„Misterul ținutului Covurlui… (ep.4)

tatu 2013 2


Azi, ultimul episod al foiletonului scriitorului gălățean, d-nul Tudose Tatu – cel mai dunărean prieten al Misterelor Dunărene -, trimis  special pentru blogul nostru, în care dezleagă misterul existenței unui ținut (județ), cel al Covurlui. Probabil că ați auzit de el și de istoria sa aproape tumultoasă, pe care marele ambasador al Galațiului la Tulcea (adică dnul Tatu) ne-o povestește în câteva episoade, motiv să-i mulțumim, încă o dată, pentru noua experiență lecturericească oferită. 


   Ce insemna de fapt Covurlui

   Covurluiu – uscăciune, iarbă uscată, fân – în cumană uscat in Codex Cumanicus – ui fiind vale sau depresiune, deci însemnând Valea cu iarba uscată sau Valea cu fân, ceea ce ar defini excelent condițiile climatice ale Podișului Covurluiului de astăzi. |[1]

   Vezi definiția lingvistului Alexandru Philippide.

    În acest sens avea să aibă loc un transfer al caracteristicii peisajului geografic, către iezerul atât din Țara de jos a Moldovei, cât și celor din sudul Basarabiei istorice.

Prima mențiune a termenului apare într-o danie veche domnească la un reper geographic, desigur ţinut numit Covur.

   In  1445 februarie 20 anul 6953 de la facerea lumii “ Ştefan voievod face cunoscut că a dat şi dă sfintei manastiri Moldoviţa, jumătatea iezerului de la Covur  şi jumătatea acelui iezer de la Covur care dă în Ilp, cu toate veniturile,  şi vama din toate părţile Covurului. De la cine va prinde peşte acolo, călugării vor lua jumătate din venit şi din vama pe uscat. Cine însă ar cuteza să ia măcar un groş  din acel venit al călugărilor, fără voia lor, acela să fie blestemat  şi va fi aspru pedepsit  şi de înălţimea sa. În anul  6953 (1445) februarie 20.”|[2]

   Covur, Covor, sigur nu este iezerul Covurlui cel dintre Folteşti şi Chiraftei, cum ar pare la prima vedere şi a părut altor istorici nedeprinşi cu geografia, sau chiori.

    E o denumire generică dovadă pasajul următor.

   Jumătatea acelui iezer de la Covur care dă în Ilp, face referire la iezerul “Cuhului” ori “Cohorlui” sau “Cugurlui” ultima denumire dupa vorovirea rusească unde H = G.

   Să specificăm că dania mănăstirii Moldoviţa nu putea fi înstrăinată, vezi blestemele la adresa celor ce ar fi schimbat destinaţia ei, avându-se în vedere obiceiurile vremii şi cutumele privind mai ales daniile ecleziastice.

    A doua este cuprinsa în dania acordata fraților Cernat la 15 iulie 1448

…i selisce Minevo na Kovralui…

…i iazera Kovraluiskii sî graluiu…

…I polovina otî mlinovî nașihî Kovrăluiskihî, na Prutia…|[3]

  A treia este vorba de o Danie către pan Ulea și fratelui sau  Iuga din 1448 septembrie 3

…i-am dat, în țara noastră, în Moldova, satele (na kovrâluiu) jumătate de sat din Ungureni de la Nevira și jumătate de moară, și Sperlești, pe Turlui, și Procesti, mai jos de Sperlești, și Negăsești, în dreptul Sperleștilor, și Bașoteni pe Tazlău, și seliștea lui Petrila, și Tisești, pe Trotuș, și Budești…” |[4]

   Subliniem însă că numele satelor apar ca și personajele, într-un act mai vechi cu 10 ani, iar locația așezărilor ar fi fost aceiași tot pe kovraluiu, într-un document de cancelarie emis la Suceava în 18 mai 1438 

 “…Giurgiu Ungureanul și a dat de bunăvoia lui, din vislujenia sa, nepotului său de soră, <U>lea, și fratelui său, Iuga, două sate pe Turlui, anume Porceștii si Neaghisești, iar după moartea lui, unde este “dom” lui, pe Nevira, jumătatea acelui sat, lui Ulea singur…”|[5]

  A patra mențiune de termen, de data aceasta varianta Covor e într-o întărire de danie din 22 septembrie 1448 Suceava anul 6956 de la facerea lumii, acordată de Petru voievod mănăstirii Moldovița

  Cu mila lui Dumnezeu, noi, Petru voievod, domnul Ţării Moldoveneşti Facem cunoscut, prin acest uric al nostru, tuturor acelora ce îl privesc sau citind înţeleg şi tuturor cari au datoria să cunoască aceea ce am hotărât cu acest uric al nostru, şi am dat mănăstirii noastre numite Moldoviţa  jumătate din lacul nostru care iese  din Dunărea  anume Covor, < şi jumătate> din tot peştele eşit la pescuit  de pe <lacul> ?!mare şi din toate lacurile mici şi din gârla mare, care iese din Cuhului şi se varsă în Ialpug…|[6]

   Că nu este vorba de iezerul Covurlui cel de la Folteşti este cât se poate de clar.

