VALENTIN ȘERBU (RESTITUTIO), vă propune o meditație tulceană tristă, a la 1985…

Valentin Șerbu (n. 1934 – d. 1994) este cel mai important scriitor tulcean. În timpul vieții a fost considerat unul din cei mai buni prozatori satirici români, aproape întreaga sa operă fiind o ironie amară la adresa societății comuniste. Schițele literare din volumul „La iarbă verde”, publicat în anul 1985, (și pe care îl puteți citi în format electronic, pe siteul http://www.tulceacultural.ro), se încadrează în acest tipar social, cu personaje marginale mediocre, decăzute moral sau material, alimentate de ambiții mărunte, conflicte patetice și, uneori, de trăiri spirituale pline de colb provincial.
Cum lectura unui volum întreg, în format electronic, este o activitate dificilă, vă propunem, în articolul de azi, una din schițele publicate în volumul „La iarbă verde”, intitulată „Meditații”, fără a avea pretenția că este cea mai reușită, ci doar una din cele mai scurte și care se pretează cel mai bine demersului nostru.

Nicolae C. Ariton

MEDITAȚII

Casienil Ciprian începuse să fure. Fusese până mai deunăzi un om cinstit, crezuse în virtuțile cetățenești îndeobște prețuite, sperase în viața și răsplata veșnică, în sfârșit, judecase cu asprime greșelile semenilor săi, neînțelegându-le aplecarea către minciună, înșelătorie sau furtișaguri. Acum însă, după sustragerea unei importante sume de bani din casieria întreprinderii, își dădu seama că între el și ceilalți vinovați, câți or fi trăind pe lumea asta, nu exista nici o deosebire.
Multă vreme nu se împacă cu noua stare de lucruri. Fuseseră nopți de insomnii în care, când îi răsărea în minte cuvântul „hoț”, tresărea simțind cum îl năpădesc toate nădușelile.
Cu timpul, se mângâie gândind că nu e singurul delapidator, că penitenciarele și coloniile de reeducare adăpostesc o mulțime de ticăloși de teapa lui. Mai mult, încercă să înjghebeze o teorie potrivit căreia furtul ar fi o acțiune plină de curaj, de îndrăzneală, de dibăcie, pe care puțini sânt în stare s-o săvârșească, acțiune chiar temerară din- tr-un punct de vedere.
Când primele mustrări de cuget și justificări cu care se torturase prinseră să crească în intensitate, începură să i se perinde pe dinaintea ochilor imagini ale unui viitor nu tocmai îmbucurător. Știa că va fi descoperit și deferit justiției. Era imposibil să scape din bucluc. Vedea mereu în închipuire articole și paragrafe de legi, coduri cu cotoare groase care rânjeau la el batjocoritor, săli de tribunal, judecători severi care-i puneau întrebări necruțătoare în prezența unui public numeros, ocne adânci în care își încheia definitiv zilele.
Totuși, în fiecare seară, înainte de a încuia casa de bani, Ciprian lua două-trei bancnote de câte o sută de lei, oftând din adâncuri. Părăsea întreprinderea îndreptându-se apoi spre un restaurant, unde cina copios, reflectând la paguba pe care o pricinuise semenilor săi, dar și la folosul pe care-1 aducea societății, înlesnind circulația banilor dintr-un loc într-altul.
Acasă citea de obicei cărți de economie politică. Îi plăceau mai cu seamă capitolele în care erau cercetate și analizate strădaniile oamenilor în vederea unei repartizări echitabile a bunurilor vieții. Cuvântul avuție însă comporta interpretări felurite, pline de chemări, de înălțătoare vise, pricinuia adânci și tulburătoare stări de spirit. în asemenea momente se simțea înduioșat până la lacrimi, se simțea părtaș la strădania întregii omeniri de a îndestula în mod egal dorințele, pretențiile. Deschidea magnetofonul și asculta extaziat Eroica, sufletul său plutind lejer, ridicându-se deasupra lumii, gustând dintr-o cerească beatitudine. Adormea, într-un târziu, senin, împăcat cu sine, uitând încurcătura în care intrase, viitorul sumbru care-1 aștepta.
Zilele acelui sfârșit de noiembrie erau calme, pătrunse de o dulce melancolie. Singur în odaia sa, casierul se plictisea printre tomurile de economie politică pe care le cumpărase și pe care le citise din scoarță în scoarță. Cugetul său, odinioară un model de echilibru, se descumpănise în ultima vreme într-un mod ciudat. O întrebare îl urmărea de câteva zile, răpindu-i întreaga dispoziție, alungându-i pofta de mâncare și somnul. Care erau oare limitele noțiunii de furt? Cum putea fi conturată limpede hoția, ce erau în fond hoții și cum trebuia să fie circumscrisă activitatea lor? Logica, această disciplină a gândirii, pe care casierul o îndrăgise încă de pe băncile școlii, suferea atacuri nerușinate din partea realității..
— E foarte greu să pui hotare noțiunii de hoție! spuse el privind pieziș cotoarele cărților cu conținut economic.
Se scufundă într-o meditație dezordonată. Să furi din pasiune, să furi oferind altora ceea ce-ai furat! Auzise de cineva care furase o carte pentru a o citi. De altfel, și mintea e un stomac care cere să fie îndestulat! Cineva spărsese o bancă, iar banii îi irosise în petreceri. Altcineva jefuise un muribund care nu avea moștenitori. Din toate acestea se desprindea un adevăr nemaipomenit, de necrezut: societatea, în întregul ei, nu suferea, nu era păgubită, bunurile continuând să circule, să-și schimbe doar posesorul!
