Caravanserai de Tulcea…

Când erai un călător stingher, pe la 1656, adică făceai parte dintr-o mică suită de treizeici-patruzeci de oameni, cu cai, catâri, măgari, eventual cămile și ceva mărfuri, sau robi – poate chiar tu erai unul dintre sclavii ce urma să fie vândut într-un târg din Imperiul Otoman – și te prindea noaptea pe drumul turcului, care lega Constantinopolul cu orașele stepei ucrainene și rusești, puteai să înnoptezi la caravanseraiul din Tulcea. Acesta însemna un fel de han turcesc, construit după moda otomană, de care era plin imperiul osmanlâilor, semănând, destul de mult, cu Hanul lui Manuc, din București, construit însă de un armean și ceva mai târziu. Ca să vă demonstrăm că nu mințim (cum o mai facem câteodată…) despre caravanseraiul din Tulcea, îl luăm martor pe marele călător și istoric otoman Evliya Çelebi (1611 – 1682), care scria că, pe lângă cetatea lui Osman Pașa al II-lea, construită pe malul tulcean al Dunării, mai exista și un caravanserai, care era proprietatea lui Budjaklî Mustafa aga. Çelebi ne specifică, cu precizie, doar că acesta se afla în apropierea vămii și era un „han solid, construit din piatră şi acoperit cu olane”, alături de „șase sute de case, geamie mică și îngrijită, dughene, toate fiind fundații pioase…”  Organizarea caravanseraiului lui Budjaklî Mustafa aga era mai mult decât simplă, carvangii fiind cazați de-a lungul pereților hanului, pe o porțiune de 4,5-5 metri, de-a lungul acestora, fiind acoperișul din olane, menit să-i apere de vremea rea. În zonele cu climă aspră pe timp de iarnă, cum era Tulcea și Babadagul, în zidurile hanului erau construite un soi de șemineuri, în care se făcea focul pentru încălzirea călătorilor. Întreaga curte a caravanseraiului era pardosită cu plăci de piatră, în unele din ele fiind prinse inele de oțel pentru priponirea animalelor de povară și „parcarea” căruțelor, pe care caravangii preferau să le aibă cât mai aproape de locul unde dormeau, pentru a nu fi jefuiți. Populat cu această lume pestriță, alcătuită din negustori, căruțe, animale de povară, baloți de mărfuri, robi, derviși și funcționari otomani, caravanseraiul își închidea porțile mari de la intrare, după rugăciunea de seară, făcută de muezinul geamiei Tulcei. Indiferent de anotimp și de numărul și importanța oaspeților, una sau mai multe marmite fierbeau la foc domol ciorba, mâncarea de căpătâi a oricărui est european, turc, balcanic, valah sau moldovean, care se respectă. Diferența față de un caravanserai amărât din Anatolia, care oferea o fiertură de bulgur, varză sau de cine știe ce rădăcini ciudate, la Tulcea se pregătea ciorbă de pește. Fiind masă mare, peștele era de toate felurile, mai mult pește mic, plevușcă, care era vândut ieftin de cherhanagii și taxat din priviri de taxangii, care nu mai stăteau să numere unu din trei pești, pentru sultan, sau trei din cinci, mai târziu, de prin secolul al XVIII-lea. După ce masa de seară se încheia, taraful caravanseriaului începea să cânte melodii orientale, pe gustul turcilor, care până la urmă, erau stăpânii. Aceștia ascultau toropiți de oboseală și de bragă, în timp ce ce-i mai îndrăzneți sorbeau din ploștile de argint sau burdufurile mici din piele, rakî, amestecat cu bucăți de gheață din ghețăria lui Budjaklî Mustafa, care se făcea că nu știe ce beau oaspeții săi. Până la urmă, rachiul de anason amestecat cu gheață, nu era vinul interzis de Coran ci laptele leilor, din cauza aspectului său lăptos, și pe care vitejii ieniceri aveau voie de la mufit să-l bea, pentru a avea curaj în luptă. După ce se înnopta, la lumina focurilor de stuf, menite să gonească țânțarii, lăutarii schimbau gazel-urile și  durak-urile cu hore și sârbe, care cântate la tanbur (un fel de lăută), nay și kanun (un fel de țambal), sunau uneori ca niște țipete de cucuvele, dar erau pe gustul turcilor mai cheflii care se ridicau și începeau să danseze învârtind țanțoși iatagane și cuțite lungi și încovoiate, până se prăbușeau obosiți, pe pala de fân primită, sau alături de ea, sforăind fericiți, în timp ce animalele de povară ciupeau discret din iarba uscată, până dimineața rumegând toată salteaua stăpânului. În zorii zilei, când noaptea încă se îngâna cu ziua, dar era suficientă lumină pentru a vârî ața într-un ac de cusut – după perceptele Coranului – muezinul geamiei tulcene, îi invita, cu vocea sa de păsăroi bătrân, pe musulmani la rugăciunea de dimineață. După ce turcii își strângeau covorașele de rugăciune, Budjaklî Mustafa aga întreba cu voce puternică, încât să fie auzit de toți oaspeții, dacă îi lipsește ceva cuiva, adică dacă pe timp de noapte cineva fusese jefuit. Dacă nu primea nici o reclamație, oamenii lui Budjaklî Mustafa deschideau larg poarta caravanseraiului pentru plecarea călătorilor. Dacă stăpânul caravanseraiului uita să întrebe dacă toată lumea avea lucrurile în ordine, și deschidea porțile, era bun de plată pentru orice furt sau pierdere pe timp de noapte.     Nicolae C. Ariton

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s