Zăgazuri… de Tudose Tatu (partea a II-a)

  Yakub Aga, tehnocratul și  fostul profesor

   El avea să fie numit pentru amenajarea Sünne Boğazı.|[1] Știm déjà că încă din 1815 brațul și gura de vărsare de la Sulina au fost explorate în calitate de bina emini  de către turcul Yakub Efendi locuitor al Constantinopolului, fost Hoca-i evvel, respectiv profesor de rangul 1 la Muhendishane-i Bern -i Humayun au “ Scoala imparateasca de inginerie militara “ ori Geniu, în zilele noastre,  în anii 1810,1811 și 1813. Avea aceeași funcție de constructor șef  ori Bina Emini, al Babıali/Sublimei Porți în luna mai a anului 1818. Pentru amenajarea hidrotehnică de la Sünne Boğazı, respectivul bina emini a solicitat atunci 1 700 pungi de guruși, respectiv 850 000 guruși.   S-au căutat a se găsi pentru început  1 000 de pungi,  respectiv 500 000 de guruși pentru a fi oferite Visteriei Amiralității otomane. |[2] Într-un hat-humaium, o poruncă împărătească din 1815 în privința lucrărilor ce urmau a fi executate la Gura Sulinei, Maḥmûd-u s̠ânî, au  محمود ثانى,  în turca osmană adică Mahmud al II – lea, sultan al imperiului cu turban de la 1808 până la moartea sa din 1839, a decis ca un căpitan cu experiență, un reis, un constructor și un șef de lucrări, toți bine pregătiți, să fie trimiși acolo de la Amiralitatea imperială, împreună cu materialele necesare pe o navă comercială. De toate aceste pregătiri erau răspunzători Tersane Emini sau Șeful Arsenalului Marinei de la Constantinopol, Liman reis ori căpitanul de port al capitalei otomane și Kaptan Pașa respectiv amiralul Koca Hüsrev Mehmed Pasha 1811-1818 originar din Abhazia, cel ce avea să devină mai târziu prim ministru, au Mare Vizir.

În cadrul ultimelor tratative ruso-turcedin iulie 1817 privind delimitarea graniței dintre cele două imperii Turchia și Rusia pe Dunăre, știm că osmanul  Mustafa Nazif Efendi a expediat la Țarigrad  un raport în 3 părți. A treia parte a respectivului material era extrem de importantă pentru navigația din zonă. Nazif Effendi menționa că era necesară construcția pe ambele maluri ale Sulinei a unui dig întărit, și se înțelegea că fluviul Dunărea urma să capete o cu totul altă configurație. Printr-o astfel de amenjare, se preconiza că șenalul Sunne bogazi se va restabili în scurt timp, dar edificarea digului necesita foarte mulți bani. Însă fără a mai fi nevoie de tombaze, micile nave de transbord ale vremii, vasele de comerț și comunitatea negustorilor, urmau să  aducă ca taxe de trecere 100.000 de kuruși pe an, visteriei Imperiului Otoman. În plus, conform observațiilor lui Nazif Efendi, statul rus adusese deja un anumit număr de lucrători și vase pentru a deservi navele sale, și pe care i-a stabilit pe coasta înălțată la Nord Est de Sünne Boğazı. Pe țărmul Basarabiei, în zona Kiliei. După discuții cu negustorii țarigrădeni interesați, Nazif Effendi s-a gândit că era mult mai bine să se numească un dregător pentru această sarcină. După ce aceste trei puncte de vedere ale sale au fost transmise Porții, știm că situația de acolo a fost discutată în Encümen-i Şurâ au Comitetul consultativ, luîndu-se și deciziile corespunzătoare. Era prevăzut ca Sünne Bogazi să fie reamenajată, așa cum se căzuse de acord anterior, și că locuitorii din Kilia Veche vor fi transferați pe celălalt mal al canalului Sulina, iar insulele Ceatal și Letea vor rămâne complet pustii, făcând astfel statul otoman să fie mai sigur din punct de vedere al securității granițelor sale.

Poziția lui Nazif effendi în privința subiectului discutat a fost aproape în unanimitate acceptată. S-a luat decizia ca administrarea Sunne bogazi să fie lăsată în sarcina Tersane Amire – Tarsanalei ergo Arsenalului Amiralității otomane. Astfel veniturile realizate  din taxele de trecere  a Barei, aveau să rămână în Visteria Amiralității. Înainte de toate în privința taxei percepută de tombaze de la celebrii negustori de capan țarigrădeni în schimbul celor 100 000 de kuruși și discuțiile privind celelalte probleme, s-a luat decizia ca Yunus Aga să fie chemat la Istanbul pentru a trata pe larg situația cu negustorii implicați în traficul naval.|[3] Sultanul Mahmud al II lea, în consens cu raportul alcătuit și înaintat  de Nazif Efendi, a ordonat construcția unui dig pe ambele maluri ale Sünne Boğazı. În plus ela subliniat că acesta trebuia să fie ultimul subiect de discuție, și a cerut ca negustorii implicați în traficul naval  cu Inalta Poarta să plătească taxa de transit a Barei Sulina.|[4] Banii acestora aveau să acopere lucrările de amenajare a zăgazurilor. Pentru evaluarea de catre Poartă a raportului în trei părți al lui Nazif Efendi a se vedea ordinul emis.|[5] Cu scopul de a nu întrerupe aceste servicii de asistență la Boğaz, statul otoman a apelat la tot soiul de remedii. În acest sens o activitate febrilă s-a demarat în anii 1817-1818. Pentru a corija diminuarea adâncimii la trecerea în Marea Neagră la Bara Sulina și a se alcătui planuri de curățire a bogazului de către un inginer din Kala’i-Hakaniye, s-a trimis un firman mutasarrif-ului de Tulcea. Firman anterior datei de 7 Eylul/Septembrie 1817. Acesta era Muhafizul Reșit Pașa, desigur un militar, după cum îi arată și funcția. În ceea ce privește Kala’i-Hakaniye, termenul reprezenta numele colectiv al fortărețelor Belgrad, Fethülislam, Böğürdelen (Şabaç) și Semendere/Semendria și a zonei respective a fluviului Dunărea, zonă dominată de o mulțime de obstacole în privința navigației, respectiv, bancuri, praguri, strâmtori. Inclusiv Demir Kapi respectiv Porțile de fier. În arhivele otomane există un takrir, respectiv un memoriu/raport/expunere de situație ce poartă data de 20 august 1817, alcătuit de către Hassa mimarı.|[6] Acesta era titlul conferit arhitecților palatului sultanului, cei care alcătuiau și proiectele importante. Conform raportului, construcția digurilor trebuia să înceapă după scăderea apelor Dunării, digul de nord trebuind să fie finalizat până în toamna respectivului an, iar construcția celui de sud trebuia să înceapă în anul următor.

