Cartea „AEGYSSUS VERSUS ANOPHELES – sau marele război dintre tulceni și țânțari” vă așteaptă la librăria Casa Cărții…

---

Stimați tulceni și prieteni ai orașului Tulcea, sunteți invitați la librăria de la Casa Cărții, pentru a intra în posesia unui exemplar al cărții AEGYSSUS VERSUS ANOPHELES – sau marele război dintre tulceni și țânțari”, proaspăt ieșită de sub tipar. Titlul este o metaforă, motiv pentru care am introdus și subtitlul „Marele război dintre tulceni și țânțari”, care se dorește o explicație a subiectului abordat. Am ales cele două nume latine, pentru a reprezenta, pe de o parte comunitatea orașului Tulcea, cu cea mai veche denumire cunoscută, Aegyssus, și de cealaltă parte, țânțarii, o adevărată armată dușmană, care a terorizat locuitorii Tulcei, indiferent dacă vorbim de cei din zilele noastre sau de cei de acum două mii de ani, armie pe care am numit-o generic Anopheles, după numele celei mai periculoase specii de țânțari.

Tulcea, 1 august 1809… sau cum a stricat Kușnikov cetatea lui Osman…

---

În perioada 1806-1812, se desfășoară un nou (alt) război între turci și ruși. Înainte de război, Tulcea arăta binișor, așa cum ne-o descrie generalul francez, angajat în armata rusă, Alexandre de Langeron: „…Tulcea este aşezată la 18 verste de Ismail, pe malul drept al braţului inferior al Dunării. Ea se ridică în amfiteatru de-a lungul fluviului şi la o verstă de oraş sunt munţi acoperiţi de păduri. Aşezarea Tulcei este încântătoare: înconjurată de grădini, de livezi care se întind de-a lungul Dunării; ceva mai jos de oraş se află o insulă împădurită şi plină de grădini. În faţa Tulcei, Dunărea este foarte repede şi agitată de vârtejuri care împiedică să mergi în susul apei, chiar fără obstacole militare… Oraşul era înconjurat cu o întăritură şi avea o cetate de piatră cu patru turnuleţe…”[1]

Tulcea (Tolça), anul 1621, vara…

---

În anul 1621, sultanul de doar 17 ani, Osman al II-lea (era sultan de la 14 ani), a pornit la război cu polonezii, care l-a vremea respectivă aveau un regat frumușel ce se întindea din Lituania până în Ucraina de azi și se numea în latină  Regnum Serenissimum Poloniae. Osman cel Tînăr, cum mai era numit, pornise în fruntea unei armate numeroase, care până a ajuns la Dunăre atinsese cifra de 150 de mii de soldați (dacă cifrele nu sunt exagerate, așa cum se întâmpla), ortelor de ieniceri și spahii din capitala imperiului, adăugându-se corpurile de armată ale bey-lor de elaieturi, care erau obligați să participe, pe cheltuiala lor,  la expedițiile militare ale sultanului.

Haida, haidam popas!… sau cum funcționa serviciul de taxe, la Tulcea, pe la 1704

---

În anul 1704, doi pelerini ortodocși de rit vechi ajung la Tulcea. Aceștia nu excelează în descrieri literare, dar au meritul de a ne face cunoscută procedura de încasare a taxelor vamale, care era extrem de simplă: solicitare, amenințare, cătușe, penitenciar, eliberare, îmbarcare pentru a călători mai departe. Cei mai slabi de înger plăteau și plecau, cei mai tari, sau lipsiți de mijloace, plecau, dar ceva mai târziu.

Din vremea când Tulcea era „karye”

---

Acum mai bine de jumătate de mileniu, adică fix la 1502, Tulcea era „karye”. Bun, mai trebuie să menționăm că Tulcea se numea Tulçi, dacă avem curajul să traducem denumirea din turca veche, scrisă în arabă, în turca nouă și alfabetul latin adoptat și adaptat de turci. Deci, putem spune că prima atestare documentară (cunoscută până acum) a Tulcei, a fost publicată într-un registru vamal otoman și din care aflăm, fără tăgadă, că Tulcea era „karye”, adică un sat, sau, mai pe scurt, cea mai mică diviziune administrativă otomană.

Tulcea, între amazoane și sarmați (3)…

---

   Încheiem, astăzi, mini foiletonul nostru despre amazoanele tulcene. Cele trei episoade nu au avut prea mare succes printre cetățenii Tulcei (ba chiar putem spune că serialul a trecut precum acceleratul prin gară, prea puțini reușind să-l zărească, din cauza vitezei cu care circulă informația în ziua de azi). Misterele Dunării și-au făcut însă o datorie de onoare în a scrie despre acest subiect, învăluit în mister și care are tangențe și cu istoria Tulcei de mai mult de două milenii.

