De ce Tulcea și nu Tulçi?…

De foarte multă vreme, tulcenii își sparg capul (la figurat) istoric, lingvistic, via etimologic… adică științific, încercând să afle ce înseamnă, sau cel puțin care sunt rădăcinile numelui orașului lor, Tulcea. Au aflat, cu precizie, că denumirea este turcească, având ca dovadă registrul de contabilitate vamală nr. 370, al vilaietului Rumelia, din anul 1502, în care orașul nostru, pe atunci sat, apare cu denumirea, în osmana veche, de Tulçi. Facem o mică divagație ca să menționăm că Tulcea, la 1502, era închiriată, pur și simplu, de către bey-ul Silistrei, care era un fel de reședință de județ, unde „prefectul” sau „președintele consiliului județean”, adică valiul (sau bey-ul, pe scurt), cum îl numeau turcii, se împroprietărise temporar cu frumoasa noastră așezare pentru aproximativ 100 de mii de aspri. Din păcate lucrurile nu sunt atât de simple pe cât am încercat noi să le zugrăvim, pentru simplu motiv că limba scrisă de otomani, cel puțin până la 1928, a fost osmana, o limbă literară și administrativă, cunoscută doar de turcii educați, în opoziție cu turca vulgară, vorbită de marea masă a turcilor și care nu avea o formă scrisă. Pentru a întregi paradoxul, osmana era scrisă în alfabetul arab, având în lexic numeroase cuvinte arabe și persane, complet necunoscute turcilor de rând, care erau deveneau interziși în fața unui document redactat în osmană. În plus, de multe ori, cuvinte turcești redactate în osmană și scrise în arabă, deveneau pur și simplu de neînțeles sau cu un înțeles multiplu. Din acest motiv, în 1928, Mustafa Kemal Atatürk inițiază reforma lingvistică având ca scop curățarea limbii turce otomane de influențele sale arabe și persane, și înlocuirea alfabetului arab cu alfabetul latin. Bineînțeles că tulcenii nu au așteptat încă aproape jumătate de secol pentru lămurirea numelui de Tulçi, astfel încât după 1878, după încheierea Războiului de Independență și revenirea Dobrogei alături de Țările Române, aceștia se concentrează asupra numelui de botez a orașului.  Probabil că a existat la vremea respectivă, o ezitare între ortografia Tulcia și Tulcea, în care se mai intercala și englezul Toultcha sau francezul Tulcha, dar varianta Tulcea a câștigat, în urma intervențiilor nativilor tulceni, din care unii chiar au fost lingviști de marcă, precum filologul și istoricul Orest Tafrali. În principiu ç, adică c cu sedilă, se citește „ci” sau „ce”, și pentru că Tulci suna prea oriental, iar Tulce părea neterminat, s-a hotărât Tulcea, și așa a rămas. După ce pronunția numelui Tulcea a fost stabilită și fixată cu precizie, au început discuțiile privind ce înseamnă și de unde provine. Cu toate că și-au dat cu părerea și „bătrânii orașului” și istorici naționali, precum Nicolae Iorga, lucrurile nu sunt clare nici în ziua de azi, așa că a rămas Tulcea, posibil de la cărămidăriile care fumegau cândva pe dealurile tulcene, alături de alte 5-6 ipoteze lingvistice, mai mult sau mai puțin plauzibile, dintre care amintim doar  Tul sau Tulk, numele unei căpetenii, cu terminația cea, ca la Isaccea, tot tul, denumirea căștii militare din oțel, dar și alte nume, unele de-a dreptul fantasmagorice. Important este însă faptul că a fost luată o denumire redactată de un scrib otoman, în limba osmană, scris în arabă, tradusă, mai târziu în turcă și scris în alfabetul latin adaptat, alcătuit din 29 de litere, dintre care 21 de consoane și 8 vocale, cu forma Tulçi și ținând cont de cum pronunțau tulceni pe la 1878-1879, a devenit Tulcea.

prof. Nicolae C. Ariton

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s