Sări la conţinut

Povestea crapului…

27 iunie 2020

  


      Imaginea Dunării din care pescarii scot crapi cu nemiluita este de-a dreptul emblematică pentru fluviu, dar și pentru această specie de pește, dând impresia, la prima vedere, că acest lucru se întâmplă de mii de ani. S-ar părea, însă, că această imagine este relativ recentă, prima aclimatizarea crapului în Dunăre și lacurile românești având loc în secolele XII-XIII. Acesta provine din Orient și a ajuns în Estul Europei și Occident, prin insula Cipru, în perioada stăpânirii romane și răspândirii creștinismului.

      În meniul creștinilor, mai ales pentru zilele de post, peștele, în mod special crapul, era un aliment important, care o dată cu răspândirea mânăstirilor, cultura crapului în heleșteie a devenit o preocupare importantă, pe lângă cultivarea cerealelor și a viței de vie. Crescătoriile de crap erau lesnicios de întreținut, deoarece se considera că această specie se hrănește cu nămol și nu este nevoie se fie furajată. S-ar părea că în spațiul românesc, crapul a fost prima specie de pește aclimatizată, fără să fie documente scrise în acest sens. Aceasta s-a produs în iazurile din Moldova, care erau numite „râmnice” și a devenit o specie de bază pentru piscicultura din zonele de deal și șes, în partea inferioară a râurilor, în lacuri și mai ales în Dunăre, care în cursul inferior cuprinde sub specii  cu un corp alungit și dimensiuni mai mici, față de cei de crescătorie. Crapul comun, sau, mai simplu, crapul, este un pește care poate atinge și un metru și zece lungime, 40 de kilograme și vârsta matusalemică de 40 de ani. În funcție de mediul de viață, are diferite nuanțe de argintiu, cu solzii mari, argintii-aurii, cu buza groasă și cu două perechi de mustăți, două mai scurte și două mai lungi, pe falca superioară, precum un bulibașă cu defecțiune genetică. Se hrănește cu de toate, explorând fundul apei până la o adâncime de 20 de centimetri, pe care îl atinge cu partea inferioară a corpului, plină de receptori, care funcționează ca un soi de GPS, oferindu-i informații despre loc și spațiu. Informațiile mult mai precise sunt luate de către mustăți, care având un set de receptori fini, sunt obținute prin simpla atingere a lucrurilor sau hranei. Dacă aceasta este corespunzătoare, gura se întinde ca o trompă și execută o  mișcare de aspirație, astfel încât tot ce este pe fundul apei este absorbit. Urmează contactul tactil și gustativ din cavitatea bucală, în urma căruia ce este hrană se reține, iar balastul se elimină prin pompare. Hrana acceptată este împinsă către gât unde este întâmpinată de o pereche de dinți faringeni[1], unde este mărunțităa. Începând cu anii 1980, autoritățile comuniste au început să afirme, atunci când erau întrebate, că țânțarii anofeli, cauzatori de malarie în Delta Dunării, au fost eradicați grație unei specii de crap, aclimatizată și devoratoare de larve de țânțari. În principiu, există un sâmbure de adevăr atunci când se afirmă că o specie de pește a contribuit la dispariția anofelilor, nu însă în exclusivitate și nici nu este vorba despre crap. Detalii, poate, în episodul următor.


[1]Dinții faringieni sau dinții masticatori sunt niște dinți caracteristici peștilor din ordinul cipriniformelor (fixați de oasele faringiene din fundul gurii). Ei pot fi mai puternici sau mai slabi și sunt dispuși în 1-3 rânduri. Forma lor variază foarte mult, pot fi groși și scurți sau subțiri și lungi. Numărul și așezarea lor este un caracter de specie. Dinții faringieni se schimba anual în epoca de reproducere.

 

 

 

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: