Tulcea-imagini vechi-cuvinte noi… Strada Isaccei, Garofița

Continuăm serialul nostru, cu episodul al cincilea, conținând fotografii (relativ) vechi (oricum, înainte de 1989) tulcene. Aleatoriu, fără nici o temă aleasă sau impusă, unele din imagini fiind excepționale, altele de o banalitate de-a dreptul tristă. Calitatea lor fotografică, de asemenea! Tuturor le vom adăuga un comentariu, în principiu cât mai scurt (deoarece am constatat că textele lungi nu prea sunt citite), adică „cuvinte noi”, cu scopul de a lămuri ce și cum vedeți în „imagini vechi”. În concluzie, un serial (aproape ca pe Netflix) cu o fotografie și câteva cuvinte. prof. Nicolae Ariton

Continuăm periplul nostru pe strada Isaccei, ieșind din magazinul de piese electronice a lui „nea Vanea” și urcăm scările din capătul blocului pentru a ajunge pe mica esplanadă amenajată între bloc I1 și I4. Imaginea de mai sus, ne prezintă în toată splendoarea anilor 1970, complexul Garofița, alcătuit din două magazine și o cofetărie, alcătuind, așa cum spuneam și în articolul precedent, un veritabil mini-mall. Primul magazin era cu îmbrăcăminte, de unde părinții mei și-au cumpărat în prin 1971, două haine de piele, „made în Mongolia” (la mare modă în vremea respectivă). Al doilea magazin era cu „stofe” și „perdele”, printre care se găseau și cele celebre de „Pașcani”, cu o dantelă atât de groasă, încât pătrundea cu greu și lumina. Orice locuință care se respecta avea la ferestre perdele de Pașcani, care puteau fi descoperite și în gemurile mari ale cârciumilor, pentru ca trecătorii să nu-i poată vedea pe onor consumatorii, unii chiar în timpul programului de muncă, dar nu mai devreme de ora 10,00. Punctul de atracție al complexului comercial îl reprezenta însă cofetăria Garofița, care părea „aterizată” din lumea americană.  Spațiul era atât de mare încât părea o adevărată sală de dans, cu câteva zeci de mese cu melamină strălucitoare, vitrină cu numeroase sortimente de prăjituri, deliciosul suc la sticlă de jumătate de litru, cu aromă de lămâie (1 leu sticla, care după mai mulți ani, s-a transformat în cico și brifcor) și inaccesibilele ciocolate la 10 lei bucata. Un adevărat O.Z.N. era vitrina așezată chiar la intrare, plină cu sticle de băuturi fine, de import, coniacuri franțuzești de mărci celebre, lichioruri, whisky și alte lucruri asemănătoare, cu prețuri amețitoare de 110-150 de lei sticla. Acestea în condițiile în care, abia de puțin timp se renunțase la cartele pentru pâine. Puștimea, din care făceam și eu parte la timpul respectiv, era atrasă  de o altă vitrină, cea cu prăjituri, unde cele mai celebre erau „Carpați” (un fel de amandine, mai mici și care costau 1,50 lei bucata) și „Pară” ( prăjituri în formă de pară, cu glazură din șerbet verde, delicioase, tot la 1,50 lei bucata).  O motoretă triciclu , cu o cutie mare, metalică în spate, aducea dimineața, pe timp de vară, calupuri de gheață pentru sucuri și înghețată, iar cu un alt transport, aducea tăvi mari, pline cu prăjituri. Dacă în filmele care rulau la cinematograful de dincolo de stradă (7 Noiembrie), „capodoperele” erau producțiile „franco-italiene”, cu hold-up-uri de mașini care transportau bani, puștimea tulceană visa un hold-up spectaculos asupra triciclului cu prăjituri. Din nefericire și angajații cofetăriei, urmăreau aceleași filme și își luau măsuri de siguranță demne de o bancă: o vânzătoare păzea triciclul în timp de se transportau prăjiturile în cofetărie, sau pur și simplu, ușile cutiei de tablă erau încuiate cu grijă. Pe timp de vară, funcționa și o terasă cu umbrele, care atrăgea, ca un magnet, o altă categorie de clientelă, intelectualii Tulcei. Despre întâlnirea acestora pe terasa Garofiției, ne povestește distinsul autor Aurel Ifrim, în paginile volumului său ”Tulcea culturală 1949-1989”, publicat în anul 2013, pe care vi-l recomand ca lectură, pentru că noi încheiem aici.

prof. Nicolae C. Ariton