E vorba de anul 1818. Lucrarea hidrografică era împărțită în două faze, nu concomitent cum va proceda ulterior Comisia Europeana a Dunării. Digul de sud, cel de amiazăzi urma a fi edificat în cursul anului 1819. Pentru construcția lor era necesară o mare cantitate de lemn, anume piloni/piloți și cherestea de centură, ergo palplanșe. Finalizarea construcției ar fi fost întârziată până la 3 ani, în loc de două sezoane de navigație, dacă cantitatea de acest lemn trebuia să fie furnizată de sătenii din provincia  Rumelia, cei care erau ocupați cu întărirea  și amenajarea fortărețelor de pe linia Dunării. În scopul de a se evita o astfel de întârziere, s-a propus ca să se furnizeze lemn din Eflak și Bogdan, taman din Valahia și Moldova,  la prețul pieței, adică iștira. S-a considerat că piatra necesară pentru dig/cheu, putea fi obținută mai ieftin tot de acolo, decât de la Istanbul prin intermediul vaselor comerciale. Cu toate acestea, exista un impediment major și anume, distanța lungă pe fluviu până la punctul de destinație, fapt  ce avea să întârzie transportul pietrei. Pentru a nu suferi astfel de întârzieri, s-a cerut ca piatra necesară să fie obținută din carierele de la Tulcea. Menționăm că tot de acolo Comisia Europeană a Dunării, peste ani, își va asigura necesarul, din carierele de la Tulcea, Preslav și Gârla ultimele situate dupa cum vom afla în amonte de Tulcea. În privința personalului angajat în realizarea digurilor osmane din anii de început ai secolului XIX, construcția lor ar fi fost terminată în 5 luni de zile, dacă după scăderea apelor Dunării  lucrările începeau imediat, folosindu-se un număr de  500 de lucrători și 60 de dulgheri. S-a recomandat ca muncitorii, dulgherii și maiștrii necesari să fie furnizați de Târnovo și salahorii din Eflak și Bogdan, atenție mare. Pe de altă parte, un halife inginer, de la Mühendishane-i Hümayun, un inginer și un maistru dulgher experimentați de la Istanbul, erau la fel și ei necesari, Bașca 693 meșteri  și lucrători pentru respectivele amenajări. Cât de preciși erau osmanii! S-a raportat ca zahereaua necesară pentru ei, proviziile de subzistență,  trebuia adusă de la Ibrail, că uneltele erau déjà comandate , și că ordinele trebuiau a fi trimise acolo unde era necesar. Dacă nu puteau fi obținuți lucrători de pe piața Ibrailei, raiaua turcească din amonte, urma să se ofere cu cel puțin 15-20 parale mai mult decât în altă parte, altfel dulgherii nu vor veni.|[7] Deh, cererea specializată de oameni, de meșteri. Urma să se plătescă conform cu takrirul lui  Hassa Mirimar  din 20 August 181. Muhafizul Reșit pașa de Tulcea, cadru de conducere militar, pe lângă instrucțiunile primite, deasemenea a angajat printr-un ordin pe inginerii cetăților Ibraila și Tulcea.|[8] El a semnalat tot ce era necesar în mektubul din 7 septembrie 1817, raport trimis la centru, specificând  inclusiv problemele necesare pentru respectiva construcție.|[9] Conform acestuia, la bogaz era necesar de a se edifica două diguri/cheu cu spațiile amenajării  dinspre malurile fluviului umplute cu piatră. La nord  amenajarea avea o lungime de 2 600 zira cu o lățime de 80 zira.|[10 Digul de nord = 1970,124 metri  lățime 60,6192 metri. La sud, această lucrare având 1 500 de zira lungime, 500 zira lățime Digul de sud = 1 136,61 metri  378,87 metri. O lucrare impozantă măsurând pe ambele maluri 3 106,734 metri. Deci  3, 107 km. Ca o simplă observație, în materie de construcție digul de sud era mai mic în privința lungimii sale, cu cei 1100 zira respectiv  833,80 metri. Apele și mai ales valurile de nord aveau să-și facă de cap. Va reprezenta o eroare de proiectare. Cu această problemă  se va confrunta și Charles Hartley la 1858-1861, anume peste 40 de ani,  fapt ce l-a hotărât să  modifice proiectul din mers, și să construiască digurile sale paralele cu aceeași lungime, bazat pe observațiile tehnice de pe teren. În privința lățimii, situația avea să se prezinte invers.Malul de sud, limba de pământ fiind mult mai joasă și îngustă, lățimea digului/cheiului ce urma să fie acoperită/înălțată cu piatră, a fost de 500 zira lățime sau 378,87 metri. S-a depus piatră, înălțându-se malul, până la nivelul de astăzi al străzii a doua din Sulina, dacă nu mai mult. Am putea lua ca punct de reper, capătul digului de sud ca fiind situat la debutul celui aparținând CED de la 1858-1861Pe teritoriul de astăzi al Zonei libere Sulina. Rămâne ca arheologii să-și facă treaba. Un istoric local, uitat de răutatea oamenilor, cu manuscrisul furat, menționează că resturi se vor găsi în spatele bisericii ortodoxe „Sfântul Nicolae” Peste drum de locul unde s-a descoperit cvadrica, unde s-a construit blocul pentru militari, la aceeași adâncime, s-au găsit urmele unor consolidări de mal, din bârne cioplite, care se terminau nu departe de actuala albie a brațului Sulina, adică acolo unde altădată curgeau apele brațului spre Pontul Euxin, în apropierea asezărilor omenești..