Înfrânții lui Valentin Șerbu

coperta-taram-necunoscut-valentin-serbu3_InPixio Citind, aproape, din scoarță în scoarță penultimul volum publicat de Valentin Șerbu, „Tărâm necunoscut”, în anul 1983, cu ocazia digitizării acestuia și republicării în format electronic pe site-ul www.tulceacultural.ro, am descoperit un alt scriitor Valentin Șerbu. Ca aproape toți tulcenii, care nu i-au citit întreaga operă, alcătuită din 13 volume, am constatat cu ocazia acestei lecturi că distinsul nostru autor nu este doar un satiric, situat la granița umorului cu tragicul provincial, ci și un minunat creator de fantastic și mister. În plus, nuvele cuprinse în acest tom sunt dedicate în totalitate Deltei Dunării, iar orașul Tulcea este citat de nu mai puțin de 12 ori, în comparație cu volumul „La iarbă verde”, unde nici măcar nu este amintit. Credem că cea mai reușită nuvelă, dina cest volum, o reprezintă „Înfrânții”, despre care greu îți dai seama dacă este un text de ficțiune sau o sumă de cronici istorice adunate sub acest titlu. Cititorului i se induce ideea că este vorba despre istoria unui oraș fantomă, construit undeva în mijlocul Deltei Dunării, într-o epocă necunoscută, care poate să fii existat chiar în urmă cu câteva mii de ani. Citând niște cronicari imaginari, autorul ne descrie orașul pustiit și pe ultimii supraviețuitori, care sunt un soi de ființe degenerate, în lipsa unor idealuri. Ideea pare inspirată din Homer, care scria  că în apropiere de Istru (denumirea grecească a Dunării) își aveau locuințele „pigmeii cei legendari”, ajunși în această stare de decădere fizică din cauza condițiilor de viață din Delta Dunării, și care se aflau într-un continuu război cu stolurile de cocori. Ne facem o datorie de onaore să reproducem, mai jos, nuvela „Înfrânții” a maestrului condeier tulcean Valentin Șerbu, un text plin de mister și filozofie.

