Bască de Tulcea…

Am scris mai multe articole despre acoperământul capului la tulcenii de altădată. Astfel, am scris un articol despre celebrul fes turcesc, purtat și la Tulcea, cu abnegație, în perioada 1826 – 1925, impus de sultanul Mahmud al II-lea și abolit de Mustafa Kemal Ataturk. Apoi, despre pălăriile de paie, tip Panama sau canotieră, adevărate piese de rezistență din ținuta burghezilor tulceni și am încheiat cu un fabricant adevărat de pălării de fetru tulcene, Ovanes A. Hacian, un tulcean armean care comanda în Italia, la celebra fabrică Borsalino, loturi de câteva sute de pălării pe care le personaliza cu numele său și bineînțeles al Tulcei. Astăzi, vom vorbi (scrie) însă despre bască, un acoperământ de cap care a revoluționat (la propriu și la figurat) moda tulceană, începând cu 1950, un adevărat simbol al proletariatului comunist, „uniformizat” cu salopetă și… bască. Continuă lectura

Țânțarii și magia…

Impactul țânțarilor asupra vieții tulcenilor a fost, din cele mai vechi timpuri, teribil. Zeci de familii au părăsit așezarea Tulcei din cauza țânțarilor care făceau în lunile de vară viața imposibilă și răspândeau malaria, numită friguri dunărene, care de multe ori era mortală. Atitudinea tulcenilor față de țânțari era un mixt de sentimente: frică, ură și respect, astfel încât dacă otomanii îi foloseau pe țânțari într-una din cele mai crude torturi inventate vreodată (ungerea celui pedepsit cu miere de albine, legarea de o salcie pe malul Dunării și abandonarea pe timp de noapte, lumina zorilor descoperind un cadavru), grecii și lipovenii au numit unul din dealurile orașului, Comorofca, numele provenind de la rusescul „cumorof” (țânțar), acesta situându-se în partea sudică a străzii Isaccei (care inițial era o salbă de bălți și smârcuri). Continuă lectura

Tulcea și digul…

Ca să nu vă inducem în eroare, vom discuta despre primul și ultimul dig – în ordine temporară – construite pe malul Dunării al orașului. Primul a fost realizat undeva între anii 1858-1871, informațiile fiind destul de vagi. A fost numit digul olandez, după societatea care l-a construit, sau poate după concepție și tehnologie, adică bolovani și piatră spartă din carierele din partea de sud-est a orașului, așezate în straturi succesive pe malul Dunării, pe o înălțime de aproximativ 3 metri. Construcția începea în dreptul intrării fostului institut de Proiectări și se termina undeva în dreptul Casei Sindicatelor. Continuă lectura

Borș, ciorbă sau supă de pește…

Nu sunt un gurmand și nici gurment (denumirea mâncăilor rafinați), dar marea problemă a borșului și ciorbei de pește mă preocupă la fel de tare ca pe toți tulcenii, din toate punctele de vedere: gastronomic, fizic, chimic, etimologic și chiar istoric. În primul rând, să zicem că am ales această clasificare (borș, ciorbă și supă) în funcție de starea de lichiditate (era să scriu agregare) deoarece mi se pare cea mai elocventă. Dar să începem cu începutul, adică borșul. Denumirea vine din spațiul ucrainiano-rus și sunt chiar discuții contradictorii privind paternitatea, care nu au ajuns din fericire la fel de acute ca cele dintre polonezi și ruși privind inventarea votcii. Continuă lectura

Supererou de Tulcea…

Dacă puștii americani îl aveau pe Superman și Batman, din comics-urile de 10 cenți, vest europenii tot felul de super personaje din revistele de benzi desenate, dintre care mai ajungea și pe la noi, cu greu, Pif-ul francez, noi, băieții tulceni aveam super eroul nostru: spărgătorul de gheață Voinicul. Sincer, nu prea știam cu ce ocupă respectivul pe timp de vară, nici măcar primăvara și toamna, dar când venea iarna și îngheța Dunărea, Voinicul devenea idolul tuturor copiilor tulceni, ba chiar a tuturor tulcenilor. Cu alura sa de taur comunal, sporită și de faptul că era acoperit cu strat de pitură neagră – făcându-l să semene cu Batman – Voinicul era scos la „luptă” în zilele de iarnă în care Dunărea îngheța. Continuă lectura