|[11] Urmarea lucrărilor avea să fie următoarea. Astfel apa fluviului care se împrăștia fără rost până atunci, avea să fie colectată într-un singur curent, și adâncimea șenalului navigabil la trecerea în Marea Neagră, mărită în așa mod,  încât forța Dunării urma să deverseze în apele mării nisipul și mâlul ce se acumula la gura de vărsare. Ar fi dispărut celebra Bară. Se va calcula că adâncimea  căii  navigabile nou formate, a șenalului navigabil, putea atinge 10 kariș, astfel că vasele încărcate cu 10 000 kile de Istanbul de zaherea, puteau intra și ieși pe Bogaz, fără a avea nevoie de tombaze, ori vasele de alimbare.|[12] Se vor situa în privința capacității de la 282,70 tone la 256, 589 kg . Nu mai puțin aproape 3 ori media vaselor plecate din Ibraila și Galați la 1817. La asemenea posibilitate de încărcare,  pescajul obișnuit al unui vas ar fi fost de….12,11-13,70 – 3,94-4,14 metri, conform unor măsurători efectuate ulterior, peste vreo 39 de ani de catre Comisia Europeană a Dunării pe un număr anume de vase. Cunoscând “tradiționalismul” marinarilor și a celor ce construiau pe atunci, a proiectelor, eventualele diferențe nu ar fi așa de mari. Dacă construcția se amâna pentru alți câțiva ani, s-a explicat că trecerea în mare putea deveni complet inutilizabilă.88|[13] Exista o percepție generală în cercurile academice și intelectuale ale vremii, că Marea Neagră se va umple în cele din urmă de mâlul și nisipul fluviilor ce se vărsau în ea. Deh știința vremurilor și cultura. Digurile și costurile de construcție au fost calculate a se ridica la 1 779 pungi  și 295 kuruși 889 795 kuruși sau (35 591 826) akce.|[14] Construcția ambelor diguri ar fi costat 286,408 kuruși per metru liniar.[15] Moneda otomană aflată în uz până în 1844, echivalentul leului numit piastru, cuprinzând 40 parale. Conform takrirului, construcția edificată la Sunne Bogazi nu a fost de dimensiuni mici, costurile indicate de bina emini și muhafizii de Ibrail și Tulcea, dar deasemenea și inginerii fortărețelor Dunării, unul dintre profesorii de inginerie Ali și Hüseyin Efendiler, au cerut deasemenea să se scrie un ordin către contabilulșef pentru resursele financiare.Așa indica un document din 1 martie 1818.|[16] În privința lucrărilor de la Gura Sulinei. Detalii semnificative cu privire la ierarhia și modul de lucru al puterii otomane, avem dintr-o scrisoare, mai precis un takrir al pomenitului Yakub effendi, bina emini,/intendentul de construcții, transmisă Sublimei Porți în data data în calendarul turcesc aceasta fiind 3 Receb 1233.  “Desenele digurilor de la Sünne Boğazı, diguri pe care am fost însărcinat să le construiesc, au fost alcătuite anterior de Hüseyin Efendi, (Başhalife) (Maistru constructor ) calif la Mühendishane-i Hümayun, și inginerul Ruhuddin Efendi. Acele desene și scrisoarea indicând cantitatea și calitatea lemnului, pietrei și celorlalte materiale necesare pentru construcția digurilor, au fost deja înaintate guvernului Înaltei Porți.” Yakub effendi, bina emini,/intendentul de construcții  fusese profesor principal, respectiv Hoca-ı evvel la  Mühendishane-i Bahr î- Hümayun în anii 1810,1811, 1812,1813, fiind remunerat cu 150 guruși pe lună.|[17] În schimb Başhalife Halil Efendi împuternicit a răspuns că, deși era o persoană calificată la Tersâne Mühendishânesi, lui  nu i-a convenit  și la departamentul Hărți și Geografie a fost numit Yahyazâde Mehmed Ruhiddin Efendi, al doilea profesor al Mühendishâne-i Berrî-i Hümâyûn,  cu un salariu de 600 de kuruși lunar.|[18] Este vorba de Hoca-ı Evvel Ruhuddin Efendi cadru de nădejde între anii 1829,1830, 1832,1833. Acesta a tradus o parte din opera lui Charles Bossut (1730-1814)  aflată in 7 volume și intulată  Cours Complet de Mathématiques (Paris 1795-1801) . Faptul s-a întâmplat în 1826-27 (1242) înainte de a ajunge la „Tersane Mühendishânesi”El avea să fie numit la conducerea  sub secretariatului ambasadei de la Paris în 1834 (1250 și a murit în 24 Ramadan, September 12, 1863, la Istanbul. În continuarea adresei specificate se menționa. Însă printr-un ordin al Marelui Vizir, inginerul englez însărcinat cu Sünne Boğazı a proiectat digurile, și mi s-a adus la cunoștință că scrisoarea mea trebuie să mai aștepte până când vine răspunsul. După ce a trasat/proiectat digurile inginerul englez a sosit la Istanbul cu desenele. Studiindu-se desenele inginerului englez s-a alcătuit un defter cu ce materiale sunt necesare pentru construcția digurilor și acesta a fost înaintat Sublimei Porți. Punerea în practică a acestor acțiuni trebuie făcută cu aprobarea sultanului.”|[19] Postul de Mare Vizir, între anii când s-a pus problema edificării celor două diguri de la Gura Sulinei, complexă amenajare hidrotehnică, a fost ocupat pe rând de Mehmed Emin Rauf Pașa  30 martie 1815-6 ianuarie 1818 turc  la născare, iar apoi de Burdurlu Derviș Mehmed Pașa  in perioada 6 ianuarie1818-5 ianuarie 1820(?)  originar din  Burdur. Sultanul îl știm, Mahmud al II-lea.Existau mari diferențe de lungime între amenajările lui Karaosmanoglu si cele ale inginerului englez din rapoartele austriece. Cifrele se bat cap în cap E poate și explicația valabilă pentru răspunsul ce întârzia. Este normal ca în aceasta situaţie Înalta Poarta a Fericirii urmând obiceiul sau prea bine cunoscut a făcut apel în paralel la necredincioşii profesionişti lăsând la o parte patriotismul, dovada că în sferele rarefiate ale puterii de la Stambul existau oameni încă cu capul pe umeri.