   Acesta era “…lacul nostru care iese din Dunărea anume Covor…”

   S-ar pune întrebarea legitimă, nu cumva Covor, Covur să fie Cahul?! Şi el ar fi putut ieşi din Dunăre  împărţit se ştie în două, ori Carte sau Cartal, fie chiar Cuhurlui  după cum menţionează o danie ulterioară. Nu era așa după cum o va dovedi ul alt document.

   Următorul domn al Țării Moldovei, Alexăndrel fiul lui Iliaş I, un copil în vârstă de 11 ani, domnitor între  21 februarie – 27 august – 12 octombrie 1449 va reconfirma şi el dania mănăstirească. Deh, orice schimbare de putere implica şi schimbare de proprietăţi pe atunci. El ne va lumina, şi va pune capăt oricărei controverse.

    Nu va mai apare, atenţie: jumătate din lacul nostru care iese  din Dunărea  anume Covor

    La 1449 (6957)august 26 din Suceava  Alexandru  voievod, confirma dania, împreună cu boierii săi mari şi mici „… am scris şi am hotărât cu sufletul nostru să dăm mănăstirii Moldoviţa unde este hramul Bunavestirei preasfintei născătoare de  Dumnezeu, jumătatea  lacului  Cuhului care  izvorăşte din Dunărea şi jumătate din golful?! Uliglig şi jumătate din lacurile  mici ce aparţin Cuhuluiului. De la toate  acele lacuri: jumătate de câştig de la pescăria obţinută pe apele Unârii și Uvitnii, capetele lacului Cuhului, şi jumătate din vama de la carele umplute cu peşte, atât pe mare cât şi pe uscat, şi jumătate din tot <venitul> oricât ar proveni din judecarea pricinilor (certurilor)  şi din amenzile de acolo…”|[7]

    Dania se va transfera, în schimbul lacului Covor, se va da lacul Cuhului.

    Termenul de golf, deh traducătorul, se poate citi drept liman, mai aproape de descrierea sa geografică.

    În schimb este mai greu de identificat denumirile de Uliglig, Unârii şi Uvitnii.

    S-ar putea ca primul să fi reprezentat o rădăcină a termenului de Uliu devenit apoi în vremea turcilor Kartal, şoim, iar apoi sub ruşi Orlovka, cum este şi astăzi sub ucrainieni.

   Cuhului reprezintă de fapt lacul Cugurlui de formă aproape circulară cu o suprafaţă de 82 km2  cu o adâncime medie de 2,5 metri

   Iată detaliile geografice cu privire la el.

   Cugurlui, lac in jud. Izmail, la Sud de lacul Ialpuh, cu care comunică printr-o strâmtoare. Poziţiunea geografică: 45 15′ 30” si 45 21′ latitutine şi 26 23′ longitudine de meridianul din Paris. La Nord de lac se află satul Cugurlui. Lungimea lacului după diagonala cea mai mare este de aproape 13 kil. iar după cea mai mică de 9 kil. E înconjurat de mlaştini, acoperite cu stufării. În aceste stufării se găsesc o mulţime de raţe şi gâşte sălbatice. Apele lacului comunică cu braţul Chiliei prin trei gârle, cari toate se unesc formând una singura, ce se varsă lângă cetatea Izmailului, în braţul Chilia.|[8]

   Două dintre ele ar fi purtat în evul mediu numele de Unârii şi Uvitnii…U nârii la… U Vitnii la..

   Uvitnii se regăseşte şi astăzi în vocabularul limbii ruse “uviti” = a încolăci, a lega de jur împrejur, a înfăşura, a acoperi, ceea ce ar însemna tradus “Răsucita” sau “ Încolăcita” fiind vorba de o gârlă.

   Corelând acum dania pentru Moldoviţa cu cea acordată Homorului, credem că daniile de 2 şi 3 care de peşte scutite de vamă acordate celor două lăcaşuri de cult, au acoperit cel puţin toată perioada 25 august 1445-5 octombrie 1454.

   Vama la trecerile peste ape, transbordarea cu podurile umblătoare, bacurile de astăzi, va purta ulterior denumirea de “brudină”.

  Dacă cumva călugarii ar fi achiziţionat peştele din zona bălţilor din sudul Moldovei sau de la Dunăre, ar fi fost scutiţi de vama la care aveau dreptul de a o încasa fraţii Ştefan şi Ploscar Cernat, al căror privilegiu era încă în vigoare.

  Familie care deţinea proprietăţile de la Nord de Valul lui Traian situate între Siret și Prut, via lacul Brateș, conform actului de danie din 15 iulie 1448/6956   aflat în vigoare până în   24 septembrie 6976, ergo 1468.

   Ca o ultimă subliniere pe atunci, 1454,  vestitul “culoar angevin” unguresc, respectiv Braşov-Focşani-Brăila cu ramificaţia Focşani – Valul lui Traian – Valul lui Traian de Sud – Kilia  era controlat de Iancu de Hunedoara, cel care deţinea şi Kilia, încă de la sfârşitul lui decembrie 1447, cel mai târziu în 18 februarie 1448.

  Observație

  Este exclus ca o limită  de ținut extrem sudic precum Covurlui  să se situeze pe Turlui și Tazlău cursuri de apă aflate în actualul județ Bacău, zona fiind foarte apropiată de ținutul Vasluiului, din care posibil făcea parte.

   Reiese din documentul databil 3 septembrie 1448, emis din Suceava, că termenul subliniat indica cu totul altceva, o formă de relief – poate o zona de dealuri cu panta lină, ondulată, caracteristică și la nord de Galați, dar mai ales în cea din Basarabia istorică, unde termenul s-a transmis lacului  Covur/Covr/Cugurlui/Cohurlui.

   Terminologia de “na kovrălui” ori “na kovrăluiu” indica  acest lucru  prin simpla traducere din slava veche prin olosirea conjuncției la sau pe.|[9]

  Indica odată, în același an, în documentele specificate la mică distanță temporal unul ce celălalt, fie cursul de apă, fie o zonă, ținut sau formă de relief.

  Cel mai probabil valabilă ar fi ultima aserțiune, în cazul celei din preajma Galaților, ea definind și cursul celor două pârâiașe și a lacului format de ele.

   Zona geografică, ținutul purta numele anterior acestor date – vezi denumirea apelor și a ținutului de pe ambele maluri ale Prutului până în apropiere de viitorul târg Ismail, anume complexul format de lacurile Ialpug și Cugurlui.

    Era o denumire străveche turcică, pecenego-cumană  Covr, Covor, Covur însemnând  Covurluiu – uscăciune, iarbă uscată, fân, conform Codex Cumanicus și Alexadru Philippide. În acest sens avea să aibă loc un transfer al caracteristicii peisajului geografic, iezerului, atât din Țara de jos a Moldovei din județul nostru, cât și celor din sudul Basarabiei istorice.

     Se știe cât se poate de clar că teritoriul moldovean era disputat până la 1448 și 1465, el aparținând în perioada specificată Valahiei, culoar angevin de legătură cu Chilia și Cetatea Albă.

      Lipsa menţiunii ţinutului Covurlui in Moldova la 1435 alături de cele învecinate anume Tutova, Bârlad, Tecuci ne indică apartenenţa teritoriului acestuia Valahiei.

   Oricum zona a avut un regim neclar cel puțin în intervalul 1424-1465 fiind revendicată rând pe rând, ba de principatul muntean, ba de cel al Moldovei, sub umbrela politică și interesele geostrategice ale Ungariei și Poloniei.

   Iată și interesanta observație a lui  Enea Silvio Piccolomini 1405-1464 cunoscut li sub numele de Pius al IIlea 1458-1464, privind faptul că “…hotarele  acestor provincii se schimbă adesea după autoritatea și puterea suveranilor/dominantium.”|[10]

  Aceasta se întâmpla desigur și în părțile sus amintite.

  Un document  din 13 August 1475 al lui Matiaș Corvinul  fiul românului Iancu de Hunedoara ne vorbește de diferendul moldo-vlah și de stabilirea anterioară a graniței de stat dintr-o vreme mult mai veche, cea de început de veac XV.

   Tractatul spune lămurit că domnii împăcați, ale căror hotare se determină, sunt «Ștefan, Domnul moldovenesc, și Vlad al Munteniei». Hotarele dintre cele două Principate, erà spus în acésta din urmă, vor fi însemnate conform privilegiilor căpătate de la Regii unguri de Domnii Alexandru și Mircea..

