În urmă cu mai bine de un an de zile, scriitorul gălățean Tudose Tatu ne povestea, într-un mini foileton, despre pirații de Dunăre. Acestea erau secvențe din volumul său „Republica piraților de Dunăre. Sulina kesaro-kraiasca”, care între timp a fost publicat (lansat și la Tulcea). Distinsul autor revine, propunându-ne, de data aceasta, rânduri din volumul al doilea al cărții dedicate piraților de Dunăre. Citiți și bucurați-vă de o lectură deosebită.
Nicolae C. Ariton
Republica piraților de Dunăre?!
Desigur nu a fost celebra „Libertatia” descrisă în cartea “A General History of the Pyrates by Captain Charles Johnson”, de altfel un individ total inexistent, care ar fi fost de fapt un pseudonim al lui Daniel Foe – Daniel Dușmanul în traducere, în realitate Daniel Defoe. Un năstrușnic aventurier care mai târziu a adăugat numelui său de Foe-Dușman particula aristrocratică „De” iar apoi s-a declarat descendent din familia cu iz francez, deh limba culturii și diplomației acelui timp, De Beau Faux. Dacă traducem în română ar fi însemnat “Falsul cel frumos ” ori “Secera cea frumoasă” nu mai puțin celebra armă de ev mediu. Ambele i s-au potrivit mănușă, negustorului, scriitorului, pamfletarului, jurnalistului și desigur spionului, tatăl lui Robinson Crusoe al Căpitanului Singleton și a celebrei Moll Flanders.
Negustor de ciorăpării atât pentru muieri, dar și bărbați, deh moda și epoca, îmbrăcăminte de lână și de vin spaniol de Cadiz și Porto, celebrul Port wine cunoscut deasemenea ca și vinho do Porto pe care noi românii nu mai trebuie să-l traducem. Licoarea extrem de apreciată de aristocrația britanică primise numele său „port”/”porto”, în a doua jumătate a secolului al 17-lea după numele orașului situat de-a lungul estuarului râului Douro, portul din care au plecat expedițiile maritime ale prințului Henric Navigatorul respectiv Infante Dom Henrique, o Navegador. Un vin roșu dulce alcoolizat cu rachiu de struguri, servit adeseori ca desert, produs exclusiv în valea amintitului curs de apă care își poartă undele prin provinciile din nordul Portugaliei. Era și mai este depozitat și învechit, în butoaie de stejar special – barrique – înainte de a fi îmbuteliat în pimnițele reci și întunecate respectiv „kavî” așa cum se întâlnește în Vila Nova de Gaia și alte localități de pe țărmurile amintitului râu. Daniel De Foe n-a mai apucat să profite de celebra marcă, Ribeira do Douro – Malul râului Douro ce cuprinde și tot ținutul, fiind prima zona din lume începând cu 1756 cu statut de regiune de origine controlată / DOC Douro / cu regulament și legislație specifică, dar este cât se poate de sigur că respectiva licoare nu a fost doar comercializată în draci de Daniel Dușmanul, ci și băută în cantități însemnate. Avem în vedere înclinarea către delicatesurile nobilimii britanice și falsificarea originii sale aristocratice bașca arțagul de tavernă al respectivului distins prozator, arțag care l-a cadorisit după un proces răsunător la Old Bailey cu stâlpul infamiei timp de 3 zile, unde a suportat 200 de lovituri de bici, fiind în schimb bătut cu flori de publicul larg în semn de simpatie și cinstind în sănătatea sa, ajungând la Newgate Prison și sfârșind a fi eliberat, devenind spion al partidului “tory”. Tipic înaltei politici!
Acest lucru nu l-a împiedicat câtuși de puțin, ba chiar experiențele trăite intens, printre care și un faliment l-au ajutat să ajungă tatăl literaturii picarești britanice de veac XVIII. Apoi maestru pentru scriitorii ce vor urma ai genului, secol după secol. Rule Britannia, rule over the world. Există totuși mai multe asemănări între Libertatia și Republica piraților de Dunăre, Sulina. Una la mână și cea mai importantă. Și una și alta fuseseră înființate pe o insulă. Prima în Madagascar, în Oceanul Indian, a doua pe Qara deňiz adasi ori Insula Mării Negre în veacul XV cum era cunoscută înainte de turci, apoi Ile de St.Georges a lui Taitbout de Marigny pe la 1830, iar mai târziu pe la 1858 de doctorul Jacques Salamo și Insula Sulina. Întinderea de pământ presărată de canale și iezere dintre brațul Sulina și lacul Razelm, cu ieșirea sa la mare. Cât despre ocean, ce să mai vorbim, asemănarea era evidentă, în cazul nostru fiind vorba de oceanul de stuh al Deltei Dunării. Dar asemănările nu se opresc doar aici. Inclusiv limba de comunicare era „lingua franca” de Mediterana, o limbă artificială de porturi, ca și acel amestec de graiuri, frate bun, ce era vorbit în Madagascar. În ce privește organizarea existau aceleași similitudini, nu existau discriminări, fiecare se născuse liber la urma urmei și avea dreptul natural să-și exercite meseria, exista un consens în privința relațiilor cu căpitanii vaselor comerciale, un conclav nautic întâlnindu-se pentru a decide toate problemele importante ce afectau comunitatea lor de interese. Căpitani și piloți existau și pe o insulă și pe cealaltă. Legăturile dintre ei erau indestructibile, și unii și alții având nevoie de serviciile celorlalți. Aici însă se terminau asemănările.Sulina însemna Bara de la gura de vărsare a Dunării. Nu știu să fi existat asemenea blestemat obstacol de veac XVIII și XIX care să fi stârnit atâtea patimi omenești ce aveau să ducă în final și la izbucnirea unui război, aproape mondial. Și acolo unde exista Bara, ființau și prosperau vasele de transbord, de alimbare, cârlacele, cu echipajele lor hrăpărețe și salahorii peste care tronau căpitanii lor, celebrii „capetano di barcuța” vorba miștocărească a riveranilor Dunării, imitând vorbirea țâțâită a greco-ionienilor. În prăpăditul burg, înființat în urmă cu 20 de ani de la data evenimentelor de care vorbim, relațiile dintre cele două tagme marinărești enunțate mai sus, constituiau viața de zi cu zi a locuitorilor, câți erau, de acolo. Piloții mai mulți de 30 sau 40 menționați ca fiind în principal ionieni într-o zi de joi, 5 mai 1853, asigurau clienți pentru cârlace, căpitanii acestora rezolvau problemele de alimbare, de navigație la Argani/Ilgani și trecerea de la Bară în mare. Beneficiul era comun iar victimele erau căpitanii de corăbii, în marea majoritate a cazurilor vest-europeni. Astfel se va putea vorbi de o hegemonie politică a „partidului” piloți-cârlace, partid desigur neînregistrat, nici pomenit de scriptele oficiale ale Ministerului din lăuntru ale principatelor Valahia și Moldova, ori ale respectivelor Carantine, ci doar ici și colo prin rarele rapoarte ale puținilor consuli din Delta Dunarii, austriac și britanic. Această mai degrabă confrerie de interese reprezenta o societate oligarhică și exclusivă cu dominația socială și economică a celor două categorii de întreprinzători. Lor li se alăturau proprietarii de prăvălii, taverne, magazii, mori și depozite. Negustorii cei vicleni. Toti aceștia dominau viața comercială locală la gura de vărsare a Dunării de la Sulina.
Tudose Tatu
MISTERELE DUNĂRII-despre Dunăre și Tulcea 