[1] Levent Düzcü – Tuna sinirini yeni bastan düzenlenmek/tahdid-i hudud: Osmanli’nin Rusya ile imtihani (1812-1818) – AİBÜ Sosyal Bilimler Enstitüsü Dergisi, 2016, Cilt:16, Yıl:16, Sayı: 3, 16: 181-210, pag. 200 BOA, HAT, 44519-C, 1230/1815Idem

[2] Idem BOA, HAT, 44519-C, 1230/1815

[3] Idem

[4] Levent Düzcü – Tuna sinirini yeni bastan düzenlenmek/tahdid-i hudud: Osmanli’nin Rusya ile imtihani (1812-1818) – AİBÜ Sosyal Bilimler Enstitüsü Dergisi, 2016, Cilt:16, Yıl:16, Sayı: 3, 16: 181-210 pag.206 

[5] BOA, HAT, 44481, 1232/1817

[6] Ilhan Ekinci – Tuna Komisyonu ve Tuna’da Ticaret (1856-1883) Doctor tezi, Samsun 1998, pag.20 Nota 89 BOA  Cevdet Nafia, Nr. 1721, 20 Agustos 1817, Hassa Mirimarinini takriri

[7] Ilhan Ekinci – Tuna Komisyonu ve Tuna’da Ticaret (1856-1883) Doctor tezi, Samsun 1998, pag.20 Nota 89 BOA  Cevdet Nafia, Nr. 1721, 20 Agustos 1817, Hassa Mirimarinini takriri

[8] Idem pag. 19 Nota 87.BOA Cevdet Nafia, Nr. 1721, 7 Eylul 1817, Tulci Muhafizi Resit Pasa’nin mektubu. Septembrie

[9] Idem pag. 19 Nota 87.BOA Cevdet Nafia, Nr. 1721, 7 Eylul 1817, Tulci Muhafizi Resit Pasa’nin mektubu. Septembrie

[10] 1 zira = 757.74 mm

[11] Tudose Tatu – Orasul cu prea putine muieri de iubit…Ed. Sinteze, pag.112

[12] 1 karis = 22-23 cm.?! 1 kila = 28,270 kg 1 kila = 25.659 kg, 10 000 kile = 256 589 kg = 256,589 tone

[13] Ilhan Ekinci –  Tuna Komisyonu ve Tuna’da Ticaret (1856-183) Doctor tezi, Samsun 1998, pag. 20, Nota 88. BOA Cevdet Nafia, Nr. 1721, 7 Eylul 1817, Tulci Muhafizi Resit Pasa’nin mektubu

[14] Ilhan Ekinci – Tuna Komisyonu ve Tuna’da Ticaret (1856-1883) Doctor tezi, Samsun 1998, pag. 20, Nota 90. BOA Cevdet Nafia, Nr. 1721, 7 Eylul 1817, Resid Pasa’nin takriri

[15] 889 795 kurusi : 3 106,734 metri.

[16] Ilhan Ekinci – Tuna Komisyonu ve Tuna’da Ticaret (1856-1883) Doctor tezi, Samsun 1998, pag. 20 Nota 91.BOA Cevdet Nafia, Nr. 308, 1 Mart 1818

[17] Mustafa Kaçar – TERSÂNE HENDESEHÂNESİ’NDEN BAHRİYE MEKTEBİ’NE MÜHENDİSHÂNE-İ BAHRÎ-İ HÜMÂYÛN in Osmanlı Bilimi Araştırmaları IX/1-2 (2007-2008) pag.67

[18] Idem pag.72

[19] Multumiri adanci istoricilor turci Ilhan Ekinci, Levent Düzcü, Mustafa Kaçar si multor altor osmani pentru munca si clarificarile lor, basca corespondenta aferenta!

Publicitate

2 comentarii la „Zăgazuri… de Tudose Tatu (partea a II-a)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s