Cadiu de Tulcea…

Dacă nu știați, în  anul 1566, Tulcea otomană devine din karye (sat), caza (kaza), un fel de comună la care erau arendate câteva zeci de sate, putând să asociem mărimea suprafeței sale cu cea a unui județ din zilele noastre (hai să zicem un fel de fost raion). Nu putem compara asemănarea sau deosebirile dintre un castrum roman (cum fusese Aegyssus în urmă cu un mileniu) și o caza (cum devenise Tulcea), dar cu siguranță că în istoria așezării, este un moment important, deoarece pentru prima dată, Tulcea devenea sediul unei unități administrative, condusă de un oficial imperial. Cazaua era condusă de un cadiu, titulatură  atribuită celei de judecător, dar care în cadrul cazalei îndeplinea pe lângă funcțiile juridice și pe cele civile și religioase.

Caravanserai de Tulcea…

Când erai un călător stingher, pe la 1656, adică făceai parte dintr-o mică suită de treizeici-patruzeci de oameni, cu cai, catâri, măgari, eventual cămile și ceva mărfuri, sau robi – poate chiar tu erai unul dintre sclavii ce urma să fie vândut într-un târg din Imperiul Otoman – și te prindea noaptea pe drumul turcului, care lega Constantinopolul cu orașele stepei ucrainene și rusești, puteai să înnoptezi la caravanseraiul din Tulcea. Acesta însemna un fel de han turcesc, construit după moda otomană, de care era plin imperiul osmanlâilor, semănând, destul de mult, cu Hanul lui Manuc, din București, construit însă de un armean și ceva mai târziu. Ca să vă demonstrăm că nu mințim (cum o mai facem câteodată…) despre caravanseraiul din Tulcea, îl luăm martor pe marele călător și istoric otoman Evliya Çelebi (1611 – 1682), care scria că, pe lângă cetatea lui Osman Pașa al II-lea, construită pe malul tulcean al Dunării, mai exista și un caravanserai, care era proprietatea lui Budjaklî Mustafa aga.

Misterul spărgătorului de gheață Voinicul

În urmă cu ceva timp am scris un articol în care povesteam într-un stil romantic nostalgic despre iernile tulcene de altădată în care Dunărea îngheța bocnă și cum apărea spărgătorul de gheață Voinicul, precum un super erou de benzi desenate și care în aplauzelor tulcenilor trecea prin gheața fluviului, ca prin piftie, rezolvând eroic și eficient problema navigației. Bun, să recunoaștem că am exagerat nițel și atunci când am scris articolul și acum în primele rânduri, adevărul fiind undeva pe la mijloc, adică Voinicul nostru își făcea treaba dacă crusta de gheață nu era prea groasă. De multe ori își lua ca ajutor fratele geamăn Viteazul, și nu rareori, când erau pe cale să se înțepenească printre sloiurile ca niște blocuri de beton, le venea în ajutor câte un spărgător de gheață sovietic.

Un nou volum în seria „CRONICILE MISTERELE DUNĂRII”… vol. 4

Cu puțin timp în urmă, am primit de la ROTIPO Iași tirajul volumului al IV-lea din seria „CRONICILE MISTERELE DUNĂRII”, două sute de pagini, care cuprind 29 de articole publicate în anul 2014, a blogului http://www.mistereledunarii.eu. Printre temele abordate veți găsi rețete gastronomice și băutoricești, tuneluri, cinematografie, holeră, pescuitul, statui și chiar matrimoniale. Adică, laolaltă, lucruri mai mult sau mai puțin interesante din viața Tulcei de altădată.

Raki

În urmă cu ceva timp am scris o carte intitulată Votca, un thriller istoric. Proastă inspirație. Lamentabil succes. Cu toate că am muncit ca un rob la cele două sute de pagini, documentându-mă în zeci de volume dedicate istoriei alcoolului distilat și votcii, succesul printre cititori a fost mai mult decât modest. Chiar dacă am publicat și o versiune în limba engleză, pe cea mai mare platformă de cărți electronice Amazon (Amazon.com: VODKA: A HISTORICAL THRILLER eBook : Ariton, Nicolae C.: Kindle Store), succesul a fost la fel de modest, bașca că după un an de zile m-am trezit și cu un plic de la Fiscul american prin care eram invitat să plătesc impozit pe cei câțiva dolari pe care îi încasasem ca drepturi de autor pe carte (și care se topiseră la rândul lor în comisioanele bancare americano-române).