„Misterele Dunării”, TOP 10, locul 07… Cea mai veche casă din Tulcea

  Locul 7 din topul articolelor „misterele dunării” este ocupat de „cea mai veche casă din Tulcea”. În mod cert, casa „Georgescu”  nu este cea mai veche casă tulceană, pe undeva prin oraș existând cel puțin o casă mai veche ca aceasta. Meritul acesteia este însă că îndeplinește o serie de condiții pe care le-am impus participantelor acestui top inedit. Deci, până una, alta, cea mai veche casă (locuită încă) tulceană este cea prezentată în fotografia de mai sus și rândurile de mai jos.

  Întrebarea cu cea mai veche casă din Tulcea, ne frământă de foarte multă vreme. Nu introducem în ecuația acesteia, clădirile administrative, precum Palatul Pașei, astăzi Muzeul de Artă, bisericile creștine, Geamia Azzizi sau sinagoga Coral, ci doar clădiri de locuit cu prăvălii la parter, așa cum era moda arhitectonică acum 100-150 de ani. După mai multe încercări și ezitări, suntem aproape convinși că cea mai veche casă din Tulcea, încă funcțională, este casa familiei Georgescu, situată pe strada Corneliu Gavrilov, fostă 23 August, în dreapta sediului Curții de conturi (pentru o mai ușoară localizare).

Publicitate

„Misterele Dunării”, TOP 10, locul 08… Misterul ceasului Bisericii Sf. Gheorghe, din Tulcea…

    

    Locul al 8-lea din topul articolelor „misterele dunării” este ocupat de cel dedicat Bisericii Sf. Gheorghe din Tulcea și publicat inițial în anul 2013. Nu este un „istoric” al acestui lăcaș de cult, ci o încercare de dezlegare a misterului care înconjoară ceasul din turla acesteia. Nimic spectaculos, doar de reținut atenția despre un ceas asupra căruia din ce în ce mai puțini tulceni își aruncă privirea.

   Frumoasa biserică tulceană Sf. Gheorghe este cunoscută de tulceni, fie cu denumirea hramului pe care îl poartă, fie ca Biserica bulgărească, fie ca Biserica cu ceas. Unul din motive pentru aceste trei denumiri poate fi acela că Tulcea este un oraș mic, iar tulcenii, din dorința de a-i impresiona pe turiști au dat trei nume aceluiași obiectiv.

   Ca mai toate bisericile din Tulcea, biserica actuală este ridicată pe locul unei foste bisericuțe din lemn, de primii bulgari basarabeni veniți în Tulcea în urma Războiului ruso-turc din 1828-1829. Veniți în Tulcea este impropriu spus, deoarece luptele din acest război au distrus complet Tulcea, aceasta renăscând prin aducerea românilor din satele Beștepe și Prislav (Nufăru), bulgarilor din Basarabia, care s-au adăugat tulcenilor de diferite etnii care erau existau deja: români, ruși, ucraineni, turci, tătari etc.

„Misterele Dunării”, TOP 10, locul 09… Lazii, un popor dobrogean uitat…

Locul al 9-lea din topul articolelor „misterele dunării” este unul despre o comunitate la fel de misterioasă ca cea a scopiților,  a lazilor. Articolul a fost publicat pe 21 octombrie 2012. Un număr de 4833 de cititori l-au lecturat cu plăcere de-a lungul anilor, sentiment care vi-l doresc și dvs.

Unul dintre cele mai misterioase popoare care au trăit în Dobrogea au fost lazii. Relativ puțin numeroși, aceștia au fost numiți generic „turci” de către populația creștină din Dobrogea, sau necredincioși, când erau supărați pe ei. Motiv pentru care și musulmanii îi numeau, la rândul lor, pe creștini ghiauri. Alături de tătari și cherchezi, lazii erau (și sunt) o etnie diferită de aceștia, avându-și obârșia pe coasta Mării Negre, provenind din două grupuri, unul constituit inițial în zona rusească, iar altul, între Turcia și Georgia. În timpul imperiului Bizantin, au fost creștinați, pentru ca, apoi, sub dominația Imperiului Otoman să treacă la islamism. Războaiele dintre cele două imperii, a făcut ca o parte din lazii din zonă să migreze, sau să fie deportați, către alte teritorii ale Înaltei Porți, aflându-se aproximativ în aceiași situație cu poporul cerchez, deportați mai întâi din Rusia, apoi din Dobrogea. Au avut chiar o mică țară, numită Lazistan și o perioadă de timp, sangeacul Lazistan, situată în sudul Mării Negre, la granița cu Georgia.

Unicul filmuleț cu un scopit…

Dacă tot am deschis discuția despre scopiți, în articolul precedent, misterele dunării vă propune să vizionați probabil singurul filmuleț în care apare chipul unui scopit în mișcare. Durata este de doar 15 secunde și micul film a fost realizat cu ajutorul IA (un algoritm de inteligență aritificială), portretul  fiind extras dintr-o fotografie a unui grup de scopiți. Pentru informația vizuală completă, am adăugat și fotografia grupului în cauză. Știm că nu este chiar un film adevărat, ci o creație electronică, dar documentul este, pentru moment, unic și aparține misterelor dunării. 

Nicolae C. Ariton

„Misterele Dunării”, TOP 10, locul 10… Scopiții, acești eunuci voluntari, triști, dobrogeni

Locul al 10-lea din topul articolelor „misterele dunării” îl reprezintă unul dedicat scopiților, acești eunuci sectanți ruși, care fugind din Rusia, s-au stabilit, unii dintre ei, în Dobrogea, cea mai cunoscută comunitate de scopiți tulceană fiind cea din localitatea Scapeți, de lîngă Luncavița. Articolul a fost publicat pe 10 aprilie 2012 și a fost completat ulterior cu alte cîteva postări cu temă asemănătoare. Subiectul este destul de macabru, dar aceest lucru nu l-a împiedicat să convingă 4424 de cititori să-l lectureze cu plăcere.

---

---

Eunucul a reprezentat de-a lungul istoriei una din cele mai enigmatice figuri. Nenorociți pe viață datorită handicapului fizic, indus, s-ar părea prin mânăstirile bizantine, apoi cele copte din nordul Africii, apoi de tot felul de negustori de sclavi, suferința le era amplificată și de faptul că își petreceau viața prin haremurile musulmane, înconjurați de frumuseți feminine inaccesibile. Cu toate acestea, dintre ei s-au ridicat Mari Viziri sau generali, care au condus destinele Înaltei Porți. Nu știm dacă la Tulcea a ajuns vreun eunuc, cu niscaiva afaceri sau conducător de oști. Știm însă că la Babadag, aceștia au rămas perioade lungi de timp, când sultanii plecau în expedițiile militare și își lăsau haremurile, de unde le recuperau la întoarcere. Am avut însă cu siguranță scopiți, acești sectanți creștini, cunoscuți sub numele de „Poporul lui Dumnezeu”, o sectă secretă a căror membri practicau tăierea propriilor organe genitale (la bărbați) și a sânilor (la femei), în  spiritul sublimei și tâmpitei idei că la gonirea lui Adam și Eva din Rai, acești fuseseră înzestrați de către Divinitate cu testicule și sâni, ca o pedeapsă pentru păcatul primordial. Tăierea acestora reprezenta revenirea la „forma” inițial divină a ființei umane. Sau, oamenii trebuie să se asemene cu îngerii, să nu aibă sex, pentru a putea avea spiritul liber.

„Misterele Dunării” sărbătorește 10 ani de la apariție…

---

     Blogul „Misterele Dunării” sărbătorește 10 ani de existență. În luna aprilie a anului 2011, publicam primele articole dedicate unei serii de trei romane – pe care aveam de gând să le scriu -, a căror acțiune se petrecea în Tulcea otomană, în jurul anului 1870 (au fost publicate „Pierdut în Tulcea – Misterele Dunării” și „Aventuri în Tulcea – Misterele Dunării”).  Inițial, mă gândisem la numele de „Misterele Tulcei”, o pastișă clară a celebrelor „Misterele Parisului” sau „Misterele Londrei”, de Eugene Sue și Paul Feval, dar în lipsă de cunoștințe despre istoria tulceană, m-am gândit că orașul Tulcea nu avea cum să-mi ofere prea multe subiecte misterioase, așa că am ales „Misterele Dunării”, cu un orizont mai larg al subiectelor, începînd cu Tulcea și ajungând la Dunăre, (în mod special Dunărea de Jos) și Delta Dunării. După 10 ani, mărturisesc că nu am reușit să ies din granițele orașului – literar vorbind -, istoria Tulcei dovedindu-se a fi o adevărată mină de aur, cu filoane inepuizabile. În cei 10 ani de existență au fost publicate 547 de articole, dintre care o parte sunt anuțuri sau recenzii, mai rămânâd însă în jur de 300, dedicate istoriei tulcene. Dacă din motive de pandemie nu ne putem întâlni la un pahar de șampanie, pentru a sărbători cei 10 ani misterioși dunăreni, vă propun să petrecem prin lectură, mai precis lecturarea topului 10 celor mai citite și celebre articole publicate de-a lungul timpului pe blogul „Misterele Dunării”. În curând, va fi publicat articolul de pe locul 10. Puțintică răbdare!

Nicolae C. Ariton

 

---