A venit iarna… cârciumar, dă-mi una coaptă!

   

   Acum 150 de ani, pe timp de iarnă, Tulcea arătat fix ca acum. Adică, un puf de zăpadă – de aproximativ înălțimea mutesarifului (guvernatorului) otoman de la Konak, Kuciuk Said Pașa (kuciuk însemnând cel scurt) și care avea doar 1,49 metri înălțime -, acoperea orașul din Port până la ultima casă din mahalaua tătărască de pe Dealul Mahmudiei.

Tulcea subterană

    

Articol scris în urma unei discuții cu Vasile Suhov

    Nu mai țin minte dacă am scris despre acest lucru, dar numele blogului Misterele Dunării este legat de cărțile Misterele Parisului și Misterele Londrei. La prima vedere pare exagerat să alături două metropole atât de cunoscute și celebre de micuțul oraș Tulcea, pentru că trebuie să recunosc că inițial am vrut să-l denumesc Misterele Tulcei, dar la timpul respectiv nu credeam că voi găsi suficiente subiecte interesante despre istoria localității noastre.

Tulcea – Tulça – Districtul Dunării – Dunăreni (Dunărești)

   

   Noi, tulcenii, avem o problemă. De fapt, avem mai multe, dar una dintre ele este aceea că habar nu avem de unde provine numele orașului Tulcea. Există mai multe ipoteze, fără să fie perfect susținute. Astăzi, mai adăugăm și noi una, care chiar dacă nu rezolvă definitiv dilema onomastică a Tulcei, va trebui să recunoașteți că are o construcție logică minunată, de care suntem foarte mândri.

Dobrogea cu „kaza-lele” de pe ţărmurile Dunării şi Mării Negre

     Acest articol mai poate fi numit Tudose Tatu Reloaded, ca în filmele americane, pentru simplul motiv că după o perioadă de timp în care nu ne-a mai regalisit cu nici o veche relatare istorică dunăreană și dobrogeană, iată că revine. De data aceasta, prietenul nostru din amonte de Dunăre, din Galați, ne propune un material amplu și plin de sevă despre Dobrogea Dunăreană, în perioada de dinainte de 1857, despre care nu se știe prea multe lucruri. Pentru noi, tulcenii, articolul este și mai interesant, pentru că ne arată cum locația orașului se plimba pur și simplu între Dealul Monumentului și Dealul Taberei, strămutat după fiecare război dintre otomani și ruși. Așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată, domnul Tudose Tatu ne-a livrat un articol consistent, alcătuit din 17 pagini și aproape 7 mii de cuvinte, ceea ce înseamnă 1/5 dintr-un volum întreg. Nu vă grăbiți să citiți materialul ca pe unul dintr-un tabloid, pregătiți-vă actul lecturii cu simț de răspundere (adică ceva de ronțăit: alune, bere, vin) și purcedeți cu încredere într-o adevărată călătorie în timp, made in Tudose Tatu.

Amintiri de la Bobotează, Sulina, 1857…

    Iarna anului 1857 a fost mai blândă decât altele. Dunărea nu a înghețat, motiv de a sărbători Boboteaza la fel ca în locurile cu climă mai blândă, unde marea, lacurile sau râurile nu înghețau. Aici se arunca crucea în apă și un grup de tineri se avânta să o scoată cât mai repede din apă, simbolizând intrarea și ieșirea lui Hristos din apa Iordanului. Nu se arunca o simplă cruce, ci una sifințită care să poate în ea puterea lui Hristos. Iarna lui 1857, era prima după încheirea Războiului Crimeii, dintre Imperiul Rus și cel Otoman, sprijinit de englezi și francezi.

Obiceiuri tulcene de Bobotează, pe la 1870…

   Chiar dacă în ziua de Bobotează, în Tulcea nu se auzea nici șoaptă de clopot, aceste fiind interzise de osmanlâii care stăpâneau orașul și întreaga Dobroge, oamenii coborau încă din zori, de pe dealurile din jurul Dunării, ieșind cu mic și mare din mahalalele creștine.

Un an nou, fericit! La mulți ani! Un an 2014 plin de bucurii!

Sculptorul Georgio Vasilescu și Monumentul de Independență din Tulcea

  

   Mândrul bărbat din fotografia de mai sus nu este nimeni altcineva decât Georgio Vasilescu, artistul care a realizat Monumentul de Independență din Tulcea. Pentru prima oară, sunt publicate imagini cu acesta, provenite din colecția  familiei (pe linie maternă), respectiv nepotul sculptorului Horia Davidescu și soția sa Alexandra, motiv pentru care tulcenii le transmit sincere mulțumiri.

Scrisori despre Georgio Vasilescu de la familia Horia și Alexandra Davidescu…

 

    Pentru cei care sunt pasionați de istoria Tulcei,  Moș Crăciun nu-i uită și le aduce daruri. De mai multă vreme căutăm aproape cu disperare o fotografie cu sculptorul Georgio Vasilescu, autorul preafrumosului nostru Monument de Independență, căutări zadarnice care se adăugau listei de nereușite în acest domeniu al imagisticii unde nu am reușit să descoperim nici o imagine cu Nifon Bălășescu, Nichifor de Carpat și multe alte personaje dragi nouă.

Destinul trist al profesorului Constantin Motomancea

    Acest articol este scris pe formula aproape celebră, povestea unei case – povestea unui om, ultimul având sclipirea de a-și construi, la un moment dat, o casă frumoasă în buricul târgului tulcean și, apoi, șansa ca aceasta să supraviețuiască 100-150 de ani, până în zilele noastre. Vezi exemplul acestei formule , Casa Avramide – Alexe Avramide și familia sa.

Moș Nicolae și Constantin… Pierduți în Tulcea!

    

    În frumoasa zi de cinci decembrie, în ajun de Sf. Nicolae, a avut loc la Acvariu (Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării) acțiunea Noi umblăm a colinda, în cadrul programului Magia sărbătorilor de iarnă. Cu această ocazie, o ceată de colindători, adică întreaga clasă a III-a C, de la Școala Gimnazială Nr. 12 Tulcea, s-a deplasat cu mic, cu… mic la adresa mai sus menționată, unde au fost așteptați de doamna Mariana Cuzic, organizatoarea evenimentului. Într-o adevărată feerie de iarnă (doar scenografic) și în fața unui numeros public, micii colindători au exprimat colinde, au oferit daruri, respectiv jucării și hăinuțe și au primit daruri, adică dulciuri și… Pierdut în Tulcea.

Regina străzilor… strada Regina Elisabeta, Tulcea veche….

      Una din cele mai frumoase străzi, o adevărată regină a străzilor, pe care a avut-o Tulcea de odinioară, a fost Regina Elisabeta. Din păcate, azi nu se mai păstrează din aceasta decât o parte din vechiul aliniament, cam ⅔ din acesta, respectiv partea superioară, adică din zona fostului magazin Big până în spatele Primăriei, unde calea vechi străzi se încheie brusc și definitiv. Este vorba, despre actuala stradă Slt. Corneliu Gavrilov, fostă 23 August și, bineînțeles, fosta Regina Elisabeta. (foto sus și jos)

Alexe Avramide, albanez, grec sau evreu?…

   

    Domnul din fotografia de mai sus nu este nimeni altcineva decât Alexe Avramide, cel care a lăsat Tulcei una din cele mai frumoase clădiri, Casa Avramide. S-a născut în 1855 (1857) în Ianina (actualmente Grecia), a venit în Tulcea în 1870 și s-a stins din viață în 1941, deci la 86 (84) de ani, o vârstă înaintată pentru vremurile acelea (chiar și acum) și pentru faptul că era un fumător inveterat (după cum se poate vedea și în fotografie). Articolul de azi vă propune o mică discuție privind originea sa.

Tulcea, între 14 și 18 noiembrie 1878…

    Dobrogenii sunt obișnuiți să sărbătorească ziua de 14 noiembrie 1878,  ca ziua unirii Dobrogei cu România. Iată ce s-a întâmplat atunci, pe scurt.

Șofând voios pe caldarâmul străzii Gloriei, TL, RO …

        Spre nefericirea șoferilor tulceni și a mașinuțelor lor, strada Gloriei, care leagă centrul orașului cu Monumentul de Independență, de pe Colnicul Hora, va rămâne neasfaltată încă mulți ani de acum încolo.  Acest lucru va  atrage mânia civică și șofericească a multor tulceni, care nu înțeleg de ce trebuie să le sune apa în cap și automobilele să se desfacă în două, când circulă pe strada Gloriei, pe pavajul din piatră cubică, când s-a inventat netedul și frumosul asfalt.

Lingua Franca, la Tulcea, pe la 1870…

    

    Unul din semnele de întrebare care există privind Tulcea, pe la 1870, este ce limbă se vorbea. Având în vedere adevăratul Turn Babel din frumosul nostru oraș dunărean, construit de multitudinea de etnii ce-l locuiau, primul răspuns ar fi acela că limba vorbită era turca, pentru că sangeacul Tulcea, cuprinzând întreaga Dobroge, era provincie otomană, cu oficialități trimise de la Constantinopol, în frunte cu un mutesarif (guvernator) musulman.

Zarzavat caiak, la 1874…

   

    Una din cele mai frumoase expresii privind starea tehnică a unui bastiment este cea din tilul nostru, respectiv zarzavat caiak, în limba turcă. Aceasta a fost emisă de un oficial turc, dovedind lipsa de pricepere și aroganța otomană de pe la 1870, atitudine care avea să-i coste pierderea Imperiului. Dar să purcedem ordonat.

Adevăratul film al lansării romanului PIERDUT ÎN TULCEA…

     Puteți urmări, dând clik pe imaginea de mai jos, filmul realizat cu ocazia lansării romanului PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării, din data de 24.10.2013, la Casa Avramide. Filmul a fost realizat de prietenul Bogdan Davideanu și postat pe siteul de știri tulcene http://evenimentulceablogspot.ro , motiv pentru care îi mulțumesc. De data aceasta, puteți vedea lansarea live și personajele participante, vii și în mișcare.

Mici amănunte și detalii de la lansarea romanului PIERDUT ÎN TULCEA

    Joi, 24.10.2013, fix la orele 17,05, a avut loc lansarea oficială a romanului PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării, autor Nicolae C. Ariton. Acțiunea s-a desfășurat într-o locație celebră în Tulcea, Casa AVRAMIDE, sala Art Cafe. În fața unui public ales, au luat cuvântul autorul, Primarul Tulcei, d. Constantin Hogea, d. profesor Gheorghe Bucur (mentorul scriitoricesc al autorului cărții) și profesorul Mircea Petcu, Președintele Asociației scriitorilor din județul Tulcea.  

Oficial, joi, 24 octombrie 2013, ora 17,00, lansarea romanului PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării

Lansare PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării… 24.10.2013, ora 17,00

PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării… prima lansare

   Îmi face o plăcere deosebită să lansez cărți printre elevi. Din acest motiv am ales ca prima lansare a romanului PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării să fie făcută la o clasă de a IX-a liceu.

PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării… primul tiraj

      Romanul PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării nu mai este doar un concept, adică un simplu fișier digital .doc și .pdf, cu 77.213 cuvinte și  453.221 de semne.

A freca mangalul, la Tulcea, cândva…

    Expresia a freca mangalul este la fel de celebră cu a freca menta, despre care am discutat într-un articol anterior. În primul rând, trebuie însă să clarificăm, dacă este vorba despre frecatul mangalului sau a manganului, cele două materiale fiind complet diferite. În primul caz, se referă la cărbunele de lemn, pe când în al doilea, este vorba despre un metal dur și casabil. După cum se poate lesne observa și în titlul articolului, ne-am referit la cărbunele de lemn, deci la mangal, considerând că expresia corectă este a freca mangalul.

Crudul adevăr despre articolul „Frecatul mentei la tulceni, pe la 1870”

    În urmă cu ceva timp, mai precis pe 28 octombrie 2012, am publicat pe misterele dunarii un articol intitulat „Frecatul mentei la tulceni, pe la 1870”, fără să mă gândesc nici o clipă la posibilitatea că acesta va deveni, într-un fel, cel mai celebru text personal. La momentul respectiv, aflat într-o mică lipsă de idei, am purces la scrierea unui articol în care să explic cititorilor blogului proveniența celebrei expresii. Aceasta, după ce am observat că nu există absolut nici o referire, cu toate că este extrem de uzitată, ba chiar am aflat și despre existența unei organizații intitulată Academia de frecat menta, printre altele.  La data publicării, articolul a avut o audiență obișnuită, pentru ca, deodată, la începutul verii, aceasta să crească exponențial, datorită distribuției pe pe Facebook și preluării de numeroase alte bloguri, cu citarea sursei.

romanul PIERDUT ÎN TULCEA – Misterele Dunării

   Prezentare

   Volumul de față este un roman istoric de aventuri tulcene. În termeni tehnici scriitoricești, este un thriller istoric, cu acțiunea desfășurată în anul 1871, la Constantinopol, Sulina și Tulcea. Personajul principal se numește Aristotel – Platon Cantemir, funcționar al Capuchehaiei (Ambasadei) României în Imperiul Otoman. În iarna anului 1870, acesta se hotărăște să revină în   țară,  urmând  o  cale  neobișnuită:   Constantinopol – Sulina – Galați,   cu    vaporul și, din ultimul oraș, cu trenul, până la București. În Sulina este surprins de o iarnă care face ca Dunărea să înghețe și toate planurile de călătorie să fie date peste cap. Pornește totuși spre Tulcea, într-o caravană inedită, în Deltă fiind grav rănit. Din acest moment, viața personajului nostru ia o turnură de-a dreptul amețitoare, plină de aventuri în orașul Tulcea, la 1871, capitală de falnic sangeac (provincie) otomană, care cuprindea toată Dobrogea și o mică parte din Bulgaria de astăzi. O ficțiune istorică, cu personaje și întâmplări imaginare, alături de nume reale, precum Nifon Bălășescu și Charles Hartley, într-o Tulce așa cum a fost și nu va mai fi niciodată. Aventuri balcanice, intrigi otomane, caractere românești, evreiești, turcești, englezești,  toate într-un singur roman: Pierdut în Tulcea – Misterele Dunării.