Nicolae C. Ariton


ÎNFRÂNȚII

de Valentin Șerbu

 Existența orașului Confinium este menționată pentru prima dată în „Cronica Magna” și anume în cartea a IX-a, tomul IV, p. 120—135, apărută la Florența în 1631. Alte consemnări privind această așezare situată undeva la Gurile Dunării au fost descoperite ulterior în câteva biblioteci. Se pot cita bunăoară ca documente vrednice de încredere: „Memoriile” lui Augustino Rucci și ale lui Tommaseo Colonna, editate împreună la Basel, în 1670, „Historia Celtorum” a lui Sir Edward Forbes, Londra, 1681, „Călătoria prin lume” a lui loan de Sevilla, Madrid, 1689, ș.a.
 Nenumărați navigatori și neguțători și-au adus mai târziu contribuția la cunoașterea orașului, însemnările lor constituind mărturii neîndoielnice. Se pot menționa astfel: „Comentariile” genovezului Giangiacomo Costa, bărbat cutezător, care a urmărit să înființeze în Delta Dunării un mic port, „Armonicele” lui Hans Petrus, misionar catolic, „Oglinda Magică” a lui Rudolf Ganzermiiler, călător anonim din secolul al XVI-lea, care ar fi zăbovit chiar un răstimp în ținutul acesta.
 Însemnările, notele de călătorie, jurnalele și cărțile celor pomeniți cuprind descrieri mai mult sau mai puțin exacte ale orașului. în ele se fac felurite precizări, se susțin mulțime de idei la un moment dat incredibile. Neconcordanțele și inadvertențele abundă.   Relatările unora intră în contradicție cu ale altora, o cercetare atentă a fiecărui material documentar stârnind nedumerirea. însăși poziția geografică a orașului rămâne incertă întrucât ea e situată când pe brațul Chilia, când pe brațul Sulina, când, în sfârșit, în dreptul unei insule. Și dacă mai adăugăm la toate acestea faptul că în hărțile nautice ale vremii, în portulane, Confinium nu este nicăieri consemnat, încurcătura devine, firește, foarte mare.
 Cel mai atent și mai osârdnic cercetător al orașului se dovedește a fi totuși genovezul Giangiacomo Costa care, după propriile lui mărturii, ar fi străbătut de nenumărate ori Delta Dunării. Notele de călătorie pe care ni le-a lăsat, tipărite în 1792 în Frankfurt pe Main, par să pornească de la o bază reală, autorul pretinzând că a vizitat personal locurile descrise. Relatările acestuia, deși parțial lacunare, împestrițate cu aforisme și recomandări morale, dispun de o exactitate mulțumitoare față de ale altor pretinși observatori ai așezării. .
 Genovezul ar fi poposit în Confinium cam prin mijlocul verii anului 1752, dată pe care trebuie să o luăm ca atare. Chiar din prima clipă a fost izbit de ciudățenia acestui așa-zis port, de vechimea și pustietatea lui deplină. Scrupulos în descriere, mergând până la detalii nesemnificative, el a întreprins împreună cu. însoțitorii lui, marinari și neguțători, o investigație susținută, nădăjduind, după cum afirmă, să întemeieze aici un viitor popas pentru navele genoveze.
 In „Historia Celtorum”, Sir Edward Forbes susține că nu a vizitat orașul, mărginindu-se să-1 privească de la distanță. Navigând pe apele Deltei cu iahtul său, nu a vrut să-și strice plăcerea unei călătorii de agrement. Notele sale de călătorie cuprind însă o aproximativă descriere din care se desprinde un vag simțământ de neliniște față de niște clădiri apărute brusc dintre stufărișuri.  Cum nu avea la dispoziție informații certe asupra locului, și-a propus să revină aici cu primul prilej pentru a lămuri lucrurile.
Augustino Rucci și Tommaseo Colonna declară că au cercetat îndeaproape o cetate necunoscută, dar afirmațiile lor, deși categorice, nu sînt vrednice de mare încredere. Primul face o confuzie căci se referă în mod sigur la cetatea Histria, celălalt, la fel de imprecis, chiar fantast, încearcă să ne convingă de existența unor ființe fabuloase întâlnite chipurile în preajma lacului Razelm.  Ioan de Sevilla, Hans Petrus și Rudolf Ganzermiiler par să fi zăbovit într-adevăr în oraș, dar pentru scurtă vreme. Descrierile lor concordă oarecum cu ale genovezului și ale englezului, fără a se ridica totuși la limpezimea și exactitatea lor.
 Într-un cuvânt, însemnările tuturor acestor observatori pot fi, în ciuda multor nepotriviri, coroborate, pot contribui la realizarea unei imagini unitare asupra așezării. Privit din atâtea unghiuri și prin atâția ochi, era inevitabil să nu se ajungă la o concordanță deplină. O încercare de sinteză a tuturor consemnărilor este desigur necesară, lăsând-se deoparte bineînțeles aberațiile, elementele fanteziste.
 La data descoperirii lui, Confinium era un oraș mort, nu avea începuturi sau istorie, părea clădit acolo din vecie. Situat cu certitudine între brațul Sulina și brațul Sfântu Gheorghe, cam pe lângă lacul Puiuleț, înfățișarea lui trebuie să fi fost teribilă. Nu dispunea de nici o trăsătură arhitectonică în măsură a-1 asemui, chiar și în treacăt, cu o localitate obișnuită. Cheiul, care asigurase cine știe când accesul ambarcațiilor, își expunea dezolant parapeții sfărâmați și treptele năruite. Instalată pe o platformă de granit, așezarea propriu-zisă căzuse și ea în ruină. Clădirile, câte mai rămăseseră în picioare, de formă cilindrică, se rânduiau în șiruri paralele, neavând ferestre sau uși. Lipseau arterele de circulație, piețele și scuarurile. Lipseau de asemenea edificiile cu caracter administrativ sau de utilitate publică. Stufăriile bălților, bălăriile, mărăcinișurile năpădiseră platforma. Pânze de apă verzuie se întindeau la temeliile zidurilor. Câte un arbore din care coborau liane disloca pe alocuri pavajul pe suprafața căruia forfoteau nestânjeniți șerpii, broaștele și crustacee…
 Genovezul Giangiacomo Costa, petrecând câteva zile în locul acesta, s-a încumetat să viziteze clădirile care nu căzuseră încă în ruină. S-a slujit de niște scări improvizate întrucât accesul se realiza prin părțile superioare ale ciudaților cilindrii. S-au făcut astfel surprinzătoare constatări. Încăperile, dispuse circular în jurul unui soi de lift, având fiecare doar câte trei pereți, erau mobilate simplu, cu piese din lemn putred, deteriorat. Nu a găsit pe nicăieri unelte sau instrumente domestice, înscrisuri. A văzut în schimb numeroase inele metalice, prinse în pereți, inele de care atârnau fâșii de piele și frânghii. în urma cercetărilor sale, genovezul a tras concluzia, pripită, cum că așezarea ar fi fost pustiită de o epidemie, deși, după cum singur declara, nu a descoperit oseminte omenești.
 În „Historia Celtorum”, Sir Edward Forbes susține o idee greu de acceptat. Absența clădirilor administrative ar dovedi, după el, o înaintată treaptă de evoluție socială. Sir Edward Forbes mai avansează o părere, la fel de hazardată, potrivit căreia fiecare locuință ar fi adăpostit doar câte o singură familie ce ar fi viețuit într-o deplină izolare, fenomenul determinând încetarea oricărei activități cetățenești. Confinienii, renunțând la confruntările de opinii și interese, au pierit astfel încetul cu încetul într-o agonie și un marasm desăvârșit.
 Augustino Rucci încearcă și el să contribuie la elucidarea altor aspecte bizare. în „Memoriile” sale, pretinde că a încercat să numere cilindrii platformei. După o zi de sforțări n-a reușit să ducă operația până la capăt. A reluat numărătoarea în zilele următoare, dar tot fără un rezultat mulțumitor. Cilindrii, deși rânduiți în șiruri egale, se prelungeau în chip derutant, realizând o configurație urbanistică de neînțeles. Cifra de cincisprezece mii pe care ne-o pune ]a dispoziție este desigur exagerată.
 Hans Petrus este de părere, ca și Sir Edward Forbes, că locuitorii orașului au trăit în comunități strict familiale, independente și solitare și că perpetuarea acestora s-ar fi înfăptuit numai endogam. Degenerarea și dispariția confinienilor s-ar fi datorat tocmai căsătoriilor contractate între rude, practica ce a condus inevitabil la devitalizarea și pieirea acestei seminții.
 Un aspect remarcat judicios de către Rudolf Ganzermiiler este acela că mobilierul locuințelor, prin dimensiunile lui reduse, ar fi fost folosit de niște oameni firavi, incapabili de mari eforturi. Printre rămășițele de mobilier cruțate oarecum de distrugerea timpului el ar fi descoperit resturi ale unor instrumentare casnice mult asemănătoare jucăriilor. Dar Rudolf Ganzermiiler emite totuși o ipoteză deplasată atunci când susține cum că orașul ar fi fost locuit doar de copii.
 Ioan De Sevilla pretinde că ar fi pătruns și el într-o locuință confiniană. însemnările lui, de o satisfăcătoare exactitate, sunt în fond niște relatări. Ambiționând să deslușească misterul așezării, călătorul spaniol a cercetat etajele a două clădiri, a întreprins investigații stăruitoare asupra fiecărui ungher sau eventual ascunziș. Ceea ce l-a mirat înainte de toate a fost întunericul ce domnea în încăperi. A străbătut cu băgare de seamă nivelurile, a coborât către parter, l-a depășit ajungând într-o pivniță boltită, umedă, rece. A descoperit aici un puț adânc. La lumina făcliilor, ajutat de însoțitori, a reușit să extragă din puțul acela oseminte amintind vag osemintele omenești: frânturi de cranii minuscule, femururi delicate, carpiene și metacarpiene aproape gelatinoase… Dar părerile lui loan de Sevillla sunt inadmisibile. El admite că structura fiecărei familii confiniene presupunea o dispunere verticală având drept criteriu vârsta membrilor. Astfel, nivelurile superioare ar fi fost ocupate de tineri care, pe măsură ce creșteau și îmbătrâneau, coborau către parter ajungând la sfârșitul vieții în subsoluri și în pivnițe.
 Cele patru caturi ale locuințelor corespundeau celor patru vârste ale omului și un confinian se îndrepta spre moarte schimbându-și la etape riguroase locul. Călătorul spaniol completează această viziune susținând că puțurile din pivnițe ar fi slujit unor ritualuri mortuare. Afirmațiile sale se întemeiază mai ales pe descoperirea numeroaselor belciuge metalice prinse de pereții sumbrelor încăperi.
 Toți observatorii orașului, în unanimitate, constată inexistența fortificațiilor, a zidurilor de apărare, a oricăror mijloace de a stăvili o eventuală invazie. Faptul e deosebit de interesant. El pare să dovedească indiferența confinienilor față de primejdii, renunțarea lor la o viață combativă, energică.
 Despre enigmaticul Confinium s-au purtat discuții aprinse, s-au lansat cele mai temerare considerații. Gânditorii și cărturarii vremii au găsit un binevenit prilej de a-și expune ipotezele. S-a vorbit, printre altele, de o așa-numită cetate ideală sau de localitate blestemată chipurile. Controversele au dobândit amploare, s-au transformat în certuri pătimașe, lipsite de orice substanță. Nu s-a ajuns, firește, la o unitate de vederi, la o concluzie care să mulțumească toate spiritele. Cercetările făcute la fața locului, executate în grabă, fără metodă, nu ofereau un material documentar temeinic, favorizau mai degrabă speculațiile. Confuzia s-a prelungit de-a lungul multor ani, comentariile umplând nenumărate tomuri. S-a încercat chiar organizarea unei expediții pentru investigarea cetății moarte, dar aceasta a rămas doar în fază de proiect.
Nicolaos de Witt, în cartea sa „Istoria Semințiilor”, Hanovra, 1708, dezvoltă câteva idei interesante în legătură cu Confinium. El admite că din viața orașului fuseseră excluse două activități caracteristice societăților vechi, cea religioasă și cea legată de justiție.   Se pare că, într-adevăr, confinienii nu au avut un cult, nu au adorat o divinitate mântuitoare, nu s-au încrezut în puteri supraomenești. De asemenea, trăind izolați unii față de alții, având înapoia lor o îndelungată practică socială, au reușit să îndepărteze din existența lor crimele, furturile, înșelătoria, dar și actele de altruism, de echitate, de compasiune. Scepticismul total, inerția spirituală în care căzuseră i-au determinat să adopte o atitudine de nepăsare, de neparticipare la viață. Instinctele, înclinațiile bestiale dispăruseră, în locul lor rămânând incerte frământări cu privire la cele imediate traiului, la satisfacerea celor mai elementare trebuinți.
 La un secol de la descoperirea sa, orașul a fost vizitat de un anume Paolo Santorini, care pretinde că ar fi văzut într-un loc, neprecizat, o rămășiță de frescă. Evenimentul a stârnit senzație. Fresca, reprodusă aproximativ de însuși descoperitorul ei, înfățișa pesemne două aspecte cotidiene. In prima se remarca un grup de oameni mărunți de statură, palizi, devitalizați, care păreau că-și devorează un semen întins pe o masă rituală ; a doua prezenta câteva făpturi Ia fel de nedezvoltate care lăsau impresia că s-ar sinucide cu ajutorul unor pumnale. Aceste fresce l-au îndemnat pe Paolo Santorini să-i considere pe confinieni ajunși la obiceiul antropofagiei sau sinuciderii în grup, fapt ce ar explica îndeajuns decăderea și dispariția populației respective.
 S-au făcut, cum era de așteptat, încercări de a se stabili vârsta orașului, originea lui. Nici în această privință nu s-a ajuns la o unanimitate de păreri. S-au rostit felurite enormități. S-a susținut bunăoară că așezarea ar fi existat dintotdeauna, chiar de la apariția omului pe pământ. S-a mai afirmat că ar fi de obârșie sumeriană sau extraterestră… Asupra unui singur punct cercetătorii au căzut de acord: Confinium și-a desfășurat existența fără a intra în legătură cu popoarele lumii, și-a consumat resursele vitale într-o totală izolare. Necomunicând cu omenirea, el ar fi urmat o evoluție aparte, ajungând să decadă, să degenereze datorită istovirii biologice.
 Ultimul vizitator al orașului, navigatorul Francesco Da Silva, pretinde, în jurnalul său de bord, că a dat de câțiva confinieni care ocupau clădirile din latura de miazănoapte. El a acostat la micul chei prin anul 1772, întâlnind aici doar niște ruine scufundate în nămolurile bălților. Stufărișurile și păpurișurile cuceriseră definitiv platforma. Cilindrii abia dacă se mai zăreau răsărind ici-colo pe deasupra vegetației. Crepusculul așezării era evident. Supraviețuitorii ei purtau cu toții pecetea înfrângerii în lupta cu Timpul. Arătau jalnic. Cu capetele neobișnuit de mici. Îi priveau înfricoșați pe noii sosiți, nu cutezau să-și părăsească locuințele dărăpănate pentru a-i întâmpina. Cu mare greutate s-au lăsat înduplecați. Francesco Da Silva n-a reușit să întrețină un dialog cu ei. își pierduseră cu siguranță limbajul căci din gurile lor minuscule nu ieșeau decât niște sunete ascuțite, lipsite de orice sens.
Despre Confinium nu s-a mai auzit apoi nimic. Este cert că el a fost acoperit de mâlurile Deltei. De curând, cu prilejul dragării unui canal, au ieșit la iveală câteva blocuri de piatră care au dat de gândit oarecum arheologilor. Profesorul Ștefănescu a întreprins insistente cercetări pentru a lămuri lucrurile. Orașul, după opinia sa, ar fi fost întemeiat de o populație migratoare, ruptă cu totul de evoluția istorică, o populație care s-a auto nimicit sleindu-și neștiută puterile creatoare. Moartea cetății s-ar fi produs astfel lent, de-a lungul multor milenii. Profesorul Ștefănescu mai susține că orașul n-ar fi avut la drept vorbind istorie, că el a agonizat încă de la întemeiere, suferind în chip binemeritat, inevitabil, rigorile izolării.


articol publicat în cadrul... proiect primarie 2021

Un comentariu la „Înfrânții lui Valentin Șerbu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s