   Și iată extrasul doveditor.

…Secundum antiquos terminos et consuetudines per predecessors vayvodas possessos et tentos, utrumque vayvodam, tam scilicet Stephanum. Vayvodam, Moldaviensem, quam Vlad Transalpinum, secundum privilegia Alexandri et Myrse, utriusque partis vayvodarum, a regibus obtenta, conlirmamus.»|[11]

    Mai degrabă ținutul Covurlui definit de geografie așa cum se prezenta el pe atunci, a avut cu totul și cu totul un statut special, fiind anterior un loc domnesc, bine apărat, cu tot ce decurgea din aceasta în privința marginii/graniței militarizate.

  Era o zonă volatilă, Siretul, considerat ulterior drept graniță naturală se vărsa în Dunăre prin două guri de vărsare, între ele Sirețelul sau Siretul vechi și albia sa majoră propriuzisă, existând o întinsă deltă. Între valul lui Traian și râul năbădăios se afla vestitul culoar angevin ce făcea legătura cu cetățile controlate de la marea cea mare, Kilia și Cetatea Albă, drumul comercial ducând către Crimeea tătărască cu tamgalele ei de aur.

      Acest lucru este subliniat în mod direct de dania din 15 iulie 1448 când limita geografică a acestui act de miluire se opreşte pe Suhurlui în zona Valului lui Traian, iar în cea a Bălţii Brateşului în apropiere de Tuluceşti.

    In majoritatea sa ținutul Covurlui. mai ales la amiazăzi, dincoace si dincolo de Prut era un loc șes și mănos, numit ulterior după mulți  ani drept Bugeak sau pustiul Bugeak (1737)

…Țara Bugeakului alcătuiește intrarea spre marea stepa a Haihatului. Cale de 20 de poste într-una nu găsești piatră, fie măcar de mărimea unei peceți de inel, nici de lungimea unui deget…

   Ținurul Covurluiului se întindea și dincolo de Prut, urmând cel mai posibil ca limită septentrională Valul lui Traian de sud pe toată lungimea sa.

   Drept subliniere, drumul care fie era situat pe numita amenajare, pe berma existentă conform cercetărilor pe o distanță de  26  km. între Vadul lui Isac și Mirnoie  din raionul Taraclia, republica Moldova,   actuale, ori pe el în continuare cale de mai mulți kilometri între Ialpug și Catlabug, după cum o dovedesc mărturiile contemporane.

    Sau pe lângă acesta, după cum urmează și astăzi rețeua de comunicații în Moldova și Ukraina, el ocolea, fapt foarte important, toate luciurile întinse de apă din regiune, ușurând astfel deplasarea. Era vorba de un ținut ce avea să-și schimbe stăpânii politici începând cu pecenegi-cumani în veacurile IX-X- început de XIII, tătaro-mongolii post 1241- sfârșit de veac XIV, valahi, urmați de moldoveni, transilvăneni, valahii lui Radu cel Frumos, moldovenii lui Ștefan cel mare după 1465, terminând cu țara până în 1484. Apoi restrâns oprindu-se la iezerul Ialpug până la anul 1620.

   Va fi urmat de o nouă rășluire “geostratică” musulmană  a principatului Moldovei,  a se vedea Hotarul celor două ceasuri sau Hotarul lui Halil Pașa la anul 1673 (după alţi autori – în 1672.|[12]

      Era un ținut de șes cu un relief puțin ondulat, tretăiat de văi și ape curgătoare mici în fundul lor, sfârșite cu lacuri de pește, gemând.

   Despre Valul lui Traian de jos, folosit drept cale de legătură în vremurile vechi de ev mediu întunecat avem a spune că lungimea totală a amenajării antice de la debutul sau până la lacul Sasâc din regiunea Odesa, în total are o lungime de 126 de km.

   O axă strategic artificială, de apărare la început, devenită apoi prin trecerea vremii, o superbă și ușoară cale de invazie, fie “barbară”, fie turcică, fie tătaro-mongolă, tatară, ultima de peste Nistru. O cale de referință ce nu putea fi neglijată de absolut nimeni. De orientare spațială, chiar fără busola chinezească. În privința datării  sale s-a propus existența acestuia pe baza analizei formării în timp a stratului de humus din sol.

   Concluzia a fost că perioada de ridicare a respectivei lucrări strategice, val aflat astăzi în  majoritatea sa în regiunea Odesa  din Ukraina de exemplu, nu depășește secolul II era noastră. Astfel, există posibilitatea ca acesta să fi fost început chiar în perioada împăratului Traian, cel care a domnit între 98 și 117.

    Observațiile de astăzi ne indică faptul că Valul lui Traian  pornește de pe malul Prutului lângă satul Vadul lui Isac, continuă spre Vulcănești și Bolgrad la vârful lacului Ialpug, până la satul Tobak/Tabaku situat astăzi în Ukraina, în lungime de 38 km având o lățime 3 metri și o adâncime  de 3 metri.

   Această porțiune se caracterizează prin existența unei berme (o suprafață plată între val și șanț) o zonă amenajată cu multă grijă unde el s-a păstrat cel mai bine. Grija cu care s-a ridicat prima parte a sa este explicabilă prin aceea că respectiva regiune era considerată a fi cea mai periculoasă din cele trei cât cuprinde valul în totalitatea sa, fiind o zonă strategică importantă, din apropierea trecerii facile peste Dunăre. În plus, se presupune că porțiunea care începe la Vadul-lui-Isac a fost prima din cele trei care a fost ridicată.

    După numele însuși al împăratului cuceritor.

    O descriere contemporană  a acestei stavile artificiale o avem de la profesorul universitar Ion Ghelețchi, prietenul nostru de inimă. Amenajarea de ordin strategic merge de la Vadul lui Isac pe direcția Est la nord de Vulcănești și la sud de localitatea Burlăceni până la granița formată la sud de Mirnoie, sat întemeiat în anul 1949 situat pe Ialpugelul mic, granița dintre Moldova și Ukraina.

   De la graniță valul merge spre Tobak/Tabak/Tabaki

   Pe o distanță de 26 km din totalul de  126  km, pe val merge un drum de țară. 20,63 % din totalul sau, respectiv 68,421% pe prima porțiune, cea care ne interesează în republica Moldova. La jumătatea sa, anume aproximativ la km. 19 se află o pădure de stejar într-o vale numită Dumbrăvile, pădure identificată cel mai probabil după nume  cu Dubovaia Balka.

   Posibil în vremurile vechi o “horodiște”. O descriere  mai amănunțită de secol anterior confirmă spusele profesorului.

   Valul lui Traian de jos – Începe la Est de satul Vadul lui Isac si se îndreaptă spre Est, până în valea Ungura, pe care o taie în curmeziș, apoi apucă spre Est-Sud-Est, tăind văile; Buzu, Coșer și Flămânda. Ajungând în valea râului Kahul se îndreaptă direct la Est și iese din această vale urmând această direcțiune, taie apoi Valea Dumbrăvile la Sud de ferma Dubovaia Balca ( râpa stejarilor), valea Burlac la Sud de ferma Burlăcel și intră în valea râulețului Ialpuch. De la acest râuleț pe o întindere de peste 9 km. valul formează hotarul între județul Acherman și Ismail…” |[13]

   Alte detalii se pot decela de pe Google maps. Zona teritorială era delimitată la Nord de Valul lui Traian de jos, era posibil împărțită la rândul ei într-un număr de 3 ținuturi. Numele lor vorbesc de la sine de originea acestora turanică, anterioare anului de referință 1263. Din care primul era străbătut de răul Prut, fiind împarțit aproape în două.

   Covurlui, Covur, Covr, Cugurlui inclusiv complexul de lacuri Ialpug, Ilp și Cugurlui,, cuprinzând cel mai probabil și trecerea peste Dunăre de la Satul Nou/ Isaccea, purtând denumirea mai veche de Oblucița/oblâcul cailor. Probabil de la limita reprezentată de țărmurile râpoase dinspre răsărit ale lacului Ialpug ar fi început teritoriul neutru delimitat de întinsul de apă propriuzis, semănând cu o mare.

 Nu exista drumul ce traversează astăzi lacul, nici digul artificial, drum amenajat de nemți în cursul celui de-al doilea război mondial, paremi-se.  Al doilea ținut vechi ar fi fost Catlabug, denumirea unui străvechi șef de trib turcic Kutlu Buga  participant la bătălia de la Sinie Vodî din anul 1263.

   Cel care  va da denumirea astăzi oficială a limanului. Continuăm cu descrierea limitei de amiazănoapte a spațiului delimitat artificial de Valul lui Traian de sud, așa după cum vorbesc documentele.

