea Pierdut în Tulcea, cititorii (și în primul rând noi, tulcenii) pot vedea în prozatorul Nicolae Ariton un romancier autentic, de certă forţă narativ-expresivă, în plină ascensiune,  iar  volumul în discuţie se impune drept primul roman istoric tulcean de valoare.

prof. Gheorghe BUCUR

Reclame
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: