Tulcea și digul…

Ca să nu vă inducem în eroare, vom discuta despre primul și ultimul dig – în ordine temporară – construite pe malul Dunării al orașului. Primul a fost realizat undeva între anii 1858-1871, informațiile fiind destul de vagi. A fost numit digul olandez, după societatea care l-a construit, sau poate după concepție și tehnologie, adică bolovani și piatră spartă din carierele din partea de sud-est a orașului, așezate în straturi succesive pe malul Dunării, pe o înălțime de aproximativ 3 metri. Construcția începea în dreptul intrării fostului institut de Proiectări și se termina undeva în dreptul Casei Sindicatelor. Digul olandez avea rol de protecție împotriva inundațiilor din timpul primăverii dar și de chei pentru acostarea ambarcațiunilor. Partea superioară a acestuia a fost acoperită cu piatră spartă mărunt și compactată după tehnica macadamului, devenind prima variantă de Faleză tulceană, denumire improprie pentru un chei care nu se află pe malul mării, dar comunitatea greacă, de dorul mării și falezelor lăsate în insulele de baștină a impus această denumirea care este folosită și în ziua de azi. Digul olandez era, de asemenea, și o amenajare de teren în fața Palatului Pașei, care adăpostea administrația otomană a Tulcei, ridicată la rang de sangeac începând cu anul 1864. Digul batav a avut și contribuția finală la închiderea golfului care se întindea pe actuala zonă centrală, până în dreptul Primăriei, unele surse susținând că înainta până în dreptul Pieței Noi. Fostul golf, blocat de dig, colmatat, secat și acoperit cu piatră spartă a fost transformat în așa numitul Ceair, care s-a umplut cu magazii de cereale și cu pește conservat (prin sărare și afumare), pentru ca mai târziu acestea să fie mutate mai spre vest, iar în Ceair să înceapă o activitate imobiliară intensă, construcția reprezentativă fiind celebrul Bazar, azi demolat. În deceniile care au urmat, digul și cheiul au fost prelungite, căpătând forma și dimensiunile actuale, suprafața circulată fiind schimbată din macadam, în plăci de beton și ceva mai târziu, în jur de 1972, în plăci din mozaic turnat (asemănătoare cu cele din Piața Civică, înainte de transformarea din 2010), împreună cu primul gard (metalic) construit pe partea cu Dunărea, pentru protecție. Aspectul modern al Falezei își pierdea farmecul aproape în fiecare primăvară, când apele fluviului creșteau în volum, trecând peste dig, inundând cheiul, revărsându-se de multe ori în oraș, invadând străzile centrale. Clădirile care erau în capătul străzilor cu ieșire la Dunăre se adaptaseră situației și ușile de la parter erau „baricadate” cu saci de nisip și mici ziduri de jumătate de metru înălțime, menite să împiedice apa să pătrundă în clădiri. Nici blocurile de pe faleză, celebrele G-uri, nu erau ocolite de inundații, mai mereu apartamentele de la parter umplându-se cu apă. Soluția tehnică aleasă, în perioada ceaușistă, a fost construirea unui al doilea dig, de-a lungul falezei, în partea sudică a acesteia. În prima fază a funcționat ca un veritabil gard din piatră zidită, pentru ca ceva mai târziu acesta să fie acoperit cu pământ formând dâmburi cu înălțimea de 2-3 metri, mascate cu gazon și dând iluzia unor denivelări naturale. Cu timpul au fost montate bănci și s-au ridicat chiar câteva construcții, printre care sediul ARBDD. Partea proastă a acestui al doilea dig este aceea că blochează trecerea apelor pluviale din timpul ploilor torențiale, astfel încât centrul orașului este inundat deseori, oferind adevărate spectacole de automobile plutind în derivă și canoiști improvizați. După ce decenii a fost motiv de înjurături la adresa Primarului urbei și subiect de campanii electorale furibunde, la data scrierii acestor rânduri se „implementează” un proiect de canalizare care să preia aceste ape pluviale. Ce ne interesează pe noi, deocamdată, este istoria celor două diguri ale falezei tulcene. Motiv pentru care am zis.

Publicitate