Înfrânții lui Valentin Șerbu

Citind, aproape, din scoarță în scoarță penultimul volum publicat de Valentin Șerbu, „Tărâm necunoscut”, în anul 1983, cu ocazia digitizării acestuia și republicării în format electronic pe site-ul www.tulceacultural.ro, am descoperit un alt scriitor Valentin Șerbu. Ca aproape toți tulcenii, care nu i-au citit întreaga operă, alcătuită din 13 volume, am constatat cu ocazia acestei lecturi că distinsul nostru autor nu este doar un satiric, situat la granița umorului cu tragicul provincial, ci și un minunat creator de fantastic și mister. În plus, nuvele cuprinse în acest tom sunt dedicate în totalitate Deltei Dunării, iar orașul Tulcea este citat de nu mai puțin de 12 ori, în comparație cu volumul „La iarbă verde”, unde nici măcar nu este amintit. Credem că cea mai reușită nuvelă, dina cest volum, o reprezintă „Înfrânții”, despre care greu îți dai seama dacă este un text de ficțiune sau o sumă de cronici istorice adunate sub acest titlu. Cititorului i se induce ideea că este vorba despre istoria unui oraș fantomă, construit undeva în mijlocul Deltei Dunării, într-o epocă necunoscută, care poate să fii existat chiar în urmă cu câteva mii de ani. Citând niște cronicari imaginari, autorul ne descrie orașul pustiit și pe ultimii supraviețuitori, care sunt un soi de ființe degenerate, în lipsa unor idealuri. Ideea pare inspirată din Homer, care scria  că în apropiere de Istru (denumirea grecească a Dunării) își aveau locuințele „pigmeii cei legendari”, ajunși în această stare de decădere fizică din cauza condițiilor de viață din Delta Dunării, și care se aflau într-un continuu război cu stolurile de cocori. Ne facem o datorie de onaore să reproducem, mai jos, nuvela „Înfrânții” a maestrului condeier tulcean Valentin Șerbu, un text plin de mister și filozofie.

Nicolae C. Ariton

Casta amazoanelor tulcence (2)…

---

  Malurile Dunării de Jos au fost locuite de amazoane, mai precis la gurile Istrului  (Dunării), și erau conduse de zeița Istriana, care era de fapt numele zeiței Artemis (sau, mai târziu, Diana la romani). Unii autori antici, în frunte cu poetul liric Pindar, specifică că de fapt Istriana înseamnă „țara istriană” și era locuită de amazoane, femeile războinice și nemiloase, pentru care uciderea bărbaților era o virtute.

„Ar fi nedrept să-l uităm pe Valentin Șerbu.”

În demersul nostru pentru readucerea scriitorului tulcean Valentin Șerbu în atenția cititorilor, republicăm în rândurile de mai jos, un articol din revista „România literară” realizat de către distinsul scriitor și critic Alex Ștefănescu.

Alex Ștefănescu, revista „România literară”, nr. 34, 2011

Trecând vara aceasta, în drum spre mare, prin Medgidia…, mi-am adus aminte că aici a locuit temporar și a lucrat ca electrician Valentin Șerbu (n. 20 iulie 1934 – m. 29 ianuarie 1994). Originar din Tulcea, el a fost exmatriculat din liceu și arestat, la vârsta de 17 ani, din motive politice, după care a făcut 3 ani de închisoare. La Medgidia s-a aflat, în perioada 1955–1961, ca proscris.

Cu toată această biografie fracturată, a devenit unul dintre cei mai valoroși prozatori satirici din câți am avut. În anul 1971 a debutat cu volumul de schițe „Provinciale”, care a surprins prin siguranța stilului. Cu o ironie distantă, rezistând mereu tentației de a stabili între sine și cititor o complicitate amuzată, scriitorul evocă în acest volum personaje situate la periferia existenței, drogate cu iluzia că participă la rezolvarea marilor probleme ale lumii. Cel mai adesea este vorba de provinciali cu veleități artistice sau științifice.

Amazoane tulcence (1)…

---

    În jurul anului 200 î.e.n., la Gurile Dunării se remarcă prezența, mult mai numeroasă, ca în deceniile anterioare, a sarmaților. Aceștia erau un grup de popoare nomade, cu aceleași origini indo-europene, și aceiași linie genetică, cu sciții, cu care se înrudeau în foarte mare măsură. Migrația lor dinspre nord-est s-a făcut extrem de încet, în comparație cu cea a sciților, astfel că spre deosebire de aceștia, au reușit să ajungă pe meleagurile tulcene, într-un număr suficient de mare, pentru a deveni o populație importantă, abia pe la începutul secolului al doilea î.e.n.