    Nicolae C. Ariton

    P.S. – Lansarea în aproximativ 2 săptămâni 🙂

Cea mai veche casă din Tulcea

   Întrebarea cu cea mai veche casă din Tulcea, ne frământă de foarte multă vreme. Nu introducem în ecuația acesteia, clădirile adminstrative, precum Palatul Pașei, astăzi Muzeul de Artă, bisericile creștine, Geamia Azzizi sau sinagoga Coral, ci doar clădiri de locuit cu prăvălii la parter, așa cum era moda arhitectonică acum 100-150 de ani. După mai multe încercări și ezitări, suntem aproape convinși că cea mai veche casă din Tulcea, încă funcțională, este casa familiei Georgescu, situată pe strada Corneliu Gavrilov, fostă 23 August, în dreapta sediului Curții de conturi (pentru o mai ușoară localizare).

Tulceni, vi se pregătește ceva!…

Străzi de altădată… strada Sf. Nicolae

  

   Majoritatea descrierilor făcute orașului Tulcea, de acum 100-150 de ani, ar putea fi rezumate în felul următor: Un oraș cu câteva străzi centrale pavate, curate și bine iluminate dar, cu cât mergi spre marginile lui, străzile se transformă în ulițe înguste, întortocheate, tipic orientale, pline de praf și de o curățenie îndoielnică. Bineînțeles, gama cromatică a prezentării orașului era mult mai bogată și nuanțată, dar în linii mari, aceasta era prima impresie a unui călător prin Tulcea de odinioară.

Lansare de nota 10… Tulcea, la 1870, vol. 2… 17.09.2013

    Profitând de revenirea elevilor din vacanța de vară, am organizat o mică (re) lansare a volumului 2, Tulcea, la 1870, cu elevii clasei a XI-a a Liceului Tehnologic „Ion Mincu” Tulcea. Întâlnirea a fost de nota 10, având în vedere că toată lumea era odihnită și dornică de lectură.

Zbor de porumbei, 13 septembrie 1897

       Pe data de 13 septembrie 1897, deci fix acum 116 ani, un ofițer de geniu rus a deschis o colivie de porumbei și i-a lăsat să zboare liber. Ca un detaliu suplimentar, acest lucru se întâmpla la Sulina, la bordul piroscafului Ismail, care făcea parte din flota rusească de navigație pentru pasageri și mărfuri Compania rusă de navigație pe Dunăre.

Cerchezii povestiți de cerchezul Baslan Abdzakh

    Nu am crezut niciodată că un personaj din articolele scrise pe misterele dunarii va trimite un comentariu pe blogul nostru. Această idee axiomatică se datora și faptului că acesta este un blog de ficțiune și istorie, alcătuit din personaje și întâmplări care, fie nu au existat niciodată, fie au fost atât de demult întâmplate (în general, pe la 1870), încât din punct de vedere logic, un comentariu direct nu putea fi decât de domeniul science-fiction. Nu am luat în calcul însă descendenții acestor personaje! Și minunea s-a întâmplat! Zilele trecute am primit un comentariu de la un descendent cerchez, domnul Baslan Abdzakh, stabilit actualmente în Canada, fost student străin la Timișoara, în anii 80, al cărui străbunic a fost unul din sutele de mii de cerchezi strămutați din ținuturile caucaziene în Dobrogea.

Tudor Vișan Miu și blogurile sale…

     Îmi face o plăcere deosebită să vorbesc, în paginile virtuale ale misterelor dunarii, despre bloguri tulcene, în care se povestește, mai mult sau mai puțin, despre istoria Tulcei. Nici nu-mi vine prea greu acest lucru, având în vedere că acestea sunt atât de puține încât poți să le numeri pe degetele de la o mână. Așa că atunci când descopăr câte un blog/site cu referiri la istoria frumosului nostru oraș -direct sau indirect-, evenimentul se transformă într-o adevărată sărbătoare. Așa s-a întâmplat și cu noul prieten al misterelor dunării, Tudor Vișan Miu, tânăr elev al prestigiosului Colegiului Național Gheorghe Lazăr din București. Citiți și minunați-vă de ce poate realiza un adolescent talentat, descendent, pe linie maternă, dintr-o familie tulceană. Ca orice tânăr ambițios, care se respectă, Tudor Vișan Miu administrează nu un blog, ci cinci, toate la fel de interesante. Primul dintre ele (ordinea este aleatorie), este cel personal http://tudorvisanmiu.wordpress.com/ , care cuprinde articole extrem de interesante privind preocupările tânărului nostru prieten, dar și un adevărat centralizator virtual al celorlalte patru bloguri.

Nea Costică Street Bookshop Tulcea

  

   De puțin timp, Misterele Dunării și-a stabilit un distribuitor oficial al cărților din seria Tulcea, la 1870 și Misterele Dunării, în persoana domnului Constantin Toloș cunoscut de tulceni ca Nea Costică și celebra deja a sa tonetă de Sub Coloane, din centrul orașului Tulcea. La noul nostru distribuitor oficial, puteți găsi, pe lângă titluri interesante de cărți și cele tipărite de www.mistereledunarii.ro .

Stânca Tulcei

  

   De-a lungul timpului, părerile celor care vedeau Tulcea – mai mult sau mai puțin în detaliu – erau împărțite în de la extaz, până la dispreț, trecând prin toată gama de aprecieri: oraș turcesc, frumoasă așezare în amfiteatru, perlă otomană, oraș oriental murdar, interesant sau trist. Indiferent de impresiile turistice, Tulcea a fost însă multe sute de ani o mare sperietoare pentru navigatorii pe Dunăre, datorită faimoaselor sale stânci din dreptul Colnicului Hora, pe care sa află Monumentul de Independență.

Părintele Comisiei Europene a Dunării, Charles Cunningham (II)

    Astăzi, domnul Tudose Tatu revine cu partea a doua și ultima a articolului dedicat personalității lui Charles Cunnigham. Prima parte a acestui amplu material fiind publicat de misterele dunării în data de 25 iulie 2013. Pentru cei care nu au reușit să-l citească la timpul respectiv (motiv pentru care îl recomandăm cu tărie), Charles Cunnigham este cel care a avut pentru prima data ideea Comisiei Europene a Dunării, chiar dacă nu sub forma pe care a dobândit-o atunci când a fost realizată. Din acest motiv, bravul englez poate fi numit Părintele Comisiei Europene a Dunării, fiind cel care le-a deschis ochii oficialilor englezi, cu privirea aruncată prea departe, că la o distanță mult mai mică față de America sau Asia se află Moldova și Valahia, care pot trimite pe Dunăre grâne ieftine și bune. Deci, o lectură amplă, bine documentată, așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată, domnul Tudose Tatu.

    Nicolae C. Ariton

Povestea piroscafului bătrân

     Povestea noastră începe, sau se sfârșește, în noaptea de joi spre vineri, 14-15 februarie 1885, așa cum ne spune ziarul România Liberă din data de joi, 20 februarie 1885… Vaporul ÁRPÁD, ancorat în portul Tulcea, în noaptea de joi spre vineri fiind lovit de un sloi sau buștean ce venea pe Dunăre, s-a găurit și apa intrând înăuntru lesne s-ar fi scufundat, dacă, din fericire, un impiegat ce dormea într-o cameră vecină n-ar fi fost deșteptat de zgomotul căderii apei. Delta, care relatează această întâmplare, roagă pe onor companie danubiană „a scoate din serviciu acest veteran vas, care este dintâi vapor ce a pus pe Dunăre compania de navigație și care după atât îndelung timp a ajuns neapărat în starea de a se sparge la lovitura unui sloiu.” Citind această veste, atât de interesantă, am purces la aflarea mai multor detalii despre bătrânul vapor Arpad, ce trist stătea în portul Tulcei așteptând să fie scos din serviciu. Și iată ce am aflat.

O nouă lansare Tudose Tatu, la Tulcea… volumul „Cheia Dunării” împărătești. Sulina cea mâlită

   Sâmbătă, 17 august 2013, a avut lansarea la Tulcea, a cărții „Cheia Dunării” împărătești. Sulina cea mâlită, de scriitorul analist-istoric Tudose Tatu. Evenimentul s-a desfășurat la Casa Avramide, sala Art Café. Așa cum autorul ne-a obișnuit deja  cu prilejul altor lansări asemănătoare, aceasta a fost un adevărat regal de povești dunărene. Ca și în carte, domnul Tudose Tatu ne-a povestit întâmplări petrecute de-a lungul și latul Dunării de Jos, într-o perioadă în care  fluviul nostru drag era mult mai limpede iar vremurile mult mai tulburi.

„Cheia Dunării” împărătești. Sulina cea mâlită – autor Tudose TATU

       Sâmbătă, 17.08.2013, ora 12,30, la Casa Avramide, sala Cafe Art, domnul Tudose Tatu își va lansa cartea „Cheia Dunării” împărătești. Sulina cea mâlită, în cadrul manifestărilor organizate de Festivalul de C’ARTE DANUBIUS, primul de acest gen la Tulcea. Domnul Tatu Tudose este un analist istoric gălățean, pasionat de istoria orașului său, așa cum noi, fanii misterelor dunării suntem pasionați de istoria Tulcei. Dar, ca și noi, T.T. este îndrăgostit iremediabil de istoria Dunării, fiind o adevărată enciclopedie a frumosului nostru fluviu, pe care merită să-l asculți și citești oricând, pentru bogăția de informații pe care ți le oferă de fiecare dată.

Carte poștală ilustrată, de la familia Avramide… pe la 1909

   Indiscutabil, cea mai apreciată clădire din Tulcea este casa Avramide. Și în zilele noastre  (mai ales, după reabilitare) dar și acum 100 de ani. Construită la sfârșitul anilor 1890 de prosperul am de afaceri, greco-albanez, Alexe (Alexandru) Avramide, cu meșteri italieni, încă din acea perioadă a reușit să stârnească admirația și, probabil, invidia tulcenilor. De fapt, acesta a fost și scopul realizării frumoasei case, A. A. dorind să arate concitadinilor că este un om de afaceri de anvergură, unul din cei mai potenți de pe malurile Dunării, armator, comersant cu grâne și cherestea, proprietar de fabrici de cherestea, mori și întinse proprietăți agricole.

Banda lui Feodoroff a fost anihilată de agentul Radu Ion… în Tulcea, august, 1897

  

   În cotidianul național Epoca, din 17 august, 1897, este publicat un scurt articol, scris sub pseudonimul Al, de un corespondent din Tulcea. Relatarea este superbă, motiv pentru care am preluat-o în totalitate, cu doar mici modificări de limbaj, încercând să păstrăm farmecul Limbii române de acum 116 ani, vorbită la București, dar și la Tulcea. Pe lângă povestea polițistă plină de antren, articolul ne aduce și câteva nume de negustori tulceni, de oameni ai legii precum și faptul că una din străzile ce pornea din port se numea Sărăriilor. Citit cu atenție, scenariul polițist are câteva inadvertențe, începând cu prezentarea bandei lui Mișca, ca spărgători de case de fer și ajungând la pateticul jaf a unei prăvălii din care s-au furat  5 lei și 65 de bani, din aramă, 1 leu și un ceas din argint, în condițiile în care un abonament anual la ziarul Epoca costa 30 lei.

Părintele Comisiei Europene a Dunării, Charles Cunningham (I)

  

   Din când în când, destul de rar, domnul Tudose Tatu sosește la Tulcea în câte o vizită foarte scurtă. Motiv de întâlnire pentru câteva ore, în care ascult, cu gura căscată și urechile pâlnie, povești dunărene, adevărate istoricește, demult petrecute și uitate. Pentru cei care nu îl cunosc încă, domnul T.T. este gălățean, este pasionat de istoria orașului său, în general și a Dunării, în mod special.

Nifon Bălășescu și Ismail Bey, frați tulceni…

  

   Cele două personalități tulcene, Nifon Bălășescu și Ismail Bey, nu au fost chiar frați, în sensul propriu al cuvântului, ci doar prieteni. Această prietenie este destul de frapantă, luând în considerare doar faptul că cei doi erau extrem de diferiți.

Tragicul destin al unui sculptor călătorind spre Tulcea…

   La sfârșitul lunii octombrie 1898, sculptorul Georgio Vasilesco pleacă din Veneția, spre România. Scopul călătoriei era de a ajunge la Tulcea, pentru a participa personal la așezarea arhitectonică a Monumentului de Independență din acest oraș. Nu se cunosc prea multe detalii despre această călătorie, doar faptul că în drumul spre București, sculptorul contactează o răceală puternică. Este internat la spitalul Colțea din București, unde, cu toate eforturile medicilor, se stinge din viață în data de 11 noiembrie, la vârsta de doar 34 de ani. Este înmormântat în Cimitirul Șerabn Vodă din București.

Epigrame inedite în TULCEA, LA 1870… vol.2

   Un moment aparte al lansării cărții TULCEA, LA 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa, l-a reprezentat intervenția celor doi epigramiști tulceni, de marcă, Aurel Enică și Mihai Moleșag, autori, fiecare, a unei epigrame ce a încântat auditorul.

Lansare carte TULCEA, LA 1870, vol.2 – Amănunte și detalii…

  

   Joi, 11.07.2013, a avut loc lansarea oficială a cărții  TULCEA, LA 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa, adică volumul 2 al proiectatei trilogii TULCEA, LA 1870, din care a fost publicat, în 2012, volumul I, Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, în 2014, fiind planificat volumul 3, ce va purta titlul, probabil, Prin timp, cafenele și taverne.

Oficial! S-a lansat cartea TULCEA, LA 1870 – vol.2 …

Dragi prieteni, joi, 11.07.2013, s-a lansat cartea TULCEA, LA 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa.

Joi, 11 iulie 2013 – lansare cartea TULCEA, LA 1870, vol.2…

Prin Tulcea, circulă un zvon… Îl confirmăm!

   Notă: Imaginea de mai sus este o copie după tabloul pictorului Alexandre Bida – Young Greek Man in Conversation with a Priest

TULCEA, la 1870, vol. 2 – PREFAȚĂ

   Istoria zbuciumată a unui frumos oraș, cum este Tulcea, poate să joace uneori feste unui scriitor dornic să scrie despre acesta. În mod special, când intenționează să scrie un roman de aventuri cu narațiunea petrecându-se pe la 1870, adică în termeni tehnici (scriitoricești), un thriller istoric. Autorul, pritocind la documentarea de rigoare a romanului, descoperă cu uimire că povestea sa închipuită este doar o palidă încercare literară pe lângă întâmplările adevărate, pline de aventură și mister, prin care a trecut Tulcea noastră și tulcenii, care au locuit-o în acele vremuri.

Lansarea cărții „Tulcea, la 1870” , vol.2

Tulcea sub ape…

   Zilele acestea, datorită nivelului crescut al Dunării și al ploilor torențiale, Tulcea a ajuns sub ape. Dacă nu chiar tot orașul, cel puțin centrul acestuia seamănă cu Veneția, străzile transformându-se în canale navigabile, pe care barcagii improvizați și fericiți se plimbă în caiace și canoe. Nimic nou însă sub soare, în frumoasa noastră urbe.