    De la meridianul 26 18’ valul se îndreaptă spre Sud-Est, trece pe la Sud de ferma Combur, la Nord de colonia Vaisalî, și se îndreaptă spre lacul Catlabuh. La distanță cam de un kilometru și ceva de la acest lac, valul se bifurcă; o ramură în lungime de peste 2 km. merge tot spre Sud-Est și se oprește direct lângă lacul Catlabuh…|[14]

  A doua porțiune după descrieri contemporane este următoarea: Ea se găsește între Lacul Ialpug și  Katlabug la capătul său de nord (Shikirli Kitai/Suvorovo)  – ex satul Kitai pe harta lui Bawr, de la 1770 nn. – lungime 24 km. 19,047% din lungimea totală. Valul în această zonă se deosebește ca o caracteristică aparte de prima porțiune doar prin lipsa bermei.  După descrieri de astăzi parcursul său este următorul:

   De lângă Bolgrad, de la Zaliznicinoe denumit în anul 1947 până atunci / Bulgaria nouă/Bulgărica, localitate aflată la o distanță de 8 km nord de  prima, amenajarea strategică merge la Cubei, sat denumit între 1940 și 2016 Cervonoarmeiskoe,  valul fiind foarte impunător cu o înălțime de vreo 3-4 metri.

   Face un arc de cerc spre amiazăzi trecând la Nord de  Vasylivka, din anul 1940 ex Vaisalî.  Are drum pe el, cale de mai mulți kilometri, fiind lat cam de vreo 7-8 metri (poate mai mult). Satul respectiv se se află la o distanță de 18 km la nord de Bolgrad.

   Valul lui Traian de jos  traversează  podgoriile cu viță de vie și apoi actualul traseu al șoselei Odesa-Reni. Spre est, el se pierde în podgoriile satului bulgăresc Kamenka/Taș Bunar.|[15]

  Ultima așezare se afla situată la 30 km nord-est de Ismail, sat redenumit în anul 1947, moștenire imperial rusească. Luînd direcția Nord-Est  valul va „ajunge apoi la Shikirli Kitai/Suvorovo.

   Sat situat pe malul lacului Catlabug la capătul sau de nord.                             

   Nu mai poate fi observat nici în vecinătatea s. Shikirli Kitai, pe unde am trecut. L-au „șters”, probabil, în timpul lucrarilor agricole.”|[16]

    Șichirlichitai-Nou este de asemenea cunoscut şi sub numele de Regele Carol II/ Shekirlikatay, Shikirli-Kitay/ Șichirlichitai-Nou/ Șikirlikitay/Suvorove. Zona respectivă se pare ca depindea administrativ  de un nou centru de putere, de data aceasta devenit musulman duă 1484.  În sprijinul afirmației menționăm că între 15 iulie-12 august 1542 un recensământ otoman va înscrie în ținutul Kiliei doar două sate, așezări ce se numeau Yabag ma’a Qoga Go1 si Isma’il Gedugi. [17]

    Ceea ce vorbește de o extindere a acestuia și dispariția la acel an a denumirii vechiului ținut al lui Kutlubuga. Va rămâne doar iezerul, neșters! În cuprinsul acestuia vom găsi mai târziu, la 1770, lac de Saftian, lac de Taschpanar, lac de Katlabuga și lac de Kodschejol. În recensământul anterior menționat  cu anul respective, vom regăsi două denumiri ce vor apare ulterior anume Kodja Ghiol si Ismail Gecigi.  Ar fi vorba din traducerea din turca osmană, viitorul sat Kodja Gol pe o harta de la 1769/70, trecut de   Friedrich Wilhelm de Bawr drept Kitai – deh, un dublet fără Schikirli de data aceasta –  și cel situat la trecerea de la Ismail spre insula Ceatal, cea din fața Tulcei.

    Ismail gecigi.

   Trecerea peste Dunăre de la Ismail și drumul pe insula Ceatal spre Tulcea ar fi fost apărată de un post de pază în jurul căruia s-a pricopsit un sat care era vizitat anual și jefuit de către briganzi, după cum vor indica documentele turcești….din anul….. Așezarea în sine va fi fost înființată în forma osmană, deabia in anul 1589, extrem de târziu deci,  printr-un decret special al sultanului Murad III    15741595 , fiul lui Selim al II-lea bețivul, nepot al lui Soliman I zis Kanuni ori Muhteşem,  adică Legiuitorul sau Magnificul.

   Nașul așezării musulmane a fost eunucul negru otoman, șeful ca de obicei al haremului sultanului, abisianul Mehmed Agha, cel care  și-a folosit  veniturile pentru a dezvolta așezarea, dedicând-o apoi așezămintelor din orașele musulmane sfinte, Mecca, Medina și Ierusalim.