— Ei, drăcie! exclamă el derutat. Asta înseamnă că furtul nu are limite ca noțiune, el fiind o trăsătură comună tuturor oamenilor. Plătesc biletul pentru a intra la cinematograf și constat că e un film prost. Cumpăr o conservă și constat că e alterată. Ocup o funcție pentru care mă dovedesc incapabil. Cine știe pe câți i-am furat, fără să se scandalizeze cineva?!
Ajunse astfel să mediteze la locul ocupat de furt în istoria omenirii și trase neplăcuta încheiere că oamenii se jecmăniseră între ei, acuzându-se sub diferite pretexte. Se mai desprindea o concluziile cutremurătoare în ce privește trecutul istoric : cu cât clasa socială era mai înaltă, cu atât furtul era mai lesne de înfăptuit, oamenii de rând fiind cu asprime pedepsiți atunci când râvneau bunurile aproapelui. De-a lungul vechilor orânduiri care tot încercaseră să organizeze omenirea, mulțimea de legi, precepte și sancțiuni divine căzuseră pe capul celor mulți, pe când celor bogați și puternici li se permisese orice. Poate că hoția apărea în cursul istoriei și ca un rezultat direct al sărăciei, ca o aprigă nevoie de a satisface niște nevoi elementare, ca o răzvrătire. Uluitor, incredibil era însă faptul că sumele de bani, avuțiile rămăseseră aceleași, atât doar că se transferaseră de la unii la alții și nimic mai mult!
Se ridică de la masă și începu să se plimbe agitat prin odaie. Se opri înaintea oglinzii, se privi cu atenție, își aminti dintr-odată că descinde dintr-un șir de înaintași necinstiți. Tatăl său furase niște hârtie din depozite pentru a o vinde apoi, banii obținuți irosindu-i cu amantele. își aminti de o rudă, un unchi care măsluise toată viața cărțile de joc, și nu contenise până în cea din urmă zi să învețe copiii mahalalei meșteșugul trișatului.
Să recapitulăm faptele! își spuse, cuprins parcă de febră, aruncând priviri arzătoare peretelui din fața sa. A furat câțiva metri cubi de cherestea, a obținut o sumă de bani, a intrat la răcoare, i s-a confiscat întreaga avere. Cheresteaua a rămas intactă, ea a fost folosită, de bună seamă. Averea respectivului a fost vândută la mezat, dar a continuat să fie utilă cuiva, nu s-a distrus. Banii, nici ei n-au fost nimiciți, și-au continuat scurgerea lor misterioasă prin felurite făgașe. Făptașul n-a pricinuit așadar o distrugere a bunurilor, ci doar le-a dat să urmeze un alt curs. Nimici nu s-a pierdut în urma acestei infracțiuni. Furtul, în lumina acestor fapte, putea fi privit ca o abatere a unui pârâu din albia lui. Apa rămânea tot apă, cantitatea ei nu se micșora, nu se mărea!
Casierul avu impresia că-i plesnește capul, că nu mai este capabil să-și pună rânduială în gânduri.
De câteva zile, în apropierea locuinței lui se instalase un bâlci. Larma se făcea simțită mai ales pe înserate, când o mulțime de oameni se îmbulzeau în jurul barăcilor. Unii se dădeau în bărci, alții în scrânciob, unii trăgeau la țintă, alții căscau gura la pantomime. Se auzeau fanfare, țipete, chiote.
Casierul Ciprian se apropie de fereastră și privi învălmășeala de trupuri, luminile și culorile stridente. îl cuprinse pe neașteptate o dorință nebună de a se îmbrăca, de a lua cu sine ceva bani din cei furați în zilele precedente și de a-i cheltui acolo, în vălmășagul acela de oameni. Zadarnic încercă să-și înfrâneze pornirea, zadarnic apelă la rațiune, la o seamă de precepte morale de care ascultase cândva cu sfințenie. Pofta de a petrece și de a cheltui era mai presus decât orice constrângere.
Ieși năvalnic din casă, cu hainele în neorânduială, cu chipul răvășit. Ochii îi jucau nefiresc în cap, iar gura i se strâmbase într-un rânjet hidos. Intră într-o bodegă improvizată unde bău două pahare cu coniac. Se amestecă apoi în mulțime, scuturat ca de friguri. Se roti în carusel, se dădu în scrânciob, privi spectacolele de pe estrade, râse cu clovnii, cinsti saltimbancii, îmbrățișă dănțuitorii și atleții. Se abătea la răstimpuri pe la bodegă unde-și împrospăta puterile, dând peste cap alte pahare cu coniac.
Jucă la loterie și câștigă bustul lui Bonaparte. împăratul purta bicorn, având pictate pe piept și pe umeri toate însemnele puterii sale.
Cu bustul lui Bonaparte la subsuoară, începu să împartă bani tuturora, strigând cât îl ținea gura :
— Luați-i! Luați-i! Numărul lor rămâne totdeauna același!
A doua zi a fost arestat. La o amănunțită percheziție, făcută la domiciliu, nu i se descoperi nici un obiect compromițător. Avea doar îmbrăcămintea cerută de cuviința vârstei lui, câteva cărți de economie politică și un mobilier prea sumar pentru a îndreptăți presupunerea că ar fi folosit banii sustrași în scopul acumulării de bunuri prețioase. La stăruitoarea lui rugăminte, i se îngădui să șadă cu bustul lui Napoleon Bonaparte în celulă.