Lansare TULCEA, LA 1870 – vol.2

   Joi, 27.06.2013, ora 13,00, a avut loc prima lansare a volumului TULCEA, LA 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa, dintr-un lung șir de manifestări asemănătoare, ce vor urma. De data aceasta, a fost o lansare fără prea mult tam-tam, făcută împreună cu cei mai dragi elevi de la Liceul Tehnologic Ion Mincu Tulcea, respectiv clasa a IX-a. Ideea manifestării a fost încercarea de a apropia fascinanta istorie a orașului nostru de sufletele noii generații.

TULCEA, LA 1870 vol. 2…

   Dragi prieteni,

   Volumul Tulcea, la 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa a fost tipărit! De câteva zile, a sosit de la tipografia din Iași și ne pregătim de o succesiune de lansări.

Cea mai veche fotografie tulceană – Cândva fotograf tulcean (3)

  

   Una din cele mai dragi serii de articole publicate în misterele dunării este cea dedicată primilor fotografi tulceni. Acești adevărați artiști ai luminii și umbrelor sunt, din multe puncte de vedere, mai interesanți chiar decât funcționari inutili sau conducători ai urbei, care au trecut ca și Crivățul iarna, nelăsând în urma lor absolut nimic. Fotografii de studio tulceni au fost însă niște adevărați aventurieri, care au venit, înarmați, cu aparatele lor foto, în acest capăt de lume unde, nu se știe precis, dacă se termina sau începea lumea civilizată (sigur, erau însă marginile  lumilor orientale și occidentale!).

TULCEA, LA 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa

    Senzațional! În curând pe ecrane… pardon, în rafturile librăriilor din Tulcea (adică la librăria Casa Cărții Tulcea), volumul doi al seriei Tulcea, la 1870… 130 de pagini. Mai multe pagini, mai multe mistere!

Frăția monumentelor tulcene…

    În timp ce scriam ultimile articole pentru misterele dunării, am constatat cu uimire cât de mult seamănă Monumentul de Independență și cel din curtea Bisericii Sf. Nicolae, bineînțeles, păstrând proporțiile, deoarece primul măsoară 22 de metri, în timp ce al doilea, doar 4. Asemănarea fiind însă mai mult decât frapantă, am purces la aflarea mai multor amănunte, eventual dacă se poate vorbi chiar de un plagiat.

Donaudampfschiffahrtsgesellschaft

   

   Dacă ar fi să ne luăm după mass-media, zilele acestea, Germania este sfâșiată de o mare dilemă, care este cel mai lung cuvânt german din dicționar. Aceasta, după ce, cel mai lung cuvânt, de până acum…

   Rindfleischetikettierungsueberwachungsaufgabenuebertragungsgesetz

   …format din 63 de litere și însemnând legea monitorizării etichetării cărnii de vită, a fost eliminat din dicționar, deoarece o directivă UE interzice această operațiune, făcând cuvântul menționat să devină caduc. Misterele Dunării au descoperit însă niște elemente noi în acest caz și o misterioasă legătură a celor mai lungi cuvinte din limba germană cu Dunărea, fapt ce ne-a intrigat. Dar să purcedem disciplinat.

Hora pe deal… sau Dealul Hora

   

   Titlul acestui articol este destul de ambiguu, având în vedere că trei sferturi din Tulcea este situată pe dealuri. De fapt, astăzi încercăm să discutăm despre Dealul Monumentului și să mai dezlegăm un mic mister despre orașul nostru drag. De-a lungul timpului, cel puțin în ultimii 200 de ani, dealul pe care se află astăzi Monumentul de Independență s-a numit Dealul Monumentului, Dealul Morilor (datorită morilor de vânt care erau construite pe el) sau Colnicul Hora (Horea). Astăzi vom încerca să aducem lămuriri despre ultima titulatură, dacă este corect Hora sau Horea, având în vedere că și eu am picat la un moment dat în această capcană lexicală. Dar să purcedem cu începutul.

Monumentul din curtea Bisericii Sf. Nicolae, Tulcea – secretul dezlegat (2)

      După încă un război, cel al Crimeei, din anii 1853-1856, Tulcea pur și simplu înflorește, după stabilirea pe malurile Dunării tulcene a Serviciului tehnic a Comisie Europene a Dunării. Acest eveniment însemna foarte multe locuri de muncă, comerț și interese politice, care aveau să transforme Tulcea într-un oraș plin de importanță. Sub aceste auspicii, comunitatea română din Tulcea se hotărăște să construiască o biserică trainică și frumoasă, din piatră, așa cum aveau deja grecii și bulgarii tulceni. În demersul lor sunt ajutați de către guvernatorul otman al sangeacului Tulcei, mutesariful Ahmed Rezim Pașa, care face demersurile la Constantinopol pentru obținerea iradelei (act de autorizație otomană) de construire a unei biserici cu turle, lucru nemaivăzut în Imperiul Otoman, unde erau interzise clopotele și biserici mai înalte ca geamiile. Prin 1867, Biserica Sf. Nicolae este aproape gata, lucrările mergând însă din ce în ce mai greu, din cauza lipsei banilor, Comisia Europeană a Dunării retrăgându-și Serviciul tehnic de la Tulcea. Probleme și mai mari apar pentru frumoasa biserică Sf. Nicolae, construită în stil bizantin (spre deosebire de bisericile Grecească și Bulgară, realizate în stil grec), începând cu 1870. În acest an, biserica bulgară se desprinde de Patriarhia de la Constantinopol în Exarhatul Bulgar (biserica bulgară autocefală), românii tulceni ajungând miza unui adevărat război politico-religios purtat de mitropolitul grec, Dionisie și cel bulgar, Grigorie, care și-i doreau sub tutela lor, cu biserică cu tot. Lupta dintre cele două bisericii reușește să dezbine comunitatea românească și să se ajungă chiar la acte de violență. În aceste condiții, guvernatorul otoman (valiul) al Provinciei Dunării (Tuna Vilayet) ordonă închiderea bisercii, în 1872, acțiune făcută fără aprobarea mutesarifului Tulcei, din acea vreme, Ismail Pașa, care nu era de acord cu acest lucru.

Misterul monumentului din curtea Bisericii Sf. Nicolae, Tulcea (1)

   În curtea Bisericii Sf. Nicolae, Tulcea, se află un monument din marmură, cu înălțimea de apriximativ 4 metri, cu un potir în vârf. La baza acestuia sunt inscripționate următoarele cuvinte: Acest monument s-a ridicat de Consiliul Comunei Tulcea și s-a sfințit în ziua de 24 iunie 1894 (textul ușor adaptat la ortografia din zilele noastre). Alături de impunătoarea construcție a bisericii, dar și din ce în ce mai ascuns de vegetația bogată, obeliscul din marmură trece neobservat de trecători, care fie nu-l văd, fie nu-i înțeleg rostul. Astăzi, vom dezlega misterul lui.

Anunț extrem de publicitar, actual…

  

  Dacă cunoșteți persoane interesate să-și continue studiile în clasa a IX-a de liceu (zi sau seral), sau în orice altă clasă de liceu, cursuri de zi sau seral, trimiteti-i la Liceul Tehnologic „Ion Mincu” Tulcea, unde îi așteaptă subsemnatul și o echipă de profesori, capabili să-i învețe, printre altele, și istoria Tulcei. Mulțumesc.

  Nicolae C. Ariton

Cândva, fotograf tulcean (2)…

   Nu am putut rezista ispitei de a continua articolul de săptămâna trecută, despre fotografii tulceni de altădată, cu riscul de a deveni plictisitori pentru unii cititori ai misterelor dunării, care ar dori să citească despre altceva și, deci, o schimbare de registru în inventarul săptămânal al blogului nostru. Dar cum subiectul ne este deosebit de drag, astăzi discutăm tot despre fotografii tulceni de pe la 1870, cu promisiunea ca după aceea să facem o pauză și să revenim ceva mai târziu cu încă 2-3 articole pe această temă, mai ales că materialul există deja.

Dan-Cristian Munteanu, blogger tulcean…

 

   Din când în când, prietenii misterelor dunării ne oferă bucuria de a publica în reviste, ziare sau pe blogurile personale prezentări ale articolelor de pe blog sau recenzii ale primului volum Tulcea, la 1870. De curând, un cadou asemănător ne-a oferit bloggerul tulcean Dan-Cristian Muntenu, sau așa cum îl numesc prietenii, Dan-Cristian I (întâi) sau Rapas, care a publicat pe blogul său www.rapas.wordpress.com, o excelentă recenzie a cărții Tulcea, la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, .

Cândva, fotograf tulcean (1)…

  Tânărul tulcean din fotografie, nici foarte fermecător, nici amețitor de elegant, a avut șansa să devină – lucru la care probabil nu s-a gândit nici o clipă – personajul celei mai vechi fotografii făcute într-un studio (atelier) foto tulcean. Cel puțin până la această dată.

Mesire Romolo Gessi Pașa, vremelnic tulcean pe la 1870…povestit de Tudose Tatu

   Prietenul incontestabil al Misterelor Dunării, distinsul autor gălățean Tudose Tatu, ne-a onorat cu trimiterea unui articol dedicat celui care a fost Romolo Evaristo Gessi, unul din personajele pline de mister care a trăit o vreme și la Tulcea, exact în perioada care ne place cel mai mult să vorbim de orașul nostru, respectiv anii 1870. Țin să vă avertizez că articolul este consistent, documentat și scris la modul serios, adică un adevărat regal scriitoricesc pentru cei care sunt pasionați de trecutul Tulcei și istoria Dunării. Cu ocazia acestei lecturi de zile mari, o să aveți ocazia să descoperiți un personaj plin de culoare, cu nimic mai prejos de marii aventurieri ai secolului al XIX-lea, pe care îl veți devoala, rând cu rând, când la Sulina și Tulcea, când alături de Garibaldi în Italia, sau de Charles Gordon Chinezul, în Sudan, cu ajutorul documentelor pritocite de domnul Tatu. Fără nici un fel de ezitare, Romolo Gessi poate fi așezat în galeria de mari personaje ale Tulcei, alături de Nifon Bălășescu, Ismail Bey, Charles Hartley sau Nichifor de Carpat. Analistul-istoric Tudose Tatu, este cetățean mândru al Galațiului de istoria căruia (și a Dunării!) este atât de pasionat încât a scris următoarele cărți: „Cărţi vechi, corăbii, reisi, neguţători şi diplomaţi de la Dunărea de Jos 1745 – 1856″, „Împrăştiatele poveşti ale Portului de aur”, „Comisia Europeană a Dunării, activitatea sa de la 1856 la 1931″, „Istoria trudită a fabricilor uitate”, „Sulina-asalturi însângerate”, „Farul bătrân de Sulina – Adevărul dezvăluit”, pe care vi le recomand cu căldură (din ultimele două, mai am câteva exemplare pe care vi le pot pune la dispoziție…). Acum, profitați de o scurtă întâlnire cu Mesire Romolo Gessi Pașa, povestit de domnul Tudose Tatu.

  Nicolae C. Ariton

Valeriu Diaconescu ( necrolog pentru un profesor „corect, corect”…)

   Nu am crezut niciodată că voi scrie un necrolog, cu atât mai puțin pe cel al prietenului profesor Valeriu (Vali) Diaconescu. Am așteptat și ezitat mai multe zile până să realizez acest lucru. În primul rând, pentru a trece valul de emoție produs de dispariția sa dintre noi apoi, încercând să trec, la rândul meu, peste acest moment deosebit de trist.

Muvakkit de Tulcea…

  Personajele otomane cele mai cunoscute în Tulcea anilor 1870 erau: zapciul (polițistul), cadiul (judecătorul), muezinul (cel care invita la rugăciunea musulmană, de cinci ori pe zi, din vârful minaretului geamiei), mutesariful (guvernatorul). Mai erau și alții, mai puțin importanți, precum cafegii, geamgii, sacagii, limonagii, barcagii, fustangii (pardon, aici am greșit…). O figură aparte o reprezenta muvakkitul, adică în traducere din limba turcă: cel care stabilește timpul. Mai pe înțelesul nostru, era vorba de fapt de astrologul geamiei, cel care avea misiunea oficială de a calcula momentul celor cinci rugăciuni ale zilei, perioada Ramadamului (cu clipa exactă a începutului și sfârșitul postului negru diurn, eveniment care se anunța credincioșilor musulmani cu o salvă de tun, trasă de pe o navă militară otomană sau din garnizoana orașului).

Tulcea, la 1870 – Un oraș, o carte… împreună cu moisiliștii (4)

   Cu scuzele de rigoare pentru o întârziere nespus de mare privind o altă acțiune desfășurată împreună cu elevii de la Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Tulcea, încercăm să realizăm o reparțiune, publicând acest lucru astăzi. Deci, în ziua de miercuri, 03.04.2013, în cadrul săptămânii SĂ ȘTII MAI MULTE, SĂ FII MAI BUN, a avut o întâlnire între subsemnatul și elevii clasei a IX-a B de la Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Tulcea, diriginte domnul profesor Dorel Teodor Țigău.

Margarette de Tulcea

  

  În ultimile zile ale lunii februarie 1929, domnișoara Margarette merge pe strada Isaccei, la studioul FOTO-ROYAL, unde își face fotografia pe care o reproducem și noi la începutul acestui articol. În ziua de de 24 februarie, îi oferă această fotografie verișoarei sale Ra(e)tca Dumitra(o)nof, cu următorul text: 24/II/1929, Tulcea. Păstrează acestă fotografie de la verișoara ta cari te iubește cu o pasiune supremă. Cu drag, Margarette. Printr-un devărat miracol, fotografia face o adevărată călătorie în timp și ajunge până în zilele noastre, într-o colecție particulară din Franța, fără să se știe alte detalii, fiind pusă în circulație cu specificația The photography has been made in Tulcha -Romania. There is some writing in Romanian on the back.

   Deci, de aici începe misterul Margarettei de Tulcea. Încercăm să-l deslușim.

Tulcea, la 1870 – Un oraș, o carte… împreună cu moisiliștii (3)

  

    Săptămâna Tulcea, la 1870 – Un oraș, o carte, o adevărată parafrazare la săptămâna SĂ ȘTII MAI MULTE, SĂ FII MAI BUN, a continuat și în ziua de 02.04.2013, cu o nouă întâlnire a subsemnatului cu elevii Liceului Teoretic Grigore Moisil Tulcea, de data aceasta cu clasa a XI-a D, diriginte profesor Șalaru Radu.