  În acel an abia a apărut, modificându-se vechea trecere, fortăreața, un han, o moschee, vama, un mic șantier naval  etc. Drumul străvechi spre cetatea Kilia ar fi trecut, depășind capătul dinspre amiazănoapte al lacului Kitai/lac de Kodschejol, mărturie a lui Evliya Celebi, marele călător zis și Khadji Khalfa de pe la 1657.

   …De acolo am ajuns in satul Khodja-Ghiolbasi – vezi denumirea lacului Kitai in Bawr, probabil viitorul sat Kitai  ce va fi purtat numele vechi  – care de asemenea este un sat tătărăsc. Aceste locuri fac parte din vilaietul tătarilor din Bugeak.  De aceea autoritatea intendentului de la Ismail nu se întinde aici. Ele se află sub jurisdicția unei agale de țărmuri din elaietul Oceakov.

    De aici mergand tot spre nord, am ajuns la cetatea Tatar-Bunar…|[18]

    Ar fi fost un drum neamenajat, de pământ, precum toate altele ale vremii din Moldova acelor timpuri, accesibil doar începând cu anotimpul frumos, aprilie-mai, până spre sfârșit de septembrie, prima jumătate a lui octombrie. Drum mergând pe Valul lui Traian de jos, ori pe lângă el, dar ocolind iezerele cu maluri aiurea, râpoase ori joase și nisipoase, lacuri ce păreau a fi mări de apă dulce. Acolo își făceau cuiburi păsările călătoare, lebedele, cocostârcii. cormoranii, nagâții și lișițele, rațele și gâștele sălbatice, pescărușii și în bortele din zidul râpelor ale lăstunii, prigoriile și graurii. Pandite de soimi, pasarile de vanatoare musulmane, vulturii codalbi si cei hoitari. Ezere cu pale nevăzute potrivnice și valuri înspumate. Tărâm de vânturi înțepatoare, vântoase reci, crivățul zis și vântul care sufla strâmb, au vântul negru  o  vajgăraie ori aprinse, altul călduț și umed ce bătea dinspre amizăzi, numit băltărețul, au traistă goală, bâzâind

   Doar oglinda bălților știau  de el și Apa Dunării. Calea de uscat era un simplu șleau, al caravanelor, nu un drum bine definit, ci mult, mult mai larg, datorită făgașelor de roți anterioare și clisei lipicioase.

   Bătătorit ar fi fost mai rar.

   De aici și durata mare a calatoriilor, gradul de comparatie  fiind relatarile calatorilor straini din veacurile urmatoare, chiar si a celor taman din a doua jumatate de veac XIX …vezi Brenecke

   Așezările și satele câte mai erau, ar fi fost răzlețe, seliști abandonate, ținut mai degrabă pustiu la prima vedere, străbătut de  rare convoaie de negustori, care mocănești cu boi, cai pricopsiți cu samare și măgari de povară, însoțite de călăreți de strajă.

  Doar niște câmpii, câmpuri vălurite ușor, ierburi uscate și altele noi, furtuni, fulgere și incendii, ploi repezi ori mocănești, 

   Luciuri de ape, câmpii verzi de trestii cât cuprindea privirea ce se rătăcea spre orizont, și desișuri, foltane mari de spini și scaieți unde-și găseau adăpost dropiile și iepurii bălțați, ori spre capăt de stuhării ale iezerelor, locuri puțin ridicate cu forme aproape rotunde, stuh și papură, înconjurate de ape.

    Foltane de stuh zgâlțâite de un vârtej, puchinoase insule rătăcite aiurea.

   Numele lor aveau să numească un sat de amiazăzi, moldovenesc, de Covurlui

  Scaieții stăpâni și ierburi înalte, uitate pe peste an, gălbii și verzi, flori de câmp, maci roșii, albăstrele, gălbenele, sălbatice precum păsările de ape, bașca clopoței, neghină și romaniță pitică.

   Volbură și trifoiul roșu.

   Puf de păpădii.

   O feerie multicoloră pe câmpie  în zilele de început de vară, de cireșar.

  În vântul de stepă, navigau carele călugărești  cu coviltire , căruțele pline până la refuz cu grâu auriu, parfumat, miere și ceară de albine curată, bun mirositoare, de lumânări de vii și morți și feștile.

    Arareori izolate locuri de iernat, ce nu se deosebeau în cele năpădite de stuhării, câșle trădate doar arareori de behăituri răzlețe  și bordeie săpate în pământ, acoperite de ierburi.

  Iarna iarăsi pustiu, năpădit de neaua subțire, de zăpoarele râurilor, oglinda împietrită a bălților și iezerelor, pe acest timp de ghețuri, vreme plăcută doar de hoardele vijelioase.

