Continuăm serialul nostru, cu episodul #6, conținând fotografii (relativ) vechi (oricum, înainte de 1989) tulcene. Aleatoriu, fără nici o temă aleasă sau impusă, unele din imagini fiind excepționale, altele de o banalitate de-a dreptul tristă. Calitatea lor fotografică, de asemenea! Tuturor le vom adăuga un comentariu, în principiu cât mai scurt (deoarece am constatat că textele lungi nu prea sunt citite), adică „cuvinte noi”, cu scopul de a lămuri ce și cum vedeți în „imagini vechi”. În concluzie, un serial (aproape ca pe Netflix) cu o fotografie și câteva cuvinte. prof. Nicolae Ariton
Am reușit contraperformanța să ne înțepenim temporal în perioada primelor două decenii comuniste ale Tulcei. După ce am vorbit despre capătul central al străzii Isaccea, trecem azi pe Faleză, așa cum numesc cu mândrie tulcenii cheiul portului, pentru că sincer am o problemă etimologică cu denumirea de „faleză dunăreană”, pentru mine doar mările și oceanele (în DEX am găsit că și lacurile) au faleză. Dar cum și gălățenii, brăilenii, orșovenii etc. au faleză, de ce nu ar avea și tulcenii? Deci, Faleză să-i fie numele! Fotografia de mai sus, realizată în jurul anului 1965, probabil de pe acoperișul fostei Gării CFR și navale (inclusiv Căpitănie) surprinde „primul val” de sistematizare comunistă, în care clădirile burghezo-moșierești de pe strada Carol I au fost demolate, în locul loc fiind amenajate spații verzi. Pe partea dreaptă a fostei străzi Carol I, numită după 1950, Gării, se pot admira „G-urile”, unele din primele blocuri, alături de „I-urile” de pe strada Isaccei, care se pot zări în „zarea” imaginii, dincolo de faleză. Calea ferată înainta până aproape de centrul orașului, cu toate că trenul oprea în dreptul clădirii din care s-a făcut fotografia. Prelungirea fusese utilizată doar până în anii 1950 (calea ferată Babadag-Tulcea a fost realizată abia în anul 1940, până atunci orașul nostru neavând tren), o perioadă de aproape un deceniu, faleza fiind transformată într-un soi de peron uriaș, de bucurie că, în sfârșit, sosea și la Tulcea trenul. Singura clădire burghezo-moșierească păstrată în noul „peisaj” (asemănător nițel cu cel sovietic) era hotelul și restaurantul „Dunărea”, cunoscute de toți tulcenii cu numele de „Orcula”, după cel al fostului patron. Hotelul ca hotelul, dar mai mult fusese păstrat restaurantul cu superba sa grădină de vară, unde vechea și noua clasă socială consuma cu voioșie șpriț frapat cu gheață de Ciuperca, tăiată de cu iarnă și depozitată în ghețăriile tulcene. Luați de valul imagistic a noii Tulce (de la 1965), am neglijat să mai adăugăm că mai exista o clădire din „vechea gardă”, cinematograful „Select”, rebotezat „7 Noiembrie” (după marea revoluție bolșevică din octombrie, din motive de calendar). Strada Gării chiar semăna a gării, având aerul unui adevărat bulevard, transformat în doar un deceniu și jumătate într-o uliță patetică, cu același nume, strivită de o suită de blocuri ca niște castele din cărți de joc. Atât am zis.
prof. Nicolae C. Ariton
MISTERELE DUNĂRII-despre Dunăre și Tulcea 