Tulcea, la 1870 – Un oraș, o carte… împreună cu moisiliștii (2)

   

    Tot în ziua de 01.04.2013 (fără nici o păcăleală!), de data aceasta pe la orele 11,00, am purces împreună cu elevii clasei a XI-a A, de la Liceul Teoretic Grigore Moisil Tulcea, la o nouă desfășurare a acțiunii Tulcea, la 1870 – Un oraș, o carte, în aceiași atmosferă elevată pe care o poți găsi doar în rândul elevilor moisiliști. Întâlnirea s-a desfășurat în cadrul aceleiași săptămâni SĂ ȘTII MAI MULTE, SĂ FII MAI BUN, din perioada 01-05 aprilie 2013 și a constat în prezentarea video Tulcea veche – Scurtă plimbare istorică locală.

Tulcea, la 1870 – Un oraș, o carte… împreună cu moisiliștii (1)

   

    În data de 01.04.2013, pe la orele 9,30, a avut loc preafrumoasa acțiune intitulată Tulcea, la 1870 – Un oraș, o carte, în care s-au întânit subsemnatul cu elevii claselor a X-a A și a X-a E, de la Liceul Teoretic Grigore Moisil Tulcea. Activatea ar fi fost imposibil de realizat fără aportul hotărâtor al dirigintelor celor două clase, prof. Anișoara Ivanov și prof. Rodica Pârlitu, care au reușit să mobilizeze în mod desăvârșit minunații elevi de la aceste clase. Întâlnirea s-a desfășurat în cadrul săptămânii SĂ ȘTII MAI MULTE, SĂ FII MAI BUN, din perioada 01-05 aprilie 2013 și a constat în prezentarea video Tulcea veche – Scurtă plimbare istorică locală, s-a lansat volumul Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley și s-a organizat un concurs cu întrebări din istoria Tulcei, la care s-au  acordat diplome și premii.

Tulcea între frig și friguri…

  

   Cu multă vreme în urmă, cam în acestă perioadă a anului, soseau la Tulcea primele semne de primăvară… ca și acum :-). În primul rând, se dezgheța Dunărea, care rar se întâmpla an să nu înghețe bocnă, astfel, în 1863, deci acum 150 de ani, frumosul nostru fluviu a înghețat în primele zile ale lui decembrie și a rămas în această stare de agregare fizică timp de 59 de zile, până spre sfârșitul lui februarie. În 1913, acum fix 100 de ani, Dunărea a fost înghețată doar 12 zile, începând cu luna februarie. Dar trebuie să luăm în seamă și ani, cum a fost în 1880, când Dunărea a fost oglindă de gheață timp de 101 zile, până la sfârșitul lunii martie.

Campania de primăvară (2)…

   

   Abia azi am aflat că ieri, pe data de 20.03.2013, a fost ziua fericirii. Este primul an când se sărbătorește o asemenea zi, la o inițativa ONU. Nu știm cum a fost pe la alții, dar la noi această zi a trecut precum acceleratul printr-o gară mică, adică repede și inutil. Nu același lucru pot să spun despre Școala Gimnazială Nr. 12 unde fericirea este la ea acasă.

Campania de primăvară (1)…

   

   În data de 20.03.2013, pe la orele prânzului, la Școala Gimnazială Nr. 12 Tulcea, s-a petrecut o nouă lansare de Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley. Lansare este impropriu spus, având în vedere că este a noua sau a zecea lansare a acestei cărți și nici o navă nu o poți lansa la apă mai mult de o singură dată… doar dacă ești perseverent și vrei neapărat să faci acest lucru 🙂

Tulcea, fals cu iz de trădare… pe la 1901

     

   Poveste noastră începe în ziua de 22 martie, 1901, în gară la Pitești. Un distins domn german cumpără o carte poștală ilustrată cu intenția de a o trimite în Germania. Fire romantică, ce putea să aleagă din zecile de ilustrate românești decât ceva reprezentativ, care îi lega pe nemți și români, Dunărea. În plus, ce putea fi mai interesant decât o imagine cu Sulina, locul unde marele fluviu se vărsa în Marea Neagră, adică un mesaj simplu și frumos, izvoarele Dunării în Germania și sfârșitul acestuia la Sulina, România. Suflet dichisit, alege o carte poștală cu Sulina, în care se vede faleza și mai mulți cetățeni veseli, care salută de la bordul câtorva bărci, probail într-o zi de sărbătoare. Timbrează ilustrata cu o marcă de 10 bani, cu efigia Regelului Carol I, scrie câteva cuvinte cu o caligrafie tipic germană, plină de bucle și cu literele ca niște mici valuri ale Dunării, și o expediază de la oficiul poștal din gara Piteștiului. Pe data de 24 martie, deci numai după două zile, carte poștală ajunge la destinație, la Baden, așa cum reiese din ștampilele aplicate pe spatele acesteia. Elegant, romantic și eficient, am putea spune pentru anul 1901, ba chiar și pentru vremurile noastre.

Misterul ceasului Bisericii Sf. Gheorghe, din Tulcea…

      Frumoasa biserică tulceană Sf. Gheorghe este cunoscută de tulceni, fie cu denumirea hramului pe care îl poartă, fie ca Biserica bulgărească, fie ca Biserica cu ceas. Unul din motive pentru aceste trei denumiri poate fi acela că Tulcea este un oraș mic, iar tulcenii, din dorința de a-i impresiona pe turiști au dat trei nume aceluiași obiectiv.

   Ca mai toate bisericile din Tulcea, biserica actuală este ridicată pe locul unei foste bisericuțe din lemn, de primii bulgari basarabeni veniți în Tulcea în urma Războiului ruso-turc din 1828-1829. Veniți în Tulcea este impropriu spus, deoarece luptele din acest război au distrus complet Tulcea, aceasta renăscând prin aducerea românilor din satele Beștepe și Prislav (Nufăru), bulgarilor din Basarabia, care s-au adăugat tulcenilor de diferite etnii care erau existau deja: români, ruși, ucraineni, turci, tătari etc.

Cronica vizuală a Tulcei vechi (3) – Trenule, mașină mică și… Gara feroviară tulceană

  

   Astăzi ar fi trebuit să discutăm despre cu totul altceva. Nu-mi pot scoate însă din minte versurile cântecului Mariei Tănase, Trenule, mașină mică și, bineînțeles, povestea trenului tulcean și a gării orașului. Versurile erau cam așa: Foaie verde și-o sibică sipică / Trenule, mașină mică, / Unde-l duci pe Ionică. Nu am priceput niciodată de ce trenul este numit mașină mică, când știm foarte bine că discutăm despre un mastodont de oțel de sute de tone. Explicația ar fi aceea că autorul versurilor este un fost marinar care compară trenul cu un ditamai vaporul, alături de care trenul chiar este o mașină mică. Nu am găsit nici o explicație însă pentru cuvântul sibică, care a rămas complet învăluit în mister (misterul a fost dezvăluit grație prietenului misterelor dunării, Nautlius, motiv pentru care îi mulțumim…). Dar să revenim la ale noastre și să discutăm despre trenul tulcean și gara sa…

Cronica vizuală a Tulcei vechi (2) – Gara fluvială

        În timpul în care pritoceam la episodul I al Cronicii vizuale a Tulcei vechi,  dedicat clădirii DDSG, devenită ulterior a Agenției Austrice Danubiana, am observat în dreapta construcției cu pricina, o altă clădire care m-a surprins, aducându-mi aminte întâmplări de acum aproape cincizeci de ani. Clădirea de care vorbim azi este fosta Gară fluvială, care în ultima parte a existenței ei a fost și gară feroviară. Imaginea de mai sus, cu care debutează articolul, este un crop făcut dintr-o fotografie din anii 1960, cu câțiva ani înainte să fie demolată. Nu am reușit să aflăm exact când a fost construită, dar prin deducție putem afirma că acest lucru s-a întâmplat undeva prin anii 1890, poate chiar mai devreme. Oricum, în imaginea de mai jos, localizată în timp undeva pe la 1890, gara fluvială se ridica falnică, alături de clădirea DDSG, numită mai târziu Agenția Austriacă Danubiana.

Elixir pentru sleiți, farmacia Minerva; toate în Tulcea veche…

      

   Fiind în căutarea elixirului tinereții (deh, vârsta 🙂 ), piatra filozofală și alte formule de alchimie, am găsit în presa de odinioară, mai precis în ziarul Voința neamului, din 13 mai, 1895, un anunț extrem de interesant. De fapt, este vorba de Marea descoperire a veacului, Elixirul Godineau, care este singurul leac (fără nici o primejdie) în contra neputinței, vindecarea anemicilor și a sleiților etc. Nu mai zic de Întinerirea și prelungirea vieții. De producție franceză, minunatul elixir se putea procura din drogheriile și farmaciile cele mai importante orașe ale României, inclusiv Tulcea. Elixirul Godineau se putea găsi în orașul nostru, la farmacia Minerva, așa cum se specifică în anunțul din ziar, motiv pentru care am purces la operațiunea de scotocire pentru a afla mai multe detalii.

Ultima strigare, ultimele exemplare!

   Un mic anunț important pentru cititorii Misterelor Dunării. Au mai rămas doar 20 de exemplare din volumul Tulcea, la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley. Acestea se mai pot cumpăra de la librăria Casa Cărții. Având în vedere că aceste exemplare sunt din tirajul al doilea al cărții cu pricina, tipărit în luna noiembrie (motiv pentru care nu ne-am lăudat, din cauza modestiei exagerbate din dotare 🙂 ), trebuie să știți că un al treilea tiraj nu este planificat prea devreme. Așa că, dacă doriți să intrați în posesia volumului, nu ar mai fi prea multe exemplare la dispoziție. Și pentru a nu intra în jocul traficanților de cărți, care s-ar putea să vă ceară prețuri amețitoare pentru un exemplar din Tulcea, la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, profitați încă de prețul librăriei de doar 13,7 lei. Dacă aveți un prieten, dăruiți-i un exemplar din carte! Dacă aveți un dușman, este timpul să vă împăcați cu el, dăruindu-i un exemplar! Dacă cunoașteți oameni indiferenți la istoria frumosului nostru oraș Tulcea, dăruiți-i un exemplar din Tulcea, la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley!

Se poate citi în mod obișnuit, dar se poate servi și așa: (fotografie realizată de prietena misterelor dunării, Paula Bâlea)

Tablou de iarnă cu poezie și poet…

    De multe ori o fotografie poate transmite mai multă informație decât un articol de câteva zeci sau chiar sute de cuvinte. Dar o poezie?! Astăzi vom face un experiment. Pentru prima dată pe misterele dunării vom posta un poem, care va încerca să substituie un articol având ca temă iarna dobrogeană, cu trimiteri la Dunărea înghețată, mori de vânt, case, oameni și puțină istorie. Poezia Iarnă Dobrogeană a fost scrisă acum aproape un secol de scriitorul Grigore Sălceanu, și publicată în revista Analele Dobrogei, nr. 17, din anul 1936. Stilul poate este puțin dificil pentru noi, cei de azi, dar farmecul limbajului de epocă compensează pe deplin acest lucru.

Chipuri tulcene (1)

       Azi nu mai vorbim de clădiri. Discutăm despre oameni, despre tulcenii noștri dragi. Inițial, intenționam să facem o schimbare completă de decor și să abordăm o temă diferită, în ideea ca o nouă cronică vizuală ar putea plictisi. Descoperirea pe care am făcut-o însă ne-a entuziasmat atât de tare, încât am dat la o parte planificarea făcută și așa am ajuns la Chipuri tulcene, episodul 1.

Cronica vizuală a Tulcei vechi (1)

  Una din cele mai frumoase clădiri care le-a avut Tulcea a fost cea din imaginea de mai sus. Trebuie să recunoașteți că este superbă și nu-ți rămâne decât să regreți nespus că în zilele noastre nu mai există.

Vânzătorul de vise tulcenilor de la 1870

    Unul din personajele cele mai pitorești, care bântuia printre coloanele bazarului tulcean, pe la 1870, era vânzătorul de vise. Aceasta în condițiile în care concurența pentru un loc în panoplia de figuri pitorești tulcene, la 1870, era de-a dreptul cruntă, lupta dându-se între sacagii, zapcii, zarafi, pazargii, zapcii, cafegii, și mulți alții.

    Negustoria de vise era un fief evreiesc și în Tulcea acelor ani, doar că numărul de negustori era doar de unul-doi, în comparație cu zecile, față de alte orașe mai mari. Poate pe timp de iarnă, mai apărea, în plus, unul sau doi.

Un an 2013 mai bun!

    

     Cu scuzele de rigoare pentru întârzierea postării urării unui an nou 2013 mai bun, vă urez, din toată inima, un sincer UN AN CÂT MAI BUN!

     Imaginea din articol este o fotografie dintr-un cartier mărginaș al Constanței, din anii 1890. Remarcați, vă rog ținuta copilașilor, neaoș românească, cu cămășuțe sau rochițe din bumbac și clopuri (la băieți), asemănătoare cu cele alte taților și bunicilor lor, așa cum purtau mocanii stabiliți în Dobrogea.

     Nicolae C. Ariton

Meteahna sforăitului la tulceni

    Pe la 1870, toți bărbațiii din Tulcea știau povestea sforăitului în somn și a țânțarilor. O cunoșteau și femeile și copiii, din toate mahalalele orașului, chiar și din cea turcească, cu toate că diferitele variante ale acesteia circulau mai ales prin cârciumi. Dar cum gura lumii este slobodă, iar a tulcenilor și mai abitir, se știa că cei care sforăie noaptea în somn, dorm cu gura căscată, astfel încât țânțarii pătrundeau nestingheriții și își depuneau ouăle în gâtul acestora. Dimineața, când se trezeau, o dată cu prima înghițitură de mâncare, acestea alunecau în burtă și apoi se împrăștiau în întreg corpul, fiind cauza tuturor îmoblnăvirilor tulcenilor. Așa apăreau frigurile, tifosul, holera și câteodată chiar ciuma. De la acest adevăr aproape științific, pentru care puteau depune mărturie chiar doftorii și spițerii din Tulcea, calea până la exagerări și fabulații era nemăsurat de scurtă. Astfel, în fiecare casă exista cel puțin un membru al familiei care să poată jura că fusese martor, cu o anumită ocazie, când un tulcean necunoscut (dar pe care ar fi putut să-l recunoască la nevoie) a tras un vânt, și un nor de țânțari au ieșit din dosul acestuia, spre groaza lui și a celor care se aflau în preajma sa. Cele mai strașnice povești erau cele despre lipovenii care exagerau cu băutul votcii, astfel încât în întreg orașul erau cel puțin o duzină de tulceni gata să depună mărturie în fața cadiului că fuseseră martori la un pârț de orgine rusească, în urma căruia un val de țânțari beți turtă au ieșit din dosul acestuia, zburătăcind turmentați prin prejur.