    Uneori ținutul fluviului  devenea o țară pustiită de tătarii iuți ca vântul cel răupe bidivii lor, cete prădalnice

   Vadurile Dunarii erau bine păzite de expedițiile turcești,  ale necredincioșilor, Vadul Saxei au Saccei cu cele doua palide așezări de pe ambele maluri numite la fel, Oblucița.

    Ca și celelalte treceri de pe cursurile de apă, vezi, cea de la Ismail și Kilia.

    Încolo, nenumărate gârle ducând spre interior și smârcuri pe tot țărmul de amiazănoapte al Dunării.

 Și doar o singură cetate pe mal de Dunăre, preacăutată și râvnită de toată lumea acelor vremi tulburi.kilia

   Kilia într-un desen din prima jumătate a veacului XVI, 1500-1550.


  Imaginea Kiliei provine din Arhiva palatului Topkapi din Istanbul, imagine prezentată de Nicoară Beldiceanu, în articolul intitulat  «La Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle et au début du XVIe siècle »|[19]

    Atragem atenția a se vedea debarcaderul și corabia de sub zidurile cetății.

     De pază sau comercială, o șaică, naiba știe.

  

     Acesta ar fi fost vestitul ținut Covurlui cu străvechiul său drum Via Varancha, trecerea de la Măxineni sau mai jos, Siret, actualul sat botezat Traian via Valul lui Traian, “domul” cu vama fraților Cernat, Bodea ploscar adică ceașnicul, mare boier cel ce turna rachie și vin domnului pentru a nu fi otrăvit, apoi pustia valului roman, limita artificială de hotar de ținut. Spre Kilia valahă, devenită transilvană. Culoarul angevin dorit și controlat militar în devălmășie de coroana ungară cu valahii, drum dorit cam de pe la 1368 spre cetățile de la Dunărea de Jos și marea cea mare, cu intermitențe după vrerea oamenilor, vremurilor și ocaziilor până la 1465. Drum devenit domnesc sub Ștefan cel Mare, mai bine zis Ștefan voievod cel bătrân. Despre restul acestuia, ținutul cetății Kilia și evoluția ei geographic temporară între 1360-1508, cuprinzând și anii fraților Cernat, cei cu vama de vad, margine …căile navigabile ale Dunării în acea vreme, brațele fluviului, pescarii și locurile de vânat etc. etc. vă vom destăinui povestea lor reală sau cea mai apropiată de adevăr, cu altă binevenită ocazie. Documentele așa cum sunt ele, rare dar bune, vă vor lumina.


[1] Alexandru Philipide – Originea romanilor vol 2 pag.372-373 [2] DIR, Moldova, Doc. din 20 februarie, anul 1445 [3] Idem Doc 280 din 15 iulie 1448 Pag.397 [4] Idem Doc. 284 din 1448 septembrie 3 pag.405-406 [5] Idem Doc.183 pag. 259 [6] Idem Doc.  287 din   22 septembrie 1448 pag.410 [7] DRH, A, Vol I, Doc.28   pag. 410-411 DRH, A, Vol. II Doc. 6 pag. 8-9 [8] Zamfir C. Arbore – Dicţionarul geografic al Basarabiei, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 2012, pag. [9] Costachescu – Documente inainte de Stefan cel Mare, Vol II, Doc Nr.    pag. 355-357 [10] Enea Silvio Piccolomini – Cosmographia Cap. II,  pag.229 ori Opera Geographica et Historica, Helmstadii MDCIC pag. 229 Calatori straini…. vol. I, p. 472-473 [11] Nicolae Iorga – Studii asupra …………..pag.145, Nota 3 [12] Gh.I. Năstase – „Hotarul lui Halil-paşa” şi „cele 2 ceasuri”– in: Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie. T. L (1931). – Bucureşti, 1932, p. 177-210 [13] Zamfir C.Arbore – Dictionarul geographic al Basarabiei, ed. Saeculum I.O. Pag.427 [14]  Idem [15]  Vadim Bacinschi Clopotele de la Iași se aud la Cătlăbuga, Baia Mare,. 2008, [16]  Idem [17] Nicoara Beldiceanu, op cit. nota 3 pag.49 Registre abregee du gouvernorat de Silistre, 15 juillet-12 aout 1542  TT no 215, p. 5. [18] Calatori straini despre tarile romane, vol VI, pag. pag.407-408 [19] Nicoara Beldiceanu – «La Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle et au début du XVIe siècle »in Revue des Études Islamiques, 1969/2, p. 239-266, planșa XVIII[19]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s