Misterioasa legătură dintre tulceni și küfe

Se spune despre tulcenii din vremea otomanilor că atunci când mâncau, mâncau și când beau, beau. Adică erau hotărâți și înfăptuiau cele două activități cu simț de răspundere. Privitor la prima parte, trecând peste ciorba (borșul) de pește și carasul prăjit, ambele bine asezonate cu mujdei – cuvânt despre care unele voci susțin că vine din francezul, adaptat „mousse d’ail” (spumă de usturoi) sau din mai arhaicul autohton „must de ai” – tulcenii făceau niște concesii, fiind mai superficiali și mulțumindu-se doar cu un meze sau zacuscă. Bun și acestea două cuvinte au călătorit prin timp și au aterizat în lexicul nostru sub formă de mizilic și un fel de tocană, dar acestea vor fi subiectul unei alte discuții/scrieri. Dar să trecem la băutură. În primul rând, când tulcenii din vremea otomanilor beau un pahar de vin sau de tărie, o făceau într-o „instituție” care se numea, pe limba turcă oficială, meyhane, în traducere precisă casa vinului, care în română era cârciumă, grecește kapileió, rusește kabak și bulgărește krachma. Se spune că în interiorul acestor locande, indiferent de numele lor, de neamul celor care le frecventau și băutura înghițită, se purtau discuții amicale, inclusiv pretențios intelectuale cu subiecte politice și chiar filozofice, uneori în adevărate dueluri verbale, adică înjurături. Acum, sincer să fim, tulcenii noștri nu prea aveau timp de finețuri gastronomice, după o zi de muncă grea în Port, preferând un pumn de semințe de floarea soarelui, sau bostan, prăjite, iar pentru cei care simțeau că nu le alunecă băutura pe gâtlej, aveau deasupra tejghelei, o funie cu scrumbie uscată, afumată și sărată, capabilă să înseteze și o cămilă. Toate acestea cu gândul la cele 1510 meze otomane, inventariate de oamenii de știință turci, dintre care cele mai celebre erau cele cu brânză, pepene galben, iaurt aromatizat cu diferite plante, salată de vinete, scoici și calamar, salată de caracatiță și chiar un fel de sarmale cu frunză de viță de vie umplută cu orez. De multe ori, aceste întâlniri bahice se încheiau mai mult decât patetic pentru unii dintre participanți. Pentru aceștia, la ușile meyhanelor, la orele înaintate ale nopții, așteptau plictisiți câțiva hamali cu câte un coș mare din papură. Mușteriii care ieșeau prea tulburați de discuțiile purtate erau săltați cu grijă în coșurile mari numite küfe și purtați către casă, pe străzi lăturalnice, unde erau predați familiei, nevătămați și cu onoarea nepătată de a fi venit acasă târâș. Într-un limbaj la fel de elegant, a doua zi se șoptea despre respectivul că a venit acasă küfelik, ceea ce ar însemna, în traducere aproximativă, încoșat sau coșărit.

Nicolae C. Ariton

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s