CRĂCIUN FERICIT!

Povestea fesului…

    Dacă priviți cu atenție o imagine cu tulceni pe la 1870, cu siguranță veți vedea cel puțin câțiva care poartă în vârful capului un fel de cipilică în formă de trunchi de con, de culoare roșie. Acestea erau faimoasele fesuri otomane, purtate bineânțeles de către toată populația masculină musulmană, de la mic la mare. Doar ici, acolo, mai puteai întâlni câte un bătrân sau un tătar foarte sărac care nu-și putea permite să-și cumpere un fes, și atunci umbla purtând înfășurat în jurul capului o bucată de pânză, așa cum făcuseră osmanlâii sute de ani.

Tulcea, la 1870… the last show…

    Cu speranța cu nu am plicitisit prea mult cititorii blogului misterele dunării cu micile articole despre lansarea volumului Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, acest articol este ultimul de acest gen (din anul calendaristic 2012). Inutil să vă mai spun că scopul acestor lansării repetate a fost acela de a promova cât mai mult cu putință  cartea despre Tulcea noastră dragă. Nu știu dacă am reușit în foarte mare măsură acest lucru, dar bucuria de lucra cu copii din clasele primare și gimnaziale a fost fără margini. Astăzi, am reușit performanța de a realiza două lansări, una de dimineață, a doua, mai pe înserat, adică fix la ora 17,00. Participanții la eveniment au fost, de data aceasta, clasa a VI-a A de la Școala Gimnazială Nr. 12 Tulcea, adică un grup de elevi pentru care am un feeling deosebit. Îi cunosc din clasa I, adică de când am început să facem împreună o oră de informatică pe săptămână și ne împotoleam în algoritmii de programare din cauză că nu făcuseră încă tot alfabetul. De atunci, au mai crescut nițel, după cum se poate vedea în fotografiile din acest articol. Pentru a putea vizualiza fotografiile, dați clik pe read more (de mai jos). Vizionare plăcută.

Nicolae C. Ariton

Tulcea, la 1870… a șasea oară…

          În ziua de 14.12.2012, pe la orele 10,00,  s-a petrecut o nouă lansare de volum. Adică, Tulcea la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, a fost lansată pentru a șasea oară. De data aceasta, lansarea s-a făcut împreună cu elevii clasei a IV-a B de la Școala Gimnazială Nr. 12 Tulcea și doamna învățătoare Oana Ștefan. Ca de obicei, a fost motiv de multă bucurie, așa cum se poate lesne observa și în fotografiile din acest articol. Pentru vizualizare, dați clik pe read more…

    Nicolae C. Ariton

Tulcea veche, inedit…

      Documentele și imaginile cu Tulcea veche sunt rare. Motivele acestei sărăcii, cauzate de o adevărată criză în domeniu, sunt mai multe. În primul rând, arhiva otomană a Tulcei a fost pierdută rătăcită în 1877, la plecarea oficialilor turci, care conduseseră sangeacul tulcean până la Războiul de Independență. După spusele domnului Dan Arhire, convoiul care transporta aceste arhive a fost atacat de briganzi, prin zona Bulgariei de astăzi, crezând că sacii purtați de asini ascundeau cine știe ce bogății. Domnul Aurel Stănică ne-a sesizat faptul că o parte dina aceste documente se găsesc în fondul arhivistic din Sofia, problema fiind dificultatea descifrării acestora din turca veche in care au fost redactate. Arhiva română de documente, strânsă până în preajma Primului Război Mondial, a fost distrusă parțial, la rândul ei, în timpul ocupației germano-turce-bulgare, când Tulcea și locuitorii săi au pătimit, probabil, cele mai mari atrocități din lunga sa istorie.

Lansarea „number five” …

   

   Caravana lansărilor volumului Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, continuă. Vineri, 07.12.2012, ora 10,00, alături de domana învățătoare Marusea State și elevii  clasei a IV-a A, de la Școala Gimnazială Nr. 12 Tulcea, am lansat, pentru a cincea oară, în acest an, cartea noastră despre Tulcea veche. Prietenii mei din clasa a IV-a A, au urmărit cu atenție totală mica poveste , pe care le-am pregătit-o, despre ieniceri. După ce dați click pe read more…, puteți viziona câteva fotografii de la prefrumosul eveniment.

Nicolae C. Ariton

O nouă mică lansare de Tulcea, la 1870…

          În ziua de 03.12.2012, pe la orele 11,00, aproape fix, împreună cu doamna învățătoare Florica Ilie, și elevii clasei a a IV-a C, de la Școala Gimnazială Nr. 12 Tulcea, am organizat a patra lansare a cărții Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley. A fost o întâlnire plină de învățături, și învățăminte, atât pentru elevi cât și pentru autor. Mai jos, câteva fotografii de la eveniment.

     Nicolae C. Ariton

Morărind pe valurile Dunării, demult, pe la 1870

    Acum 40 de ani, am citit o carte din care am reținut trei lucruri (în rest, am uitat și cum se intitula). Primul, că în Tulcea, de Boboteză, oamenii tăiau cruci mari în gheață, iar după slujba religioasă făceau focul pe gheața Dunării, pentru grătare și distracție. Al doilea, că în pădurea Babadag erau niște corbi vestiți în tot Imperiul Otoman, din penele cărora se făceau niște săgeți de arc, atât de strașnice încât își atingeau ținta cu o precizie de-a dreptul magică. Al treilea, morile de apă ce erau cu zecile pe Dunăre, în dreptul Tulcei. Azi, discutăm puțin despre ele.

Pedepse, cotonogeli și alte ciomăgeli la Tulcea, pe la 1870

    Fiecare comunitate tulceană își avea sfatul său de conducere, care se ocupa și de judecarea pricinilor între cetățenii din aceiași mahala.

    Doar otomanii aveau un judecător oficial, numit cadiu, care judeca neînțelegerile dintre turci, dar și dintre aceștia și celelalte comunități, după Sharia (legea sfântă), care avea ca bază Coranul, fiind de fapt o culegere de vreo 6000 de spețe (cazuri juridice), care puteau sta la baza tuturor pricinilor din Imperiu.

   Creștinii și evreii nu prea aveau șanse să-și afle dreptatea în fața cadiului, dacă aveau vreo pricină cu un musulman, de aceea, de multe ori, apelau la un fel de Curte Supremă, care se afla la reședința de vylaiet (Vylaietul Dunării), în cazul Tulcei la Rusciuk (Russe), pe la 1870.  Nici aici nu aveau șanse prea mari, pentru că judecata se făcea tot după Sharia, care specifica că unui împricinat turc îi trebuiau 2 martori să-l susțină în cauză, pe când la creștini sau evrei, aveau nevoie de 10 martori.

Hai-Hui, noaptea prin Tulcea, la 1870

   În preajma anilor 1870, pe timp de noapte, Tulcea era luminată feeric. Dacă noaptea era senină ! Atunci, lumina lunii și a stelelor era reflectată de către apele Dunării și o strălucire argintată era aruncată asupra orașului cocoțat pe colinele din apropierea fluviului.

   În restul nopților, tulcenii își iluminau ulițele și gospodăriile cum puteau. Astfel, în fața Konakului (actualul Muzeu de Istorie) și a altor câteva clădiri importante din oraș erau montați stâlpi cu felinare, de care avea grijă un lampagiu. Acesta le aprindea la căderea nopții și le stingea în zori, o dată cu cântecul muezinului din vârful minaretului geamiei Azzizi, care îi chema pe musulmani la rugăciunea de dimineață. Flacăra felinarelor era produsă prin arderea uleiului de măsline sau seu de oaie, pentru că nu se putea ca într-un oraș al Sultanlui, cum era Tulcea, să fie luminat cu flacăra păgână a seului de porc (petrolul lampant s-a inventat ceva mai târziu).

O lansare dulce, dulce de carte tulceană…

    În seara zilei de 14.11.2012, adică de Ziua Dobrogei, pe la orele 17,30, la preafrumoasa Școală Gimnazială Nr. 12 din Tulcea, a avut loc o nouă lansare a volumului Tulcea, la 1870 – Adevărata viață a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley. Acțiunea a fost gândită de directoarea adjunctă, domnișoara profesoară Valentina Stupineanu, cu aprobarea entuziastă a doamnei directoare prof. Elena Cerșemba.

   A fost o lansare complet deosebită, atât la propriu cât și la figurat, în primul rând pentru că a fost gândită ca o experiență senzorială, în care percepția cărții să fie realizată vizual, auditiv, dar și olfactiv și gustativ. Astfel pe un scenariu scris de doamna profesoară Tatiana Cabuz, un grup de elevi ai școlii au pus în scenă câteva fragmente din carte, interpretând rolurile celor trei personaje ale cărții: Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, într-o adevărată scenetă de teatru. Personajele principale au fost întruchipate de elevii Răzvan Iftimie, Alexandru Istrate și Adrian Chiriac.

Masonii și tulcenii; cu toții pe la 1870

         În preafrumosul volum Tulcea la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley – ce se mai poate cumpăra de la librăria Casei Cărții sau Acvariu -, este prezentată succint viața celor trei mari oameni, așa cum specifică chiar titlul. Un aspect pe care l-am neglijat a fost legătura acestora cu societățile secrete, în mod special cu masoneria. Motivul este acela că nu sunt un adept al scenariilor complotiste, care susțin că în spatele tuturor evenimentelor istorice există forțe oculte care le-au regizat. Cum ar fi de exemplu, Revoluția franceză, Independența USA (este celebru faptul că George Washington a depus jurământul de președinte al Statelor Unite într-o frumoasă ținută masonică), Revoluția de la 1848 și așa mai departe.

Timpul la Tulcea, la 1870

   Persistă imaginea falsului tablou în care Tulcea este zugrăvită ca un orășel multietnic – cum era și este încă – unde, zilnic, în zorii, tulcenii coborau cu voișie de pe dealurile unde își aveau casele grupate în mahalale etnice, pentru a purcede la muncă.

    Nu se știe prea bine nici cum se desfășura această muncă, având în vedere că intoleranța religioasă pe lângă cea etnică funcționa la cote destul de ridicate. La întrebarea cât de ghetoizată era viața și munca etnică la Tulcea, la 1870, o să încercăm să răspundem altă dată pentru că astăzi ne vom ocupa doar de timpul tulcean, un lucru la fel de important.

    Prima observație este aceea că din cele șapte zile ale săpătămânii, în cele mai fericite situații, doar patru zile, toate etniile se întâlneau în zorii pentru o zi de muncă laolaltă. Motivul era unul foarte simplu, ziua sfântă de odihnă, care era complet alta la fiecare din cele trei mari credințe pe care le respectau tulcenii: musulmană, mozaică și creștină.

Frecatul mentei la tulceni, pe la 1870

    Una din cele mai cunoscute expresii la români este „a freca menta”, cu înțelesul de „lene, comoditatea, muncă în dorul lelii…”. Așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în viață, expresia de care discutăm conține o parte adevăr iar restul descrierea unui obicei balcanic de a fenta munca, într-un limbaj colorat, cu pierderea în timp a înțelesului original al expresiei în sine.

    De fapt, încă din Grecia Antică, exista obiceiul ca masa pe care se servea mâncarea să fie frecată cu frunze de mentă pentru a-i da un miros plăcut și, probabil, pentru a respecta niscaiva ritualuri precreștine. Răspândirea grecilor în Balcani, mai ales în perioada secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, au dus acest obicei și în alte regiuni, inclusiv în București și chiar în Tulcea, unde au existat în permanență comunități puternice ale acestei etnii. Familiile înstărite de români, în permanență amatoare de rafinamente și etichete de comportament în societate, au adoptat cu iuțeală acest obicei de a freca masa cu frunze de mentă, care să dea un miros plăcut încăperii și senzația de răcoare pe timpul caniculei verii.

Lazii, un popor dobrogean uitat…

    Unul dintre cele mai misterioase popoare care au trăit în Dobrogea au fost lazii. Relativ puțin numeroși, aceștia au fost numiți generic „turci” de către populația creștină din Dobrogea, sau necredincioși, când erau supărați pe ei. Motiv pentru care și musulmanii îi numeau, la rândul lor, pe creștini ghiauri.

    Alături de tătari și cherchezi, lazii erau (și sunt) o etnie diferită de aceștia, avându-și obârșia pe coasta Mării Negre, provenind din două grupuri, unul constituit inițial în zona rusească, iar altul, între Turcia și Georgia. În timpul imperiului Bizantin, au fost creștinați, pentru ca, apoi, sub dominația Imperiului Otoman să treacă la islamism. Războaiele dintre cele două imperii, a făcut ca o parte din lazii din zonă să migreze, sau să fie deportați, către alte teritorii ale Înaltei Porți, aflându-se aproximativ în aceiași situație cu poporul cerchez, deportați mai întâi din Rusia, apoi din Dobrogea. Au avut chiar o mică țară, numită Lazistan și o perioadă de timp, sangeacul Lazistan, situată în sudul Mării Negre, la granița cu Georgia. Din 1925, sangacul lazilor a fost inclus în teritoriul Turciei, fără prea multe referințe la identitatea acestora.

Caraghioslâcuri tulcene, pe la 1870

    Fără nici un fel de îndoială, în luna august, adică în plin Ramadam, tulcenii se țineau de caraghioslâcuri. În principiu, această ocupație ar fi trebuit să o aibă doar turcii și tătarii, dar cum caraghioslâcurile erau deosebit de ispititoare, printre spectatorii se mai amestecau și creștini și evrei.

    Dacă înțelesul cuvântului românesc caraghios este cunoscut de noi toți, nu prea mulți știu că el provine din limba turcă, karagöz, „ochi negrii” în traducere exactă, dar de fapt fiind numele unui personaj comic otoman, un fel de bufon, provenind din suprema distracție a turcilor, caraghioslâcul, adică un fel spectacol de păpuși (marionete).

    Într-o societate musulmană extrem de rigidă privind distracțiile în public, una din puținele forme de spectacol acceptată era carahioslâcul, care consta în jocul unor păpuși marionete  în spatele unui ecran translucid și puternic luminat.

