„Ar fi nedrept să-l uităm pe Valentin Șerbu.”

coperti vsalentin serbu1În demersul nostru pentru readucerea scriitorului tulcean Valentin Șerbu în atenția cititorilor, republicăm în rândurile de mai jos, un articol din revista „România literară” realizat de către distinsul scriitor și critic Alex Ștefănescu.

Alex Ștefănescu, revista „România literară”, nr. 34, 2011

Trecând vara aceasta, în drum spre mare, prin Medgidia…, mi-am adus aminte că aici a locuit temporar și a lucrat ca electrician Valentin Șerbu (n. 20 iulie 1934 – m. 29 ianuarie 1994). Originar din Tulcea, el a fost exmatriculat din liceu și arestat, la vârsta de 17 ani, din motive politice, după care a făcut 3 ani de închisoare. La Medgidia s-a aflat, în perioada 1955–1961, ca proscris.

Cu toată această biografie fracturată, a devenit unul dintre cei mai valoroși prozatori satirici din câți am avut. În anul 1971 a debutat cu volumul de schițe „Provinciale”, care a surprins prin siguranța stilului. Cu o ironie distantă, rezistând mereu tentației de a stabili între sine și cititor o complicitate amuzată, scriitorul evocă în acest volum personaje situate la periferia existenței, drogate cu iluzia că participă la rezolvarea marilor probleme ale lumii. Cel mai adesea este vorba de provinciali cu veleități artistice sau științifice.

În 1972, lui Valentin Șerbu i-a apărut romanul Expediția, construit cu mijloace satirice și picarești și având ca protagoniști câteva personaje de aceeași factură. Deși bazat pe simetrii care dau o impresie de arhitectonică, romanul suferă de o anumită diluare, explicabilă în primul rând prin faptul că scriitorul are aptitudinea de a realiza scene memorabile, dar nu și pe aceea de a le înlănțui în mod necesar, de a urmări evoluții complexe. Oricum, în roman se ajunge la o înțelegere mai consecvent estetică a spațiului provincial, desemnat nu atât prin străzi înguste și curți cu mulți locatari, cât printr-o discrepanță tragicomică între aparența de onorabilitate, de înțelepciune a personajelor și existența lor nerelevantă. Provincia se eliberează astfel de orice determinare geografică și devine o realitate umană, un stil de viață.

Nuvelele din volumul Dezacorduri, 1973, dar și romanele Figuranții, 1974, Baltazar, 1974, Inocentul, 1980 etc. sunt scrise dintr-o asemenea perspectivă. Mai curând succesiuni de scene decât nuvele sau romane, ele se caracterizează prin rafinament compozițional, descrierea decorurilor pitorești și a fizionomiilor insolite fiind subordonată regizării unor situații stilizate și expresive.
Personajele din proza lui Valentin Șerbu, deși în „dezacord” cu lumea, dețin totuși argumentele supraviețuirii. Ele recurg la o adaptare donquijotească, realizându-se exclusiv imaginar. Ori de câte ori realitatea pătrunde în visul lor stereotip, după un moment de derută, se declanșează un mecanism de interpretare și deformare a faptelor care restabilește aparențele. În schița Cu cei ce vin, de pildă, Mirel, ghidul voluntar al turiștilor întâlniți în gară sau în port, este convins că îndeplinește o misiune extrem de importantă și că, asemenea unui artist, face aceasta dezinteresat, din vocație. Nimic nu reușește să-i tulbure seninătatea de mitoman. Călătorilor pe care îi acostează li se adresează protocolar, făcând abstracție de înfățișarea sa jalnică. El spune, ca un maestru de ceremonii, „Poftiți, doamnelor și domnilor” sau uzează cu eleganță de formule poetice-turistice închipuindu-și că este luat în serios: „Domnule, orașul nostru vă oferă prilejul de a face cunoștință cu ceea ce în ghidurile turistice se numește Poarta Deltei.”

Cele mai multe dintre personajele care populează cărțile lui Valentin Șerbu sunt de o frapantă inconsistență socială. Asemenea unor marionete dezarticulate, ele fac la nesfârșit aceleași gesturi sterile, imitând îndeletniciri și profesii, expunându-și cu morgă principiile. Prozatorul evidențiază adesea, la aceste făpturi caricaturale, un fond omenesc, o sensibilitate la durere și bucurie proprie tuturor oamenilor; uneori el chiar le simpatizează, pentru că sunt vulnerabile și bine intenționate, pentru că, în fond, îi aparțin. În schimb, concepția lor despre lume nu este niciodată privită cu indulgență.

Indirect, Valentin Șerbu ridiculizează și un anumit mod de înțelegere a culturii. În digresiunile pe care le fac cu plăcere, personajele sale iau în discuție subiecte dintre cele mai grave; zborurile cosmice, structura atomică a materiei, creșterea natalității și prelungirea vieții, arta modernă – nimic nu scapă atenției lor. Deși lipsite de originalitate, frazele pe care le rostesc impun printr-o construcție ireproșabilă, prin stilul lor oficial. E ca și cum vorbitorii nu și-ar fi format niciodată, la o școală temeinică, un mod de gândire propriu, dar, în schimb, ar fi răsfoit ziare și reviste și ar fi urmărit programe de radio și televiziune. În romanul Expediția, domnul Pastor este cel care obișnuiește să țină asemenea discursuri. Iată-l, de exemplu, perorând despre diviziunea socială a muncii: „Artele, științele, filozofia, cultura în general au împărțit omenirea în nenumărate activități creatoare. Mulțimea îndeletnicirilor, varietatea lor a sporit într-un mod nemaiauzit și se constată că tendința către specializare e din ce în ce mai pronunțată.” Este evidentă aici influența mass-media. Prozatorul nu ironizează aceste mijloace în sine, ci tendința de a le considera suficiente pentru formarea unui orizont cultural. Totodată, clișeele de limbaj compromise prin parodiere nu aparțin întotdeauna doar formelor de difuzare a culturii în masă. Declarația de dragoste, demonstrația sofistică, invocarea unor principii înalte sau disculparea „onorabilă” constituie tot atâtea zone ale comunicării care furnizează prozatorului locuri comune convenabile șarjei.

Între logica personajelor lui Valentin Șerbu și logica realității apare întotdeauna o divergență pe care trecerea timpului o agravează. Prizoniere ale propriului lor sistem de protecție, aceste personaje nu se pot privi din afară pentru a-și da seama în ce situații incredibile și primejdioase se află. Scriitorul, cu o mină serioasă, le dă de fiecare dată dreptate, povestind grav peripețiile prin care ele trec și preluându-le nedumeririle. El ajunge, treptat, să descrie scene de un comic irezistibil care, dacă ar fi fost povestite direct, fără un istoric, ar fi părut neverosimile și ar fi contrariat. Așa se întâmplă, printre altele, în povestirea În pragul căsătoriei. Episodul final, cu mirele care, ajuns în fața primăriei, își abandonează mireasa și o ia la goană, este, în afara contextului, absurd: „În timp ce urcau treptele, se degajă brusc de brațul ei și începu să alerge bezmetic, tăind de-a curmezișul straturile unei grădini cu flori. Alerga cât îl țineau picioarele, căuta un loc de refugiu, o ascunzătoare, se oprea, se uita îndărăt, o vedea pe nebună, își relua cu puteri înzecite goana.” Povestirea alunecă însă spre acest final pe neobservate. La început, domnul Burlescu nu vede în proprietăreasa sa decât un creditor și nu înțelege aluziile ei la posibilitatea de a plăti în locul chiriei un echivalent erotic. Cu ocazia unei dispute violente, care ia o turnură fizică, el descoperă însă această posibilitate și o valorifică. Imediat după aceea, doamna Cecilia îi vorbește despre căsătorie și, cum el nu se arată entuziasmat, îi ascunde hainele și îl sechestrează. În paralel, ea pregătește actele pentru cununie și, într-o bună zi, îl scoate din casă, după ce îi smulge promisiunea că nu va încerca să fugă. Este de la sine înțeles că o asemenea succesiune de fapte justifică finalul și, mai mult decât atât, îl face chiar previzibil. Alunecarea insesizabilă spre un deznodământ absurd este realizată uneori cu mijloace psihologice. În Față în față cu mileniile, domnul Bulanca se transformă la un moment dat, dintr-un vizitator pătruns de importanța vestigiilor istorice, într-un recalcitrant care produce stupefacție admonestându-l cu brutalitate pe ghid: „M-am săturat! Ajunge! Ce-mi tot arătați pietroaie și dărâmături.” Această izbucnire uimitoare are o explicație care scapă însoțitorilor domnului Bulanca, dar care, în schimb, este bine cunoscută de către cititori: chinuit de arșiță și de comentariile interminabile ale ghidului, personajul ajunge, printr-un joc liber al imaginației, să vadă în jur doar dușmani ai existenței lui confortabile.   

Așa cum evocă provincia fără a cădea în provincialism, proza lui Valentin Șerbu satirizează, dar nu este pur și simplu satirică; o undă de tragism transfigurează măștile caraghioase.
Ar fi nedrept să-l uităm pe Valentin Șerbu.


articol publicat în cadrul... proiect primarie 2021

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s