Lecție de teatru în Portul Tulcei…

În jurul anului 1970, una din distracțiile preferate ale tinerilor tulceni era „ora exactă” pe „faleză”. Pentru cei care au mai puțină experiență de viață, Faleza a fost denumirea mai veche și mai nouă a cheiului Dunării, începând cam din dreptul Gării Feroviare (unde pe vremuri exista vadul sacagiilor, de unde acești veritabili negustori de apă se aprovizionau) și până în dreptul fostului Institut de Proiectări (acum cu destinație nedefinită). Duminica după amiaza, când era ziua de plimbare a tulcenilor, în mod predilect pe Faleză, se strângea câte un grup de tineri, în jurul unui casetofon (adus din Las Palmas), pe care după ce-l plimbau bine de-a lungul cheiului, ascultând muzică, se așezau pe o bancă pentru a pregăti „farsa zilei”. Continuă lectura

Tulcenii între meze și zakuski…

Prin partea estică și orientală a Europei, stăpânită cândva de cele două imperii: țarist și otoman, banala gustare de dinaintea meselor copioase se numea zakuski (rusă) sau meze (turcă). De multe ori, servitul mesei cea copioasă se oprea brusc la acest început, fie din cauza vreunui război declanșat din senin între cele două imperii, fie că gustarea fusese atât de consistentă încât nu se mai simțea nevoia de continuare și mesenii se mulțumeau să blagoslovească gustărica cu votcă sau raki. Continuă lectura

„Misterele Dunării” sărbătorește 10 ani de la apariție…

misterele dunarii aniversare 10 ani


     Blogul „Misterele Dunării” sărbătorește 10 ani de existență. În luna aprilie a anului 2011, publicam primele articole dedicate unei serii de trei romane – pe care aveam de gând să le scriu -, a căror acțiune se petrecea în Tulcea otomană, în jurul anului 1870 (au fost publicate „Pierdut în Tulcea – Misterele Dunării” și „Aventuri în Tulcea – Misterele Dunării”).  Inițial, mă gândisem la numele de „Misterele Tulcei”, o pastișă clară a celebrelor „Misterele Parisului” sau „Misterele Londrei”, de Eugene Sue și Paul Feval, dar în lipsă de cunoștințe despre istoria tulceană, m-am gândit că orașul Tulcea nu avea cum să-mi ofere prea multe subiecte misterioase, așa că am ales „Misterele Dunării”, cu un orizont mai larg al subiectelor, începînd cu Tulcea și ajungând la Dunăre, (în mod special Dunărea de Jos) și Delta Dunării. După 10 ani, mărturisesc că nu am reușit să ies din granițele orașului – literar vorbind -, istoria Tulcei dovedindu-se a fi o adevărată mină de aur, cu filoane inepuizabile. În cei 10 ani de existență au fost publicate 547 de articole, dintre care o parte sunt anuțuri sau recenzii, mai rămânâd însă în jur de 300, dedicate istoriei tulcene. Dacă din motive de pandemie nu ne putem întâlni la un pahar de șampanie, pentru a sărbători cei 10 ani misterioși dunăreni, vă propun să petrecem prin lectură, mai precis lecturarea topului 10 celor mai citite și celebre articole publicate de-a lungul timpului pe blogul „Misterele Dunării”. În curând, va fi publicat articolul de pe locul 10. Puțintică răbdare!

Nicolae C. Ariton

 


 

 

 

Misterul micului mare ucigaș…

 


     O simplă discuție despre țânțarii din Delta Dunării,  îți va aduce afirmația că specia anofelilor, vinovată de transmiterea frigurilor dunărene, palustre sau malarie – adică tot aia – a dispărut grație unei specii de crap aclimatizată în apele dunărene. În mod cert, nu a fost vorba despre crap, nici măcar de speciile importate în anii 60 din China și Rusia, ci un cu totul alt pește, numit gambuzie. Continuă lectura