Lansare 2… Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată…

În ziua de 08.10.2012, a avut loc lansarea pentru prieteni a volumului Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley. Evenimentul s-a desfășurat la Casa Cărții, Biblioteca Județeană „Panait Cerna” Tulcea, la sala de festivități, începând cu ora 18,00 (cu aproximație). Au participat aproape 100 de invitați, câțiva fiind nevoiți să asiste în picioare, din lipsă de locuri, motiv pentru care îmi cer scuze și promit ca data viitoare să fim mai atenți la acest aspect. Au luat cuvântul directoarea bibliotecii, doamna Luciana Jipa și domnul profesor Gheroghe Bucur. Au fost reprezentanți din toate generațiile: de la vârsta senectuții până la bebeluși (aduși, bineînțeles, de mamele lor), un semn bun pentru continuitatea istoriei tulcene. Mai jos, puteți vizualiza câteva zeci de imagini de la lansarea cărții. Pentru cei care nu au reușit să ajungă la eveniment, începând de marți, 09.10.2012, cartea se poate găsi la librăria de la Casa Cărții și la Acvariu (puțin mai scumpă, datorită tva-ului și comisioanelor de rigoare).

Nicolae C. Ariton

INVITAȚIE (4)

INVITAȚIE (3)

INVITAȚIE (2)

INVITAȚIE

         Ce ar fi să aveți posibilitatea de a citi o carte – cu un număr mic de pagini, pentru a nu vă plictisi și nici obosi – din care să aflați lucruri atât de interesante despre Tulcea, încât să vă facă să oftați de plăcere.

   Oare, Nifon Bălășescu a venit la Tulcea, în 1870, la înaintata vârstă de 64 de ani, doar pentru a construi școli? Ca față bisericească, înaintată în vârstă, de ce nu s-a preocupat mai mult de construirea de biserici românești în Dobrogea, care erau foarte puține, și s-a ocupat doar de școli și  rapoarte privind numărul de români din Dobrogea și Balcani?

   Cine au fost acești guvernatori otomani, numiți mutesarifi, care între 1864 și 1877, au condus destinele întregii Dobroge de la Tulcea? Erau ei doar niște avari, care își cumpărau posturile la Istanbul, sosind la Tulcea, înconjurați de o liotă de rubedenii și creditori, porniți doar pe ciubucuri și bacșiș?

   Charles Augustus Hartley a fost doar un inginer englez, înnobilat de Regina Angliei pentru reușita lucrărilor hidrotehnice la Canalul Sulina? De ce timp de mai bine de zece ani, a susținut cu tărie că doar Canalul Sfântu Gheorghe este singurul în care merită să se investească pentru a deveni navigabil?

   La toate aceste întrebări vom încerca să răspundem în paginile acestei cărți. Poate unele răspunsuri sunt fantasmagorice, fără nici o bază reală, pentru că, de fapt, tot acest volum nu este altceva decât o capcană pentru cititori, cu scopul de a-i face să citească cu sufletul la gură despre istoria Tulcei.

   Nicolae C. Ariton

Oficial, a apărut „Tulcea, la 1870… !”

    Luni, 01.10.2012, ora 18,00, a fost lansat oficial volumul „Tulcea, la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley”. A fost o lansare tehnnocrată, la care au participat doar scriitori, bloggeri, istorici și reprezentanți media. Prietenii Misterelor Dunării nu trebuie să fie supărați, deoarece luni, 08.10.2012, ora 18,00, la Casa Cărții, etajul I, sala de festivități, va fi lansarea pentru… prieteni. Urmăriți articolele de pe blog și facebook pentru a afla noutăți în legătură cu acest eveniment. Până atunci puteți vizualiza câteva fotografii de la evenimentul de luni.

   Nicolae C. Ariton

Cărți pe Dunăre, pilotate de scriitorul Tudose Tatu până la Tulcea…

    Miercuri, 26.09.2012, scriitorul Tudose Tatu a fost prezent în frumosul nostru oraș Tulcea cu misiunea nobilă de a lansa printre cititorii tulceni două cărți despre Dunăre și Sulina. Acțiunea s-a desfășurat în cadrul acțiunilor organizate cu ocazia zilelor Bibilotecii Județene „Panait Cerna” Tulcea. La prezentarea celor două cărți: „Farul bătrân de Sulina – Adevărul dezvăluit” și „Sulina – Atacuri însângerate” au fost prezenți aproximativ 50 de invitați, care au urmărit cu sufletul la gură povestea celor două volume, dar și poveștile care stau în spatele rândurile scrise în acestea. Tatu Tudose și-a delectat, aproape o oră, disitinsul auditoriu, cu informații superbe și nemaiauzite despre minunatele locuri ale Sulinei, Tulcei și Galați. Felicitări scriitorului pentru cele două cărți și îl mai așteptăm pe la Tulcea și cu altele, cel puțin la fel de interesante. Mai jos, puteți viziona imagini de la preafrumosul eveniment.

Nu ratați !… scriitorul Tudose Tatu la Tulcea…

       Miercuri, 26.09.2012, ora 12,00, la sala de conferințe de la etajul I, Casa Cărții Tulcea, scriitorul Tudose Tatu își va lansa două dintre cărțile sale: „Farul bătrân de Sulina – Adevărul dezvăluit” și „Sulina – Atacuri însângerate”. Două cărți despre istoria Sulinei, dar care se citesc cu sufletul la gură, ca niște adevărate romane de aventuri. Pentru a-l cunoaște pe autor și pentru a intra în posesia acestor două volume, nu trebuie decât să fiți prezenți în locul și la ora mai sus menționate. Cu siguranță, vom avea parte de un regal de istorie a Dunării și întâmplări pline de mister.

     Lansarea celor două cărți face parte din seria de manifestări organizate cu ocazia zilelor Bibiotecii Județene „Panait Cerna” Tulcea, 25-27.09.2012.

    Nicolae C. Ariton

Scriitorul Tudose Tatu la Tulcea…

   În ziua de miercuri, 26 septembrie 2012, pe la prânz (vă vom ține la curent cu ora precisă de întâlnire), la Casa Cărții va avea loc o întâlnire memorabilă cu scriitorul și istoricul gălățean Tudose Tatu. Cu această ocazie, distinsul autor își va lansa la Tulcea ultimile două sale cărți. Una dintre ele este „Farul bătrân de Sulina – Adevărul dezvăluit”, despre care un alt distins gălățean, domnul Victor Cilincă, ne spune că: Tudose Tatu, demolează mitul în cartea „Farul bătrân de Sulina – Adevărul dezvăluit”, Editura Sinteze Galaţi, 2012: ruşii, nu CED, au ridicat farul! … Textul adună date din arhive – de pildă volumul scris de Voisin Bey” (Francois Voisin), tipărit în 1902, dar şi din presa vremii – franceză, rusă ori englezească, reuşind să trezească interesul aşa cum fac romanele poliţiste! Nu lipsesc nici secvenţele de bătălie, cele pentru Sulina! Un far iniţiat ca idee de francezi, sprijinită de turci, ridicat de ruşi, după proiect al unui englez, administrat de turci, concesionat francezilor şi predat într-un târziu către CED. Un far vital pentru o mare, v-o spun, mai fioroasă, pe vreme de furtună, decât ucigaşul golf Biscaya! …

   Cu speranța că vom fi cât mai numeroși la această lansare, pentru care domnul Tudose Tatu ne-a pregătit o a doua carte, ca surpriză, vă voi ține la curent cu ora exactă la care va începe manifestarea din ziua de miercuri, 26.09.2012.

   Nicolae C. Ariton

Rublele țarului, Tulcea și tramvaiul țarinei

      În urma Războiului Ruso-turc, din 1877, pe care noi îl numim cu mândrie Războiul de Independență, Imperiul Rus, ajutat hotărâtor de Armata română, înfrângea Imperiul Otoman. Era o reușită pe care rușii o așteptau de mai bine de 20 de ani, mai precis de la sfârșitul războilui Crimeii (sau Războiul Orientului, cum mai este denumit), 1854-1856, în care o luaseră în freză de la otomani, aliați cu francezii și englezii.

     Războiul de la 1877 a fost un dezastru pentru Înalta Poartă, care a pierdut în urma lui 25% din teritoriul imperiului și 20% din populație. Pretențiile rușilor, ca despăgubiri de război, au fost de 1.400.000 de ruble, dar cum turcii erau în faliment financiar, datorită împrumuturilor din bănci pentru a-și finanța așa numita reformă a statului, numită Tanzimat, s-a stabilit ca Imperiul Otoman să cedeze rușilor sangeacul Tulcei, evaluat la 1.100.000 de ruble și să achite doar diferența cash.

Am revenit… sau…încerc…

    Am revenit…
   Sau, cel puțin, încerc… După câteva peripeții medicale, voi încerca să postez, zilele următoare, un articol nou din seria misterelor dunării. În plus, următoarele săptămâni vor fi destul de interesante privind tot felul de noutăți. Astfel, distinsul nostru prieten, scriitorul gălățean Tudose Tatu, își va lansa la Tulcea ultimile două cărți publicate (vă voi ține la curent cu data exactă), care vor fi un adevărat regal lecturicesc pentru noi toți. După care, vom încerca și noi o lansare (nu de rachetă și nici de vapor :-)), a volumului Tulcea la 1870, Adevărata viață a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, fix o sută de pagini de întâmplări inedite din Tulcea secolului al XIX-lea. Detalii despre toate aceste manifestări le veți putea afla urmărind blogul mistereledunării, în care vom încerca, în continuare, să postăm un articol interesant cel puțin o dată pe săptămână… Și avem lucruri extrem de interesante, începând cu navigația pe Dunăre, un subiect de care am început să devin din ce în ce mai pasionat, și ajungând până la cafenele tulcene, tutungerii, și chiar ciumă și holeră, toate tot pe la 1870, reperul nostru temporal atât de drag.

IMPORTANT!

    Din motive complicate de sănătate, sunt obligat de a suspenda postările pe blogul Misterele Dunării. Voi încerca să revin cât mai curând, mai ales că o sumă de articole foarte interesante așteaptă să fie scrise și publicate. În plus, volumul Tulcea, la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley este gata pentru tipografie. Îmi cer scuze prietenilor Misterelor Dunării pentru dispariția temporară din mediul on-line, voi încerca ănsă să revin cât mai repede cu putință. Sănătate pentru toat[ lumea!

    Nicolae C. Ariton

Povestea banilor calpi, făcuți de venețieni și brașoveni

   Unul din semnele că lucrurile nu mergeau bine în Împărăția Sultanului, precum și în sangeacul Tulcei, pe la 1870, era faptul că era mare încâlceală cu banii otomani. Înalta Poartă bătea monedă și veghea cu vigilență maximă cursul oficial impus, ce trebuia respectat cu strictețe de către zarafi, acești comercianți de bani. Imperiul era însă uriaș și problemele economice și politice pe măsură. Astfel, otomanii, sub influența englezilor, înlocuieseră galbenul cu lira de aur, alcătuită din 100 de kuruși, cărora oamenii le mai spuneau piaștrii sau aspri, așa cum se numiseră principalele monede, aflate în circulație, de-a lungul timpului. Pe lângă aceștia, prin Imperiu mai circulau zeci de monede de aur, din întreaga lume, pentru care exista un curs de schimb impus de Sultan, dar arareori respectat, cu toate că pedepsele erau crunte.

Povestea galbenului calp

   Turcul tulcean Ibrahim era atât de sărac, că nu avea nici măcar harem, ci doar o nevastă și cinci copii.

  Acum, își adunase întreaga familie să privească, pentru ultima oară, giuvaerul familiei. Era un Galben de Istanbul, nou și lucios, pe care Ibrahim îl câștigase în urmă cu doi ani, când în timpul unei epidemii de holeră muncise ca un nebun să încarce o mie de butoaie de vin, pline cu Negru de Sarichioi și Somoveancă, pe o corabie ce pleca pe șest la Constantinopol, încălcând toate interdicțiile de navigație pe Dunăre. Riscase atunci câteva luni de închisoare și douăzeci de bastoane la tălpi, dacă ar fi fost prins, dar, în final, totul se terminase cu bine și câștigase frumosul galben.

Visul bătrânului muezin

   Muezinul marii Geamii Azizi din Tulcea visa că slujește la o geamie mică din lemn, în care minaretul nu este mai înalt decât acoperișul unei case obișnuite, și unde pentru a ajunge la müezzin mahfili (balconul muezinului), pentru a-i chema la adhan pe credincioșii musulmani, trebuia să urce doar câteva trepte din lemn.

   Acum, la bătrânețe,  Sultanul Abdul Aziz și mutesariful Tulcei Ahmed Rezim Pașa îl pricopsisră cu o geamie nouă, din piatră și un minaret a cărui vârf ajungea aproape până în nori, cu numai puțin de două sute de trepte colțuroase, din granit, până la müezzin mahfili, unde se înfășurau vânturile și îi tremurau picioarele de frică. ”Ești fericit, muezine, îi spunea imamul geamiei. Acum ești mai aproape de Allah, ca nimeni dintre noi.”

Scriitorul Tudose Tatu la Tulcea

        În data de 18.05.2011, scriitorul Tudose Tatu a fost într-o mică vizită la Tulcea. Știu că nu-i place să i se spună scriitor, ci cercetător-analist istoric, dar pentru mine toți oamenii care scriu cărți sunt scriitori. Cum era și normal, ne-am întâlnit pentru câteva ore de discuții pasionate privind istoria Dunării și a Tulcei, și când acestea amenințau să fie prea aprinse, le-am mai stins cu câte un pahar de bere.

Cerchez tulcean onest, vând sclavă cercheză…

   Nu știm exact dacă anunțurile publicitare de pe la 1870 sunau cam așa: Cherchez tulcean onest, vând sclavă cercheză, tânără și foarte frumoasă, la numai 15 mii de kuruși, prețul ușor negociabil, aștept oferte din Constantinopol… Știm însă că unul din proverbele turcești suna cam așa: Frumusețea este cercheză, bogăția franceză și noblețea otomană. Trecând peste celelalte detalii, rămânem la frumusețea cercheză, sclavi și comerțul acestora.

   Atunci când poporul cerchez a fost deportat din zona Caucazului, de către ruși, aproape jumătate de milion au părăsit teritoriul de baștină pentru a veni în Imperiul Otoman.

Tulcea, prima navă de pasageri

    Nu am rezistat ispitei de a reveni cu un nou articol cu informații privind primele nave de pasageri, care au circulat pe Dunăre, via Tulcea. Aceasta, după ce, doar cu câteva săptămâni în urmă, am scris un articol asemănător, pe care îl puteți citi  având titlul: Cu piroscaful la Konstantinoupolis…

    Prima navă de pasageri, care a circulat pe Dunăre, via Tulcea, a fost Franz I (Ferdinand I), în anul 1834, aparținând companiei austrice DDSG, înființată în anul 1829 de doi englezi. În scurt timp, compania austriacă, cu nume imposibil de pronuțat: Donaudampfschiffahrtsgesellschaft, adică într-o engleză mai pământeană: Danube Steamboat Shipping Company, primește din partea austriecilor monoplul transportului de pasageri pe Dunăre, între Viena și Contanstantinopol (denumirea de Istanbul a primit-o oficial abia în 1930). Călătoria era alcătuită din două părți distincte: Viena-Galați și Galați-Constantinopol, via Tulcea. Prima parte dura 8-10 zile și era efectuată cu nava cu aburi Argo (Argus), a doua parte dura 3 zile, dacă Marea Neagră era liniștită, și se călătorea cu o altă navă cu aburi, capabilă să navigheze și pe Mare, cu numele de Franz I (Ferdinand I).

Scrisoare de la Sulina…

    Cu toate că este aproape vară, reproducem în rândurile de mai jos, o scrisoare trimisă de la Sulina, pe data de 17 februarie, 1857. Era iarnă, Dunărea înghețată, timp frumos, când, brusc a început o furtună… se întâmpla acum 155 de ani și 2 luni.

     Sulina, 17 februarie, 1857

Domnule,

    … Cu regret trebuie să vă informez despre naufragiul unui bric austriac, pe data de 15 a acestei luni și pierderea a 5 vieți omenești. Vremea era remarcabil de frumoasă în dimineața zilei de 15 și multe nave erau tentate să iasă în mare, dar pe la orele 2 au apărut semenele unei furtuni ce se apropia și toate corăbiile au avut timp să ridice pânzele, unele dintre ele lăsându-și o parte din încărcătură în urmă.

   La orele patru, bricul austriac a fost aruncat pe țărm în locul indicat în schița anexată. Imediat ce acesta a ridicat semnalul de primejdie căpitanul Hodge, al micului remorcher cu aburi englez Pelleseir a ieșit în mare să salveze echipajul. Am mers cu el, și acesta a încercat să lege o parâmă de bric, dar fără succes. Barca de salvare a bricului austriac cred că fusese pierdută înainte de a ieși de pe fluviu. Căpitanul Hodge a fost nevoit să renunțe la eforturile sale, de căderea întunericului.

Sclav în Tulcea, pe la 1870

   Cuvântul sclav din titlu nu este o figură de stil, având înțelesul exact din dicționar: Persoană exploatată și lipsită de orice mijloace de existență, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân care îl socotea drept un obiect al său.

   Pare incredibil, dar în sangeacul Tulcei, la 1870, încă mai erau aproximativ 5000 de scalvi, după cum afirmă guvernatorul (mutesariful) acestuia, Ismail Bey, în memoriile sale, publicate postum, în 1920. Aceasta în condițiile în care toate țările europene aboliseră sclavia de ani buni, în Țările Române, eliberarea robilor făcându-se în perioada 1843-1854.

Cu piroscaful la Konstantinoupolis, la 1870, chiar mai devreme…

  

  Dacă vă uitați cu atenție al imaginea de mai sus, se poate observa, pe lângă corăbii și morile de vânt, specific locale, un fuior lung de fum negru, al unei nave cu aburi, ce sosește, sau pleacă, din Tulcea. Gravura a apărut în ziarul englez The Graphic, din data de 23 iulie 1877, și face parte din puținele imagini ale Tulcei din acea perioadă.

Zaraflâcuri, piaștrii și multe alte parale

   Dacă legile și obiceiurile otomane din sangeacul Tulcei erau întortocheate, circulația banilor era o mare zăpăceală. În principiu, emiterea și cursul banilor era o problemă de stat a Înaltei Porți, în facto, cei care se ocupau de circulația acestora erau zarafii (un fel de cămătari mai lustruiți sau bancheri mai sărăntoci), care manevrau banii, operațiune ce se numea zaraflâc, în zărăfii, un fel se sedii de bănci, mai amărâte, sau, cum era la Tulcea, sub coloanele Bazarului, pe un scăunel, unde zarafii făceau să sune monedele de aur și argint, ca o invitație la afaceri.

Scopiții, acești eunuci voluntari, triști, dobrogeni

    Eunucii au reprezentat de-a lungul istoriei una din cele mai enigmatice figuri. Nenorociți pe viață datorită handicapului fizic, indus, s-ar părea prin mânăstirile bizantine, apoi cele copte din nordul Africii, apoi de tot felul de negustori de sclavi, suferința le era amplificată și de faptul că își petreceau viața prin haremurile musulmane, înconjurați de frumuseți feminine inaccesibile. Cu toate acestea, dintre ei s-au ridicat Mari Viziri sau generali, care au condus destinele Înaltei Porți.

   Nu știm dacă la Tulcea a ajuns vreun eunuc, cu niscaiva afaceri sau conducător de oști. Știm însă că la Babadag, aceștia au rămas perioade lungi de timp, când sultanii plecau în expedițiile militare și își lăsau haremurile, de unde le recuperau la întoarcere. Am avut însă cu siguranță scopiți, acești sectanți creștini, cunoscuți sub numele de „Poporul lui Dumnezeu”, o sectă secretă a căror membri practicau tăierea propriilor organe genitale (la bărbați) și a sânilor (la femei), în  spiritul sublimei și tâmpitei idei că la gonirea lui Adam și Eva din Rai, acești fuseseră căptușiți de către Divinitate cu testicule și sâni, ca o pedeapsă pentru păcatul primordial. Tăierea acestora reprezenta revenirea la „forma” inițial divină a ființei umane. Sau, oamenii trebuie să se asemene cu îngerii, să nu aibă sex, pentru a putea avea spiritul liber.

Misterele Dunării, locul al III-lea la ROBLOGFEST 2012

  În perioada 20 martie – 7 aprilie, s-a desfășurat a șaptea ediție a Concursului național de bloguri, intitulat Roblogfest 2012.

  Misterele Dunării a participat la secțiunea cultural, reușind să obțină un nesperat și neașteptat loc al III-lea. Este singurul blog tulcean care a reușit această performanță, motiv de bucurie și mai mare, precum și de mândrie locală. Importanța locului câștigat este sporită și de faptul că www.mistereledunarii.wordpress.com s-a luptat cu o adevărată pleiadă de boguri și blogeri, cu ambiții culturale naționale, în timp ce mistereledunării se limitează la articole cu parfum tulcean, care au fost însă pe gustul exigentului juriu.

   Acest premiu câștigat sperăm să ne ajute în publicarea cărților Tulcea, la 1870 – Adevărata viață a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley și Misterele Dunării – Pierdut în Tulcea, precum și a celor care sunt plănuite a fi scrise în timpul ce va veni.

   Nicolae C. Ariton

  

Tunuri, flinte și praf de pușcă, la Tulcea, anul 1877

  

   Astăzi un episod cu situații extreme, escadrilă de război, tunuri, flinte, guvernatori otomani stresați, briganzi cerchezi și mult praf de pușcă. Adică acțiune sută la sută, doar că spațiul nu ne permite, așa că vom face un rezumat al filmului adevărat desfășurat la Tulcea, în anul 1877, în plin Război de Independență.

Obiceiuri gastronomice tulcene, de pe la 1870

    Pentru că Dunărea era aproape de oraș, mult mai limpede și cu mult mai mult pește, obiceiurile culinare tulcene se învârteau în jurul fluviului, hrana zilnică însemnând foarte mult pește. Dar nu pentru toți locuitorii, unii preferau carnea de porc și mămăliga, chiar și doar pentru motivul că otomanii nu puneau zeciuială (yushur ) pe porcine și porumb. Alții, cum erau mocanii și grecii, apreciau tare mult carnea de miel și oaie, sub diferite forme, iar tătarii pe cea de cal.

    Oricum, castronul din lut (strachina) plin cu ciorbă de pește nu lipsea aproape de la nici o masă. Rețeta era simplă: apă, sare, pește, cartofi și ceapă, vara mai mergea câte o roșie pentru culoare. Cegă friptă pe plită și învelită iute în frunze de nuc, ce aromau carnea fragedă și îi dădeau culoare. Cum focul de stuf ardea încet, oamenii strânși în jurul mesei mai gustau un bob de icre de știucă sau de sturion, o piftie din nisetru, din bucăți tăiate mărunt și plutind în gelatina albă, semănând cu Dunărea înghețată iarna. Dacă povestea se lungea, mergea și un bol cu felii de scrumbie crudă, curățată și ținută  în apă cu oțet și usturoi, de mirosul căreia fugeau și țânțarii din casă.

Misterul lui Charles Hartley

       Charles Augustus Hartley (1825-1915) a fost inginerul șef al Comisiei Europene a Dunării, a redat Dunărea navigației moderne și  supranumit Părintele Dunării.

       Și-a început activitatea de coordonare a importantelor lucrări dunărene în anul 1857, pentru ca în 1871 să se retragă din funcția de inginer șef al Comisiunii, rămânând inginer consultant al acesteia încă foarte mulți ani și revenind de cel puțin două ori pe an în Deltă, pentru a participa la ședințele bianuale ale Comisiunii.

       S-a retras definitiv abia în anul 1907, la vârsta de 82 de ani. (Puteți citi mai multe despre activitatea marelui inginer în seria de articole de pe acest blog:

https://mistereledunarii.wordpress.com/2011/05/03/sir-charles-hartley-parintele-deltei/)

      În tot această perioadă, Charles Hartley nu a fost căsătorit și nu a avut urmași. În afară de minunatele sale realizări tehnice, nu se cunoaște nici o poveste de dragoste a inginerului englez. În acest articol, încercăm să aruncăm o rază de lumină asupra acestuia aspect a vieții Părintelui Dunării.

Rumelioți și frânci

     Tiltul articolului nostru de azi pare desprins dintr-un episod Star Trek, cu romulani și klingonieni, dar vă asigur că nu are nici o legătură cu simpaticile etnii extraterestre din și mai simpaticul serial sicence fiction.

    Acum aproape 150 de ani în urmă, pe la 1870, multe corăbii și piroscafuri (nave cu aburi) opreau la Tulcea, făcând popas  din drumul lor în susul sau în josul Dunării. De multe ori, la bordul acestora se aflau occidentali, ajunși pentru prima oară pe aceste meleaguri, privind curioși, dar și speriați, mulțimea de tulceni ce bântuia pe cheiul olandez care întărea malul portului. Veniți pe Dunăre, de la Viena, sau cu poștalionul până la Galați, și apoi îmbarcați pe corăbii, soseau pentru prima oară într-un oraș mare turcesc, așa cum era Tulcea la 1870. În plus erau pentru întâia dată în Rumelia.

Case tulcene, fără mușcate la ferestre

             Pe la 1870, casele tulcene nu aveau mușcate la ferestre. Nici măcar gutui, tulcenii preferând să le țină pe dulap, dacă îl aveau și pe acesta! Nu este vorba chiar de toate casele Tulcei, ci de cele mai sărmane, aflate la marginea mahalalelor etnice, cocoțate pe colinele orașului, în număr de șapte, exact ca la Roma, așa cum zic unii. Dar haideți să începem cu începutul!

Poet în oastea ienicerilor

     Când începea vremea Devsirme era marea durere în familiile creștine din întreg Imperiul Otoman. Aceasta se întâmpla, pe vremea căderii Constantinopolului, o dată la 7 ani, pentru ca apoi să fie la 5, la 3 și, mai târziu, ori de câte ori Înalta Poartă avea nevoie de soldați. Devsirme era operațiunea de recrutare de copii cu vârste între 12 și 17 ani pentru armata ienicerilor. Din nefericire, nu era doar o luare cu arcanul la cătănie, ci smulgerea dureroasă a copiilor din familiile lor, pe care nu le mai revedeau niciodată. Aceștia erau duși în cele mai îndepărtate cazărmi  din Anatolia, unde parcurgeau un drum anevoios de pregătire fizică și spălare a creierului, pentru a deveni cei mai de temut oșteni ai Sultanului, în fața cărora tremura întreaga lume.

        Dar Imperiul osmanlâilor nu avea nevoie doar de soldați, ci și de funcționari pentru un sistem de administrare din ce în ce mai mare și mai greoi. Astfel, după perioada obligatorie de pregătire fizică a acestor nefericiți copii, urma o selecție făcută cu pricepere de ciorbagii ortelor (comandanții regimentelor) de ieniceri. Marea majoritate dintre proaspeții musulmani completau aceste orte de ieniceri, care nu erau altceva decât trupe de infanterie, înarmați, inițial, cu lance, iatagan și arc cu săgeți, pentru ca mai târziu, ultimul să fie înlocuit cu archebuză (o pușcă primitivă). Cei mai sprinteni la minte și trup erau trimiși la Palatul Sultanului, ca paji, pentru ca mai târziu să ajungă mufiți, viziri sau în harem, secțiunea gay.

Corăbii la edec, pe Dunăre

        Timp de sute de ani, Dunărea a fost împărăția corăbiilor. Se scurgeau semeț pe valurile mult mai albastre ale marelui fluviu, cu pânzele umflate de vânt, stârnind admirația oamenilor și invidia pescarilor, care din bărci și lotci  se fereau din drumul lor arogant, de parcă toată Dunărea și Dobrogea le aparțineau. Singurele care se ridicau, în acele timpuri, la fel de mândre, pregătite parcă de luptă, erau morile de vânt, unele dintre ele având palele din pânză de corăbii scufundate de furtuni sau tâlharii apelor.

Tablou cu săcărari și barcazuri, la 1870

        Imaginea șablon a Tulcei vechi este alcătuită din una bucată Dunăre, pe care plutesc 3-4 corăbii, o geamie albă și câteva mori de vânt așezate în vârful colinelor orașului. O asemenea imagine ar putea fi numită Natură moartă cu mori și corăbii. Dar oare chiar așa arăta o zi obișnuită în frumoasa noastră urbe, pe la 1870? Haideți să mai facem o călătorie în timp. În zorii unei zile din luna iulie sau august.

Geamii, geamgii, gagii și… un Sultan.

       Cuvintele geamgii și gagii le-am introdus în titlu doar pentru muzicalitatea lor, motiv pentru care după ce îl citim, le dăm la o parte.

    În Tulcea există o geamie musulmană, care reușește să asigure prin prezența sa jumătate din pitorescul arhitectonic al orașului. Aceasta a fost construită în perioada anilor 1867, de către mutesariful Tulcei Ahmed Rezim Pașa (1864-1867). Lucrările au fost achitate cu banii primiți de la minoritatea cercheză alcătuită din aproximativ 20 de mii de membri și care au o poveste și mai interesantă decât a geamiei pe care au finanțat-o, detalii în articolul

    https://mistereledunarii.wordpress.com/2011/09/29/cerchezii/

    Conform frumoaselor obiceiuri otomane, lăcașul musulman a fost botezat cu numele sultanului aflat la putere, Abdul Aziz, de unde și numele Geamia Azizi. De-a lungul anilor, a fost reparată de mai multe ori, din cauza trecerii timpului sau a stricăciunilor produse de războaie. Haideți să vorbim puțin despre acest sultan, care ne-a pricopsit orașul cu această geamie, având în vedere că în acele vremuri, destinele tulcenilor, dacă nu chiar viața, depindeau în mare măsură de acest om.

Proto internetul tulcean, pe la 1857

        Metafora mașinii timpului fiind deja uzată, vă propun astăzi să ne transformăm într-o mică gașcă de canguri și să țopăim în timp, an peste an, până pe la 1858, puțin mai devreme de 1870, cum ne-am obișnuit deja. Scopul călătoriei noastre în timp este să aruncăm o privire asupra acestui adevărat proto internet care a fost telegraful. Apropo, veți vedea că nu exagerez foarte tare!

Korabli pe Dunăre

          În primul rând, nu este nici o greșeală cu ortografia cuvântului korabli, aceasta fiind forma slavă și arhaică a corabiei. În romanul meu Misterele Dunării – Pierdut în Tulcea, încă nepublicat, am folosit cu mare mândrie de inventator cuvântul korabli pe care l-am atribuit unor corăbii pe timp de iarnă, fiind convins că ideea este complet originală și korabliile mele sunt ficțiune pură 100%, adevărate invenții science-fiction.

Monumentul Independenței și morile de vânt ale lui Don Quijote

    Titlul acestui articol este puțin exagerat, dar cuprinde lucruri adevărate. În primul rând, monumentul din titlu există, cu toate că a lipsit foarte puțin ca el să ajungă în cu totul alt loc față de falnica locație de astăzi. Și morile au existat, fiind precis în număr de trei, motiv pentru care dealul se mai numea și la Trei Mori, pe lângă cel de Colnicul Hora. Iar lipoveanul bătrân, bărbos, înalt și slab aducea binișor cu celebrul personaj Don Quijote. Când povestea celor trei elemente se derulează la Tulcea, apare un oarecare semn de mirare. Dar să purcedem sistematic, așa cum s-au derulat faptele la sfârșitul secolului al XIX-lea, la Tulcea.

      În luna octombrie, 1879, regele Carol I face o vizită de două zile la Tulcea, cu ocazia căreia pune prima piatră la temelia viitorului Monument de Independență, ridicat în cinstea armatei române din Războiul de Independență, din 1877, și alipirea Dobrogei la România. Se pare că locația a fost aleasă de însuși regele, căruia i-a plăcut în mod deosebit locul. Casa regală contribuie și cu mică sumă de bani, restul urmând să fie strânși prin colectă publică. O misiune destul de anevoioasă, luând în considerare dimensiunile monumentului și amploarea lucrărilor. Proiectul realizării este atribuit sculptorului român, stabilit la Veneția, Giorgio Vasilescu. Acesta face primele schițe, în care monumentul capătă primele forme: un obelisc de 22 de metri înălțime, așezat pe un soclu din două trepte, sprijinit la rândul lui pe un piedestal. De o parte și de alta a obeliscului urmau să fie așezate o statuie a unui dorobanț, cu arma pe umăr și un vultur, unul din simbolurile stemei României.

Călătorind pe Dunărea înghețată, la 1870

        Navigația de astăzi pe Dunăre este imaginea unui transport dinamic, cu tot felul de nave mărunte, printre care se scurge maiestuos câte un cargou uriaș, pilotat cu dificultate. Pare un spectacol unic, datorat modernității vremurilor pe care le trăim, dar ce ar fi să putem călători în timp, în 1870, și să stăm câteva ore pe faleză, pe digul olandez (cum i se spunea în acele timpuri), și cu o cană de bragă (sau de vin fiert, la vremea asta!) în mână să privim trecerea navelor pe Dunăre.

Ce beau tulcenii, la 1870, iarna

    În primul rând, trebuie specificat că Tulcea fiind un oraș special, organizat pe mahalale etnice, și cârciumile în care localnicii dădeau peste cap un păhărel (de obicei, mai multe) erau de două feluri. Mai întâi, cârciumile de cartier, amplasate în odaia de la stradă a casei proprietarului, în majoritatea cazurilor prea mici pentru a încăpea toți mușterii, o parte stând afară, când frigul nu era atât de năprasnic, încălzindu-se la soarele anemic. Înăuntru, pe lângă sobă, stăteau doar liderii comunității și cei care făceau consumație zdravănă.

Bazarul tulcean

   Bazarul este o construcție tipic orientală a cărei arhitectură este adaptată cerințelor climatice tipice țărilor orientale, precum și standardelor de estetică ale acestei părți ale lumii. Astfel, caracteristica de bază este existența unui culoar lung, străjuit pe de o parte de coloane masive, cu secțiune circulară, iar pe cealaltă parte spațiile comerciale. Culoarul, cu o lățime de 2-4 metri, pavat cu dale din piatră naturală, este astfel un spațiu protejat de soarele nimicitor al verilor și timpul nefavorabil al iernii. Negustorii profită de generozitatea culoarului și își scot marfa, pe tarabe, în fața prăvăliilor, iar vânzătorii ambulanți își plimbă produsele printre clienți. Totul pare un mic Turn Babel, cu o mișcare haotică a oamenilor, care trec rapid de la stări de nemișcare și mutism la agitate ședințe de negocieri, purtate cu gesturi agresive și voci stridente. Astfel, bazarul a devenit, în timp, o oglindă a societății orientale, cu abundența și dezordinea ei colorată, cu aglomerația din spațiile înguste dintre coloane și oameni care vând și cumpără după un adevărat ritual.

A înghețat Dunărea!

   În dimineața zilei de 31 ianuarie 2012, am primit un telefon cu o informație foarte importantă: A înghețat Dunărea!. Pentru câteva clipe m-am simțit precum contabilul Comisiei Europene a Dunării, la 1870, când era anunțat că a înghețat Dunărea. În mod obișnuit, acest izbucnea în plâns, pentru că fluviul înghețat însemna trafic zero și încasări zero. Rămânea doar speranța că perioada glaciațiunii să dureze cât mai puțin, pentru că o perioadă de 90 de zile sau chiar recordul de 101 zile, din 1880, însemna dezastru financiar. Având capul plin de lecturi și scrieri cu Tulcea la 1870, m-am echipat precum ninja (adică indispensabili și bluză de corp) și am purces pe malul Dunării pentru a vedea minunea, care nu se mai întâmplase de prin 2006.

Tulceanul Gordon Chinezul

      Astăzi vom discuta despre un personaj deosebit, care a locuit în Tulcea timp de aproape 2 ani, între 1871-1872, ca vice-consul al Marii Britanii la Comisia Europeană a Dunării. În general, despre acești Comisari (cum erau numiți, în general) nu se știe prea multe, existând părerea că erau diplomați de rangul 2, aflați chiar într-un fel de exil politic în acest capăt de Europă, considerat de mulți mai mult orient decât occident, și pe bună dreptate având în vedere că în acea perioadă Dobrogea era sub stăpânire otomană.

    Adevărul este că acești Comisari au fost diplomați abili, care știau să negocieze la sânge pentru interesele țărilor lor și aceste interese erau extrem de mari pentru Dunărea de Jos. De la înființarea Comisiei în 1856 până în 1871, comisar englez a fost John Stokes, fost ofițer genist în armata engleză, a cărui experiență inginerească a fost hotărâtoare în susținerea proiectelor pentru amenajarea șenalului navigabil al Dunării. Din 1871, este înlocuit cu Charles Gordon, despre care noi nu știm mare lucru, cu toate că este unul din eroii Angliei.

Oglinda de gheață a Dunării

    Luând în considerare vremea din zilele acestea, cu ninsori abundente, temperaturi scăzute, șosele și autostrăzi blocate, haideți să vorbim puțin despre blocajul circulației de pe cea mai mare autostradă din România: Dunărea. Ultima oară, când a înghețat frumosul nostru fluviu, a fost în iarna anului 2006. Înghețat este impropriu spus, deoarece, de câțiva zeci de ani, orice tentativă de acest gen a naturii, asupra valurilor Dunării, este rapid amendată de către umanitatea aciuiată în preajma malurilor acestuia, pornind cu spărgătoarele de gheață pentru a sparge frumoasă oglindă de gheață. Când eram copil, Dunărea de Jos îl avea în dotare pe Voinicul, un spărgător de gheață vedetă, care își făcea imediat apariția cum Dunărea încerca să se solidifice. Sute de oameni se adunau extaziați pe Faleza orașului pentru a urmări dihania de oțel, ce scotea un nor de fum negru, opintindu-se printre valurile ce păreau de piftie. În cele mai multe cazuri, era doar un mic spectacol, pentru că dacă Dunărea îngheța de-a binelea, atunci era adus un spărgător adevărat de gheață, sovietic, care trecea ca prin brânză, lăsând în urmă blocuri uriașe de gheață, care se buluceau pe Dunăre, făcând navigația la fel de imposibilă.

Sacagiii de altădată

     Una din cele mai des întâlnite figuri pe ulițele Tulcei de odinioară era sacagiul. Dacă doriți o comparație, sacagiii erau la fel de prezenți în peisajul cotidian precum sunt astăzi mașinile care distribuie pâine sau alte produse la magazinele din oraș. Într-un oraș ale cărui mahalale erau cocoțate pe dealuri, așa cum este Tulcea, fântânile și puțurile erau extrem de rare, deoarece și pânza de apă freatică era la mare adâncime. În aceste condiții, singura sursă de apă pentru gospodăriilor tulcenilor erau zecile de sacagii care băteau străzile pietruite din centru sau ulițele înguste din mahalale, strigând cu tărie: Aaapaaa!. Ceea ce pentru tulceanul zilelor noastre pare un non sens, dar s-ar părea că acum 150 de ani (discutăm tot de Tulcea anilor 1870) apa de Dunăre chiar era curată și potabilă. Sacagiii tulceni erau oameni sărmani, care pentru câțiva bănuți vindeau tulcenilor apă de Dunăre, luată dintr-un loc cunoscut cu numele de Vadul sacagiilor, aflat în amonte de oraș, încărcată în butoaie de lemn și livrată la cofă sau doniță (un fel de găleți din lemn).

Cele mai vechi imagini ale orasului Tulcea

   Numărul imaginilor cu Tulcea veche este de câteva zeci, cea mai mare parte fiind de la începutul secolului 20 și constând în cărți poștale și fotografii. Comparativ cu alte mari orașe de pe Dunăre, numărul acestora este mic, poate și pentru faptul că începând cu această perioadă, Tulcea începuse să-și piardă din importanța economică și politică, amintindu-ne că între 1864 și 1877, în timpul ocupației otomane, Tulcea a fost reședința sangeacului Dunărea de jos, adică a întregii Dobrogi.

   Imaginile cu Tulcea anilor 1870 sunt extrem de puține și pentru faptul că tehnica fotografiei era abia la început, imaginile publicate în presa vremii fiind gravuri făcute de reporteri sau călători specializați în acest domeniu grafic. Cu ajutorul lui Aurel Stănică (www.blog.noviodunum.ro), am reușit să facem un fel de top a celor mai vechi imagini cu Tulcea. Eu, chiar am fost foarte prins de această idee, ca orice amator (de istorie) care vrea să pară mai grozav decât un profesionist (Aurel Stănică), motiv pentru care am început să caut cu ambiție prin documentele gallica BNF (Bibliothèque nationale de France) și cât pe ce să-mi fac abonament și la The British Newspapaer Archive. După căutări pasionante, vă prezentăm TOP 4 a celor mai vechi imagini cu orașul Tulcea. Aceasta până când vor apare noi mărturii cu o Tulce și mai veche.

Trilogia New York-ului, Paul Auster

      O carte pe care am citit-o cu o reală plăcere, rare fiind momentele de plictiseală în timpul lecturii. Este considerată de mulți critici una din cele mai reușite realizări literare și sincer să fiu, chiar cred că este. Cartea este alcătuită din trei mini romane (novella după cum le clasifică americanii, adică, după numărul paginilor, situându-se între roman și nuvelă), în aparență fără nici o legătură între ele. De asemenea, tot la prima vedere, cele trei novella par a fi genul detectivist, scrise după regulile genului în care cititorul este ținut cu sufletul la gură până la ultima pagină pentru a afla deznodământul. Numai că, Paul Auster nu este doar un simplu autor de romane polițiste, el reușind să grefeze pe trama polițistă probleme existențiale, care reușesc să acceadă mintea cititorului la nivele superioare. Astfel, mini romanele sunt un aliaj din cele mai strălucite idei detectiviste, filozofice și existențiale, amestecate de un adevărat alchimist. Există și un fel de top al celor trei mini romane, în funcție de reușita literară, un lucru păgubos după părerea mea, având în vedere că autorul nu s-a gândit nici o clipă că Trilogia New York–ului va fi analizată ca trei romane diferite, mai ales că finalul cărții oferă un fir extrem de fin de legătură între cele trei părți ale cărții sale.

Secretul lui Nifon Bălășescu

   Nifon Bălășescu a fost un ilustru om de cultură, care a trăit între 1806-1880. Născut la Hașag, Sibiu, a făcut studii de drept, filologie și teologie. În 1852 se călugărește la Mânăstirea Neamț, devenind ieromonah, adică călugăr-preot. Aproape toată viața a ctitorit școli românești și a fost în preajma evenimentelor care au dus la formarea României. În anul 1870, la vârsta de 64 de ani, când majoritatea aventurierilor îți pun armele în cui, iar fețele bisericești se retrag în schituri pentru a negocia cu divinitatea trecerea cât mai onorabilă în lumea celor drepți, Nifon Bălășescu pășea într-o nouă lume, deloc sfântă, ba chiar putem spune că, dimpotrivă, într-una păgână, ajungând în Dobrogea otomană.  Înfăptuirile sale sunt cunoscute din corespondența bogată pe care a avut-o cu pașoptistul ardelean George Barițiu.